Put this here because this post is about helping yourself by opening up & being vulnerable
Azi am ales sa scriu despre recunostinta. Sunt intr-o saptamana de soul searching, ceva de care aveam nevoie de foarte mult timp (poate prea mult). Iar in aceasta saptamana am inceput printre altele sa imi numar binecuvantarile (counting my blessings, cum zic americanii).
Si am realizat (cumva stiam partial, dar a devenit mai clar) cat de multe sunt. Fiecare suflet in parte ajutat, sub o forma sau alta, fie de mine sau de Mihai, ne-a ajutat la randul lui pe noi, sa fim mai buni, pe toate planurile, sa devenim mai…noi insine. Versiunea aia 2.0 a noastra.
Am avut timp saptamana asta sa ma gandesc si sa imi reamintesc cat de mult iubesc animalele, cat de mult ma incarca lucrul cu ele, cat de mult imi umplu viata si ma fericesc si cat de mult mi-am dorit dintotdeauna sa le am aproape, sa le ingrijesc si uneori chiar sa le salvez. It’s a dream come true that I get to live with them daily & work alongside them always.
Sunt recunoscatoare pentru cainii din trecutul meu, cei care m-au invatat sa iubesc specia asta si sa o admir. De la cei random de pe strada, pe care mereu mergeam ca si copil sa pun mana si sa-i mangai, indiferent cat de mult mama incerca sa ma opreasca, certandu-ma ca sunt murdari si au purici. Pana la cei pe care i-am avut in casa, pentru mai mult sau mai scurt timp, alaturi de care am invatat sa traiesc si care m-au invatat ca odata cu bucuria de a-i avea, vine si responsabilitatea de a le asigura ceea ce au nevoie. Si chiar si celor de la tara le sunt recunoscatoare, pentru ca mi-au aratat inca de atunci, ce inseamna loialitatea si compasiunea, cand ma insoteau prin padurile de acolo, fara sa ii fi invatat eu sau oricine altcineva sa faca asta. Singurul lucru pe care la vremea aia il facusem ca sa castig aceasta loialitate a fost sa le ofer un colt de paine si o mangaiere. Atunci am invatat sa ii observ, sa interactionez cu ei, sa le dau spatiu si sa petrec timp de calitate cu ei. Atunci s-au pus bazele pentru ceea ce urma sa vina zeci de ani mai tarziu.
Sunt recunoscatoare cainilor mei actuali si care sunt inca in viata si fac parte din prezentul meu, iar aici il voi include si pe Chilli (desi nu e propriu zis al meu si nici cu mine sub acelasi acoperis, dar asta este mai putin relevant). Sunt recunoscatoare pentru toate lectiile invatate alaturi de ei, pentru toate greselile pe care le-am facut cu ei si pentru care m-au iertat (nu e chiar umanizare, ci pur si simplu faptul ca mi-au aratat ca nu am stricat nimic din relatia noastra facand respectivele greseli, iar asta pentru mine este iertarea). Le datorez lor faptul ca m-am dezvoltat ca si dog behaviorist, le datorez faptul ca am invatat cum se creste un caine frumos, armonios si echilibrat. Le sunt recunoscatoare pentru ajutorul in atat de multe cazuri incat le-am pierdut numarul, dar oamenii ce i-au cunoscut, nu i-au uitat, nici pe ei nici cum i-au ajutat.
Ii multumesc lui Chilli pentru ca m-a invatat ce inseamna un caine happy-go-lucky si ce inseamna sa ai o misiune in viata. Ii multumesc ca m-a invatat (cu toate ca nu sunt nici pe departe la nivelul lui de maiestrie) ce inseamna sa te faci placut peste tot pe unde te duci. Ii sunt recunoscatoare pentru ca mi-a fost mana dreapta si mi-a dat curaj si m-a invatat ce am de facut cu atat de multi caini ce aveau nevoie doar sa li se arate ca nu au de ce sa se teama si ca sunt intelesi. Ca nimic din ceea ce fac nu va fi luat personal. Chilli este expert in toate astea si nu numai, este maestru in multitasking! De la el am invatat sa fiu buna la multe, nu doar la un singur lucru. El m-a invatat si rabdarea, ce inseamna sa ai rabdare cu un pui, insa si cu un caine fricos, sau cu unul reactiv sau cum sa fii calm cu unul care are tendinte agresive. M-a invatat printre altele ce inseamna increderea, atat in mine cat si in altii. M-a invatat ce inseamna drive si ce inseamna genetica unei rase, cat si cum arata un caine caruia i se implineste nevoia rasei! It’s a thing of beauty and for that & many many more things I am very grateful!
Apoi a venit Fuki, care ma invata inca una alta pana in ziua de azi. El este cainele ce mi-a pus in lumina fraza „you don’t get the dog you want, you get the dog you need”. Este pentru mine cainele de care am avut nevoie, nu cel pe care mi l-am dorit. De ce? Pentru ca imi doream un al doilea Chilli. Ce am primit a fost un caine total diferit, care insa a inflorit in timp si mi-a aratat o alta latura a comportamentului canin, una pe care nu o vazusem in experientele trecute si care este nepretuita. El m-a invatat ce inseamna respectul in lumea canina si in general. He commands respect like a boss! M-a invatat ce inseamna genetica unei rase primitive si de paza. M-a invatat cum sa-mi aleg o energie potrivita dintr-un cuib si m-a invatat cum este viata alaturi de 2 caini. Ii sunt recunoscatoare pentru cine este, asa cum este si pentru forta interioara pe care o are. In acelasi timp, I owe him an apology, for I underestimated him at times & I projected my expectations onto him, disregarding who he actually was & is.
Am incetat sa fac asta abia la aproximativ 1 an dupa ce am ramas doar eu cu el, fara Chilli. Abia atunci am realizat cine era Fuki si cat de important era sa il onorez pentru individul care era si este. Il respect acum si apreciez enorm exact asa cum este. Cu bune si mai putin bune (caci nu este perfect). Si asta e o alta lectie pe care am invatat-o de la el: sa renunt la a cauta perfectiunea. Sa caut doar sa fiu mai buna ca ieri si sa il ajut si pe el sa fie mai bun ca ieri. Atat. Simplu si concis. Sunt recunoscatoare pentru ca am fost binecuvantata cu un caine atat de loial si atat de bun in a fi his unapologetic self.
Mai sunt recunoscatoare pentru fiecare caine cu care lucrez, cu care interactionez, care ajunge sa-mi atinga sub o forma sau alta sufletul si sa il schimbe. Niciodata nu raman la fel dupa ce cunosc un nou caine. Mereu o bucatica din el ramane cu mine, ma impacteaza, ma schimba, ma ridica sau coboara, dupa caz, si nu e nimic rau nici in una nici in cealalta. Sunt indatorata fiecaruia dintre sutele de caini care mi s-au perindat prin viata, suflet si cariera. Primul caz a venit in Ianuarie 2017 (cu toate ca iau in considerare inceperea propriu-zisa a activitatii asteia cand am luat decizia sa fac asta, anume in Decembrie 2016, odata cu venirea lui Chilli in viata mea) si de atunci au urmat sute (estimarea mea este ca au fost undeva la peste 500 de caini ajutati in toata cariera mea). Din pacate memoria nu ma ajuta sa ii enumar pe toti dupa nume si pentru ca unii poate au fost pentru foarte scurt timp in viata mea, am si uitat numele lor, dar niciodata nu am uitat cazul si invatamintele.
Sunt multe de spus si chiar si mai multe de depanat si simtit, insa in lipsa unor cuvinte mai potrivite, o sa spun un simplu si profund MULTUMESC!
Vine apoi momentul sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa ofer recunostinta oamenilor care mi-au iesit in cale in aceasta aventura frumoasa. Si da, am inceput cu cainii, pentru ca de ei ma leaga partea asta instinctuala, naturala de a fi pur si simplu. Insa niciunii din acesti caini nu ar fi venit in viata mea, fara sa fi avut in spate oamenii lor. Cu bune si rele, such is life.
Si da, stiu ca asta a fost tot timpul un spatiu de rant si venting, dupa cum v-am obisnuit, insa underneath it all este o dorinta atat de puternica de a ajuta si de a salva, poate, o viata, incat nu am cum sa nu ma si frustrez si inciudez uneori (deseori stiu). Asta insa nu exclude si nu diminueaza cu nimic faptul ca in acelasi timp sunt constienta si foarte prezenta la tot ce vine din partea oamenilor (da, a voastra) catre mine.
Sunt atat de multumioare pentru ca exista in viata mea oameni care m-au crescut (la propriu), precum familia, intr-un spirit de iubire catre animale si natura, si mi-au oferit libertatea sa aleg, in anumite momente, sa am un animal alaturi. Apoi sunt recunoscatoarea familiei extinse pentru ca m-au acceptat in vacante si nu numai, pe langa casele lor si sub acoperisul lor, unde am trait alaturi de animale si am vazut ce inseamna un stil de viata simplu, instinctual si cum zice reclama: „prea bun, prea ca la tara”.
Sunt apoi profund indatorata oamenilor care la un moment dat in viata mea au fost ghizi pentru tot ce inseamna dezvoltare personala, business si gandirea de antreprenor. Acesti „parinti” (unii chiar la propriu) spirituali, mi-au pregatit calea si m-au crescut ca om suficient de mult cat sa imi dea aripi mai ceva ca Redbull si sa am increderea necesara sa pot sa-mi iau singura zborul in lume.
Apoi au fost ingeri pazitori care fie mi-au insuflat vreo idee, m-au gazduit, m-au sprijinit, m-au reasigurat ca sunt pe drumul cel bun, m-au invatat sau mi-au fost tovarasi de drum in anumite momente. De la unii mi-am luat ramas bun, altii inca sunt alaturi de mine. Pentru toti am o vorba calda si un gand bun. Am recunostinta pentru fiecare client, de la primul care a raspuns unui anunt dat in neant in vastul internet si care a avut incredere in vorbele mele suficienta cat sa ma recomande mai departe, si pana la ultimul (dar nu cel din urma). Unii mi-ati devenit prieteni (chiar buni as zice), altii sunteti deja parteneri de business, colaboratori sau chiar colegi, altii imi apasati butoanele periodic, dar asta nu face altceva decat sa ma invete ca repetitia e mama invataturii, ca exista acele „butoane” si ca eu am de lucrat la mine pentru ca ele sa nu ma mai afecteze si ma invata sa accept natura umana (inclusiv pe a mea) mai usor. Cu unul dintre oamenii ce mi-au rasait in cale si viata chiar m-am parteneriat for life! 🙂 Stany (majoritatea il stiti ca Mihai), pentru tine am cea mai mare recunostinta si iubire, pentru ca fara tine nu exista Yoolia’s Pack, but a single & not so show off dog behaviorist. Tu ai insuflat o noua viata acestui business si ma ajuti in fiecare zi sa fiu mai buna (si mai calma). I know it’s cringe (love declarations usually are) dar te iubesc al naibii de mult si iti multumesc more than words could ever begin to fathom!
Va scriu randurile astea cu lacrimi in ochi, nu pentru ca sunt trista (si nici slaba de inger, asa cum as fi crezut odinioara si, uneori, inca mi se mai strecoara astfel de ganduri in minte din pacate – old habits die hard) ci pentru ca am atat de multa recunostinta in suflet pentru fiecare dintre oamenii ce mi-au atins viata si sufletul, incat nu are cum sa iasa afara pe altundeva decat prin glandele lacrimale. 😉
I am truly and utterly grateful for each & every single one of you, for who you are! For the light in you that really shines bright sometimes & also for the darkness in you, that helps me face my own demons and conquer them.
It’s not an easy process, but it definitely is necesarry!
It’s been a while. Mostly cause I’ve been too tired, busy or not in the right mindframe for writing.
It’s a muscle I need to work on – writing. Nu am inca obisnuinta de a o face constant si consecvent. Subiecte sunt, pe marginea carora as vrea sa vorbesc (sau mai bine zis scriu). Insa impulsul si creativitatea imi vin in mod special cand am un subiect care „ma doare” si am nevoie sa il pun pe „hartie” ca o forma de venting. Descopar ca scrisul e metoda mea cea mai usoara, eficienta si puternica de a ma elibera de emotiile negative sau de rebeliune impotriva lucrurilor pe care le observ si nu mi se par tocmai ok.
Insa atunci cand iti procesezi emotiile si altfel, sau cand energia nu iti mai permite sa te dedici si intelectual intr-o directie, ori atunci cand a trecut momentul efectiv, descopar ca imi este greu sa scriu.
Lipseste drive-ul, motivatia sau pur si simplu, din nou, energia. Tipic, cand scriu intru intr-un flow, uit de trecerea timpului si uit de mine, ajung intr-un fel de tunnel vision si ma transpun pe foaie. Ca sa intru insa in acea stare, trebuie sa existe o… nevoie de a scrie. Daca nevoia lipseste sau nu e foarte intensa, am observat ca nu am tragere de inima sa scriu.
Totusi, pentru ca spuneam la inceputului acestui blog ca vreau ca el sa constituie o calatorie spre scrierea unei carti, am decis sa scriu indiferent de motivatia specifica zilei alese pentru aceasta activitate. Cum se zice in popor – pofta vine mancand.
Nu am pretentia ca tot ce scriu aici sa fie book worthy, deci o sa iau presiunea asta de pe mine (which is a lot for a perfectionist). Si am sa scriu despre ce se intampla in viata mea/a noastra/activitate etc doar pentru ca mi-am propus sa o fac.
Azi am ales sa scriu despre cazuri grele si oameni nerecunoscatori si poate e mai bine ca scriu despre lucrurile astea la rece, cand emotia nu este atat de puternica, decat sa o fac atunci cand se intampla. Azi scriu despre asta cu un pahar de vin alaturi, putin obosita dar calma. Not my typical self, cand vine vorba de oameni si caile lor intortocheate.
De ce am ales sa scriu pe marginea subiectului? Pentru ca se intampla. Patesti. Si e nasol cand ajungi in situatia respectiva. E paradoxal de fapt. Ai zice ca oamenii cu cei mai grei/delicati/ciudati caini pe care alegem sa-i ajutam ar fi si cei mai recunoscatori, nu pentru ca vai cine suntem noi si ce sfinti salvatori am fi, ci pentru ca in majoritatea acestor cazuri, nimeni nu da doi bani pe acei caini si majoritatea dresorilor ii refuza din diverse motive (fie distanta, fie agresivitate, fie e mic, fie e batran etc).
Si ai crede ca dedicand un timp pentru macar a asculta povestea omului si a cainelui, pentru a lucra atat cat se poate si cat stii, pentru a ajuta sub ce forma poti si pentru macar incercarea de a face ceva pentru amaratul ala blanos neinteles de nimeni, oamenii ar aprecia, atat cat sa fie de bun simt, nu cat sa-ti ridice vreo statuie. Pur si simplu sa existe niste actiuni sau niste semne ca intr-adevar ceva ceva s-a simtit si de partea cealalta si ca s-a primit mesajul tau de „I’m here for you”.
Nope! Just a slap over the face or in a good scenario, a bad review.
Shocking, right?!
Well… Not quite. Cum ziceam, patesti. Nu s-a intamplat des (sincer nici nu stiu daca as putea duce genul asta de chestie prea des, fara sa-mi pierd complet increderea in umanitate), dar s-a intamplat cum ziceam la cele mai neasteptate cazuri.
Unul dintre ele – Husky, nu mai tin minte exact varsta, all over the place, stapanii ne chemasera pentru ca ei ajunsese sa-i fie frica de el, caci s-a dat la ea cand a vrut sa treaca pe langa el prin curte in timp ce el manca ceva. Oamenii locuiau tocmai in Bacu, undeva aproape de Giurgiu. Pe vremea aia evaluarea noastra costa infim pentru informatiile livrate si pentru timpul dedicat (care includea si drumul pana si de la client), practic la jumatate fata de acum. Ca idee, nu cred ca se acoperea bine costul carburantului consumat si timpul nostru.
Toate bune si frumoase, evident ca fiind la curte cainele nu era scos decat rar afara in plimbare (din nou, Husky tanar, necastrat, neconsumat deloc aproape), nu avea nicio regula sau limita si era entitled mai ceva decat regele Charles. Dupa ce am trecut oamenii prin toata partea de teorie a evaluarii, pentru a-si intelege mai bine cainele, am trecut la partea practica a evaluarii si am inceput normal cu exercitiul fizic si mental de care cainele avea nevoie.
Bineinteles ca fiind un husky nu avea cum sa fie scos pe altceva decat pe un ham, ca doar pentru asta sunt facuti: sa traga! 😉 A trebuit, normal, sa schimbam instrumentul pe ceva cu care sa putem avea o comunicare cu cainele si sa facem o plimbare structurata, pe ulita pe care locuiau. In momentul in care cainele si-a dat seama ca nu mai are controlul si ca i se da o directie clara si guidance, he went berserk!
Drama queens as they are, a inceput sa faca tantrum, dand tot ce avea el mai bun din el pentru a nu se supune (sau mai bine zis, pentru a nu renunta la puterea lui acumulata cu atata truda). De la crocodile rolls, pana la muscat lesa, redirectionat pe Mihai (el facea handlingul la momentul respectiv, eu fiind alaturi de stapani si explicandu-le ce se intampla si de ce reactioneaza cainele asa cum o facea), sarit ca ars, pus frane… The works!
Unul dintre puloverele bune ale lui Mihai si-a gasit calea catre a fi bluza de casa in acea evaluare. Un fleac. L-a ciuruit! Nu ca asta ar fi fost problema cea mai mare. Pur si simplu asta s-a intamplat. Stapanii au fost putin mirati la inceput de reactiile lui, insa au inteles (cel putin asa ne-au comunicat atunci) de ce facea asa si am continuat si cu ei, dupa ce el se calmase si intelesese ca nu are de ce sa se lupte cu presiunea din lesa.
Cainele a fost preluat de mine, dupa ce l-a „imblanzit” Mihai, apoi de stapan si dupa de stapana. Cu toata lumea a mers decent in lesa, luand directie si fara a se mai lupta. Am intrat inapoi in curte apoi si asta a fost evaluarea. Le-am lasat bineinteles teme, i-am introdus in grupul nostru de clienti si am facut practic tot ce facem la orice evaluare.
Fast forward 2 ani! :)) Stiu, nu va asteptati la asta. Am derulat timpul inainte pentru ca dupa ce a doua zi stapanul ne trimisese 2 videos legate de mersul in lesa si sa ne intrebe daca se descurca cat de cat ok (la care am dat feedback constructiv si am mentionat ca in continuare sa nu ezite sa intrebe daca au ceva si evident sa ne spuna daca vor sa ii ajutam in continuare), vine din neant un review ciudat despre un caz de care nu ne mai aminteam, de la un nume ce nu ne parea familiar.
Nici ceea ce descria tipa acolo nu suna familiar, pentru ca zicea ca am fi luat cainele din curte si am fi plecat cine stie unde cu el, abuzandu-l, apoi l-am adus vezi Doamne vatamat si traumatizat acasa. Cand am citit ne-am uitat perplecsi unul la altul, atat eu cat si Mihai, because that’s so not our MO. Like who tf is this and wtf is she talking about?
Gandindu-ne long and hard, mi s-a aprins beculetul ca ar putea fi aceasta tipa, cu acest Husky. Cu ajutorul partenerului de business care ne si recomandase lor, am reusit sa identificam intr-adevar ca era vorba de una si aceeasi persoana.
Am dat link mai sus (click pe cuvantul review) cu cele spuse de ea in review. Pe aceeasi pagina, mai jos, aveti si raspunsul nostru. Am ramas putin stupefiati ambii ca dupa atata timp si o lipsa completa de comunicare din partea lor, dupa cele mentionate mai sus, ea s-a trezit sa scrie un review aiurea, fara nicio baza efectiva si fara sa ne fi comunicat fie atunci pe loc, fie ulterior, zilele ce urmasera evaluarii, pe orice cale, ca ceva nu i-a placut sau nu a fost ok. El chiar ne multumise a doua zi pentru ajutor!
Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce i-am gresit respectivei persoane si de ce, dupa ce ne-am straduit sa facem cum a fost mai bine si sa venim cu solutii si pentru ei si pentru caine, „rasplata” ne-a venit sub aceasta forma din partea ei. I-am scris ulterior si pe Whatsapp incercand sa ma lamuresc ce a apucat-o. Nici pana acum nu a citit mesajul (desi s-a livrat).
Guess we’ll never find out! #perplexed
O alta situatie s-a intamplat mai recent, a fost la un caz si mai greu, unul ce putea avea consecinte urate pentru Mihai (si de la care a si avut unele). Despre acest caz, intamplator, am si scris intr-o postare aici pe blog, inainte de a merge la evaluare (cazul 1 din postarea respectiva). I had a hunch it was going to be a shit show, for whatever reason. Le-am zis inca din conversatii ca nu cred ca e ce trebuie cainele respectiv in mixul lor familial si pentru stilul lor de viata. No one listened, cause why listen to the voice of reason when you have emotions to guide you through life?
Oh, well… Asadar Mihai a fost la cazul asta (nu stiu cum se face ca tot el da saracul de astea ciudate, nu ca eu nu as fi avut my share of the circus, dar in ultima vreme parca le nimereste mai mult el) si nu doar atat ci a fost si insotit de trainee-ul nostru Robert. Toate bune si frumoase, oamenii isi doreau ca blanosul sa poata fi plimbat si de alte persoane in lesa, atunci cand ei sunt plecati de acasa si sa fie safe around house guests (daca fac un gratar de exemplu).
Intra in evaluare, teoria teorie, dar practica ne omoara. Atat de mult ne omoara incat stapanul i-a spus lui Mihai la evaluare ca mai fusese un dresor la ei si lucrasera, dar respectivul nu a atins lesa si nici cainele, din cauze evidente (caine de talie mare cu tendinte agresive). Totusi, oamenii ne chemasera caci voiau cele mai sus mentionate. Asadar cineva trebuia sa preia lesa de la stapan si sa plimbe cumva cainele.
De data asta nu s-a pus niciun instrument de control pe caine (slip leash sau prong), era doar pe lesa si zgarda normala. Din clipa in care lesa a ajuns de la stapan la Mihai, cainele a inceput sa atace (fara a fi provocat in niciun fel). Si da, chiar a atacat, genul de atac clasat in Red Zone (dog goes for the upper body/neck, hence they go for the kill). Mihai s-a protejat ferindu-se cum a putut, din pacate insa, pentru ca plouase cu cateva ore mai devreme, a alunecat in „tango-ul cu moartea” si a cazut pe umar, lovindu-se destul de grav. Din fericire a reusit sa evite un alt atac si sa se ridice in timp util.
Pana la urma cainele s-a linistit, vazand ca Mihai nu renunta si i-a fost returnat stapanului. Partial sedinta fiind filmata de catre Robert (footage in this business is scarce and always welcome and appreciated). Dupa ce s-a incheiat evaluarea, Mihai le-a dat cateva teme de facut oamenilor (inclusiv sa acomodeze cainele cu botnita), i-a introdus pe grupul de clienti si a facut un grup separat cu ei si cu noi doi, pentru a avea acces usor la comunicarea cu noi si pentru a adresa orice intrebari, da updates etc. Tipic nici eu, nici Mihai nu facem asta decat cu oamenii si cazurile la care lucram abonament de sedinte. De data asta insa, pentru ca stia ca vor avea drum lung in fata, dar cu inima deschisa si dorinta de a ajuta, a facut o exceptie.
Ulterior, la cateva zile dupa respectiva evaluare, am decis sa facem un reel cu si despre acel caz. Eu personal nu am fost pro neaparat, odata pentru ca era destul de raw footage-ul, iar in al doilea rand pentru ca sunt perfectionista si nu consideram ca era one of our finest moments (nu pentru ca nu s-a procedat corect, ci pentru ca Mihai ended up bitten a couple of times). Dar am decis impreuna ca e important ca oamenii sa vada ca exista si astfel de cazuri, ca nu le refuzam, ca nu ne dam batuti si ca exista o luminita la capatul tunelului.
Toate bune si frumoase, insa nu aveam un outcome la finalul videoului. Robert nu filmase decat cateva cadre, cele in care cainele ataca. Nu filmase si partea de dupa, cand cainele era sub control, fusese predat stapanului si se plimbasera atat Mihai cat si cainele si stapanul, unii langa altii, frumos, in structura, fara ca blanosul sa mai atace (lucru pe care inainte il facea daca erau oameni pe langa stapan cand acesta isi plimba patrupedul). Am zis ca nu avem cum sa postam un video in care doar e atacat Mihai. Haide sa intrebam stapanul daca ulterior evaluarii, a facut vreun video sau poate face un video de cateva secunde, in care se plimba frumos cu cainele sau, dat fiind ca asta fusese oricum outcome-ul evaluarii. Zis si facut, primit si video, dam drumul la reel si efectul a fost cel scontat: oamenii au fost surprinsi, socati, fascinati si au inteles ca nu e chiar asa usor (for some think what we do is kids’ play) ce facem.
Lasat reel-ul acolo, uitat de el, the world moved on. Mihai era singurul care isi mai amintea cand si cand de caz, cand il strafulgera cate o durere in umarul ranit. Sa nu mai mentionam ca echivalentul banilor primiti la evaluare s-a dus pe consultatia la ortoped si tratamentul luat de Mihai dupa (partea de costuri emotionale si de business, caci a trebuit sa se recupereze 2 zile dupa, nu o mai pun la calcul).
Peste o luna si un strop, timp in care nu a venit niciun update, nicio intrebare, nici un semn de la oamenii respectivi, vedem un mesaj pe grupul lor. Cand am vazut notificarea deja ne entuziasmasem si mirasem in acelasi timp ca in sfarsit vine ceva din partea lor. Dar de unde? De fapt venea o solicitare sa dam jos video, ca nu e fair ca de fapt s-ar fi interpretat ca noi l-am invatat pe caine sa mearga frumos in lesa (ceea ce nici pe departe nu era scopul postarii) si ca i se vede lui fata si ca nu vrea asta (ca idee i se vedea pret de 2 secunde fata din profil), ca il poate recunoaste lumea.
Din nou…. # perplexed . In sensul ca nu tu vesti despre caine si ce s-a lucrat cu el, nu tu hai sa ne vedem sa lucram ca stim ce avem la usa, ci ne-am trezit ca azi of all days am vazut postarea (again, va puteti imagina cate s-au postat pe cont pret de o luna si cat scroll trebuia sa dai ca sa ajungi la postarea respectiva) si ne facem de ras (din nou, nu asta fiind scopul, not once did we say that the dog was bad or that the owners were so in the reel text). Nu astea au fost cuvintele lor specifice, but that was the subtext.
Asadar, dupa lungi discutii in care am incercat sa reason with them about it si sa intelegem ce le-a venit si de unde atitudinea, am inteles ca de fapt nu voiau nici sa vada dresorul cu care ei aparent continuasera munca in rastimpul asta (in care ea era prezenta si pe grupul nostru de educare, deci jucam pe 7 terenuri), ca poate vedea cainele si sa il recunoasca si nu e fair pentru el. Dar pentru noi era fair sa fi lucrat un caz greu, sa avem o data in viata putin footage de la el, sa ramanem cu tot felul de injuries & costs in urma lui & noting to show for it. Nici macar un avertisment pentru cei care vor o cariera in domeniu sau un awareness ca exista astfel de caini si ca nu tot ce zboara se mananca…
Neputand sa raspunda la niste intrebari simple si destul de clare/directe, au inceput sa o dea cotita cu GDPR si alte amenintari. Asadar am decis (cu toate ca puteam contracara orice ar fi zis, dat fiind ca aveam si martori oculari) sa scoatem reel doar ca sa nu le mai auzim gura, am scos-o si pe ea din grup, caci nu ni se pare nici noua fair ca atunci cand tragi de noi sa venim sa ajutam (2 luni au insistat sa ne vedem, cu toate ca aparent il apreciau mai mult pe cel cu care lucrau deja, nu am inteles de ce au mai vrut sa lucreze si cu noi daca tot erau asa multumiti de persoana respectiva), sa ne tratezi apoi la modul asta (avand in vedere ca nici nu ai comunicat deloc cu noi ulterior). Am dat si block ei pe Insta, ca sa nu mai aiba acces nici la contentul nostru.
Dupa toata povestea, el a decis sa scrie si un review prost, pe care, dupa ce i-am raspuns pe indelete, a ales sa il stearga, caci si-a dat seama ca erau baliverne cele scrise si ca dreptatea din pacate nu statea alaturi de el (pacat de timpul investit caci mi-a luat o ora sa ii raspund clar si diplomat si faptic la fiecare fraza din acel review).
Deci dupa tot efortul, dupa toata dedicarea, recompensa noastra era asta. Mihai care are ceva mai mult faith in humanity decat mine uneori, a simtit ca a pierdut mult din acea incredere. Si uite asa se acreste omul si ti se acreste sufletul incet incet, cum zice americanul „slowly but surely”. Si se mai mira apoi oamenii de ce ajungem sa fim directi, de ce nu mai suntem atat de blanzi etc. Aveti mai sus de ce-ul.
Ce ne tine insa pe linia de plutire si pe mine sincer ma incarca tare mult cu energie pozitiva, sunt acele cazuri, mai mult sau mai putin usoare, unde nu facem altceva decat sa dam o informatie clara si structurata, sau sa aratam un leash handling, ori sa linistim omul ca nu are un caine reactiv, ca apoi sa ne ridice in slavi efectiv. Stam uneori prin casa cand mai vine cate un feedback de genul, ne uitam unul la altul si ne miram intrebandu-ne „dar ce-am facut, sefu’?” in gluma, caci efectiv nu ni se pare ca am facut mare lucru acolo.
Apoi mai sunt multe astfel de povesti, atat de bine cat si altele heartbreaking, dar va povesteste mamaia si cu alta ocazie, ca de-acum v-oi fi plictisit deja cu semi-rant-ul meu… 🙂
At the end of the day, we sometimes meet people and feel sorry for their dogs.
A venit timpul sa povestesc despre ultima noastra patanie. Am asteptat sa ma asigur ca Fuki e in afara oricarui pericol inainte sa vorbesc deschis despre toate emotiile traite in perioada asta.
Va fi o postare lunga si detaliata, dar necesara, atat din perspectiva psihologica, cat si cea fizica (health wise).
Let’s begin with the beggining. Era sambata, 6 Mai anul Domnului nostru 2023 🙂 cand era planificat sa mergem la un gratar si sa sarbatorim Yuki’s Gotcha Day & Breed Reveal Pawty. Dupa gratar, aveam in plan sa le dam blanosilor acasa gaturi de curcan crude. Toata saptamana le-am cautat si nu le-am gasit, pana am primit un tips ca gasim la Auchan, singura problema fiind ca nu apucam sa le congelam si sa le oferim cainilor dupa decongelare.
Am zis fuck it, e carne de consum uman, s-a mai intamplat (rareori insa s-a intamplat) sa dam necongelat lui Fuki, asa ca am zis ca preferam sa luam si sa le punem la frigider cat stam la gratar, apoi le dam acasa (desigur nu am luat in calcul si timpul pe drum, cate o ora dus si una intors, timp in care au stat in masina). Toate bune si frumoase, ne-am petrecut fain, noi mergand acolo insotiti de Fuki, Aria si Lexy (sisters from another mister, care erau la noi in gazda).
Am petrecut acolo un timp foarte relaxant, printre oameni dragi si caini faini. A venit timpul sa revenim acasa. Zis si facut, acasa am luat gaturile si le-am spalat bine, apoi le-am oferit cateilor. Toti le-au mancat cu pofta, ca de obicei.
Fetele, Aria si Lexy, au plecat acasa la ele a doua zi dimineata, iar noi am pornit catre Covasna, dat fiind ca incepea perioada pe care ne-am setat-o ca fiind de vacanta si deconectare pentru noi. Din nou, toate bune si frumoase. Mihai imi spune inainte sa urcam in masina, ca Fuki in plimbarea de nevoi parea cam apatic. Nu am bagat prea mult in seama asta, avand in vedere ca se mai intampla a doua zi dupa oase de vita sau gaturi sa se strice putin la burta si sa nu fie super activ (a se nota ca si-a facut toate nevoile si treaba mare cam moale, din nou insa, nimic atipic).
Asadar ne-am vazut de drum cu voie buna si entuziasmati pentru noua aventura ce ne astepta!
Pe drum am primit o veste care ne-a lovit in adancul inimilor, anume ca unul dintre cainii nostri preferati (all time favorite) – Keeta, nu mai este printre noi. A trebuit la jumatatea drumului sa tragem putin pe dreapta, caci ne-a bufnit plansul pe amandoi si am stat 5 min sa bocim ca prostii pentru un caine ce a insemnat mult, atat pentru noi cat si indirect pentru Fuki (a fost unul dintre motivele pentru care eu mi-am luat Akita; asta pe langa faptul ca el o respecta si o indragea tare mult, fiind si unul dintre primele lui role models). Si asta si faptul ca stapanii ei ne sunt prieteni si oameni dragi, deosebiti. Stirea ne-a lovit ca un glonte, direct in inima. Am povestit asta pentru ca va avea relevanta mai tarziu.
Dupa ce ne-am recules, am pornit mai departe. Dupa masa am ajuns la destinatie. Tipic, Fuki e foarte excited cand mergem in locuri noi, cu verdeata si cu natura, daca mai sunt si animale (cum au fost acolo – vaci, oi etc) e si mai bine! De data asta insa a fost… Relativ indiferent, de parca ce era ca il scoteam intre betoane in Popesti, ce era ca am ajuns in acest paradis verde, pentru el era totuna. Asta a fost un prim red flag. Dar am pus-o tot pe seama faptului ca poate nu i-a picat foarte bine gatul si ca l-a afectat si starea noastra nu tocmai ok in urma povestii de mai sus.
07.05.2023 – Abia ajunsi la complex
A trecut si duminica asa, nici noi nu am fost foarte activi, caci eram obositi dupa o saptamana plina, nici el caci am crezut ca e cumva si el off dupa drum, emotii cu Keeta. Nu a vrut nici sa manance (dar din nou, nu e ceva atipic pentru Fuki, mai ales dupa o zi petrecuta in masina mostly. Am incheiat cu el stand pe terasa si noi ascultand greierii si broastele. Idilic cumva.
Luni, 8 Mai, a decurs cumva la fel. Ma asteptam sa isi revina blanosul, dar nu a fost chiar asa. Acum, un lucru important de mentionat este ca nici eu, nici Mihai, nu suntem oameni panicosi la primul semn de ceva, adica lasam putin lucrurile sa se desfasoare, sa vedem ce se intampla si de ce. Nu ne aruncam direct in cel mai negru scenariu si nici nu suntem oamenii care sa alergam la medic cum tusim putin sau ne doare vag ceva. Sincer, ne gandeam si ca era posibil sa il fi afectat vestea despre Keeta, fie ca a simtit si el ceva legat de asta, fie ca ne-a simtit pe noi afectati din nou.
Am decis sa merg putin cu Fuki pe dealul din spatele complexului, sa ne miscam putin si sa isi faca nevoile. Prima sperietura pentru mine a fost cand la coborare mi s-a parut ca se clatina si era cumva bleg pe picioarele din spate si la fel de apatic. Mi-am pus atunci primul semn de intrebare daca e ceva in neregula cu el. Nu a facut decat pipi (veti vedea mai incolo de ce e relevant).
Imediat ce am coborat din deal, i-am scris pe Whatsapp Georgianei, o clienta draga noua, care este si medic veterinar. Imi place la ea faptul ca nu e nici ea panicoasa la orice si ne da de obicei o perspectiva obiectiva asupra lucrurilor. Ce suspectam noi era desigur ca gatul de curcan, combinat cu niste biscuiti (mai multi decat ar fi primit el de obicei) de la Pawty, nu i-a picat bine si ca are ceva din punct de vedere digestiv. Georgiana ne-a intrebat daca are toate deparazitarile la zi (which he did) si atunci am concluzionat tustrei ca de la capusa nu are cum sa fie (ea suspectand din prima babesioza), mai ales ca noi folosim si protectie extra (pe langa intern/extern si solutii repelente naturale, foarte eficiente so far) , si ca ar fi deranjat la stomac de la gatul necongelat. Eu eram sceptica si legat de asta, din simplul fapt ca de la stapanii lui Aria si Lexy nu am primit niciun feedback ca s-ar fi stricat sau deranjat la stomac si nici ca ar fi apatice. De asemenea, cum am mai spus, s-a mai intamplat, nu des, dar s-a intamplat, sa ii mai dam necongelat si nu s-a intamplat absolut nimic.
In orice caz, Georgiana ne-a recomandat Nospa si Controloc, de la farmacia umana, pentru a-i calma stomacul, crezand cu to(n)tii ca este vorba de o problema de digestie. Asta desigur si pe fondul faptului ca pana aici, in afara de apatie, semnele si simptomele lui nu erau deloc indicatoare de babesioza. Asadar am mers asa luni, i-am dat respectivele, si am asteptat o imbunatatire.
Georgiana ne-a recomandat desigur si o vizita la vet a doua zi, in cazul in care nu se schimba nimic. Easier said than done, cand esti in cucuiata, intr-un sat, in Covasna. Dar nu se punea problema sa nu facem ce era mai bine pentru el, daca lucrurile ramaneau la fel. Ea ne-a mai zis desigur si ca daca excludem mancarea, ar putea fi o multitudine de lucruri (avand in vedere si ca nu se tinea foarte bine pe picioare) si de asta ar fi necesar un control. Dupa cum bine intelegeti din conversatie, pana seara nu s-au imbunatatit multe, nu mancase doar bause apa si nu isi facuse treaba mare (lucru pe care l-am pus si pe seama lipsei de miscare).
Pana aici, pot spune ca am fost cat de cat ok, emotional si mental. Evident ca mi-am facut putine griji, insa prin preajma lui am lucrat la mine sa fiu cat mai calma, bucuroasa sau chiar entuziasmata in interactiuni si hotarata unde era cazul.
Eu personal, cu toate ca nu sunt cum ziceam, o fire panicoasa, insa fac fata mai greu schimbarilor de plan, lucrurilor inopinate, problemelor de sanatate (ale mele, ale altora, ale animalelor), nu pentru ca nu as putea ci pentru ca mintea mea le vede ca pe un semn de slabiciune & I hate that with all my heart. Something triggers inside me when disease happens to or around me & I crumble slowly but surely. I much better deal with death than disease.
Si asa, cu treziri peste noapte caci Fuki respira sacadat si atunci cand face asta, mai ales daca nu e extrem de cald in incapere, e semn ca il taie nevoile, a facut cateva cacareze (excuse my french) tari si ne-am culcat la loc.
08.05.2023 – Fuki not feeling so great, on the hill
A venit si marti, 9 Mai. Am fost la vet in oraselul apropiat de locatia noastra. Cantarit baiatul, povestit povestea, uitat pe carnetul de sanatate, vazut ca toate deparazitarile sunt in regula (ca suspiciunea si a lor a fost initial tot de babesioza), simptomatica era de toxiinfectie alimentara, asa ca oamenii i-au facut un antibiotic, am mers putin, ne-am plimbat ba cu masina, ba pe jos, caci aveam ceva treaba in zona si parea sa fie un 10-15% mai activ decat in ziua anterioara. A si luat vreo 6-7 boabe din mana, ceea ce a fost incurajator fata de nimic zilele trecute (inclusiv chestii mai interesante, gen branza etc, nu le voia) insa era in continuare tot apatic fata de normal.
Am incercat inclusiv sa ii fac o supa de boabe (apa calduta cu putin gust de supa si cu boabele lui inmuiate in ea) poate poate il inspir sa manance. Nimic. Deja aici incepusem sa ma ingriorez mai tare, insa ma mai tempera Mihai, care pe tot parcursul experientei si-a pastrat cumpatul foarte bine, atat pentru mine (sa imi fie sprijin) cat si pentru Fuki (sa nu simta din partea noastra o energie naspa, si asta putand sa ii inhibe recuperarea).
Am concluzionat ca pentru mine personal este foarte greu sa pastrez o atitudine pozitiva daca nu vad niciun semn de improvement, cu toate ca stiu prea bine teoria, sunt si capabila sa o aplic in mare parte, insa atunci cand iti vezi cainele pe care il cunosti, ii stii capacitatile fizice, mentale si emotionale, stii cat de rezistent este (a parcurs 690 km pe jos in Spania, pe Camino de Santiago, la naiba, nu e vreun caine de canapea) e…mai greu sa iti controlezi toate emotiile si sa iti canalizezi energia aia de paramedic. Am avut noroc ca au fost lucruri de facut, am avut planuri pe care le voiam duse la capat si intru catva focusul asta si pe alte lucruri m-a ajutat sa nu merg in directia nesanatoasa de overthinking, ruminating & being overly anxious about things. It’s easier said than done, intotdeauna, but at least I tried my best.
In tot acest timp Fuki bea apa precum o vita dar nu manca. Still no real consistent poop, still no simptoms of babesiosis, still apathetic. Seara am decis sa ii scriu unei prietene ce este asistenta intr-un cabinet veterinar in Brasov, sa o intreb daca putem face o ecografie abdominala la ei, gandindu-ne ca Fuki ar putea avea un blocaj, motiv pentru care nici nu se tine bine pe picioarele din spate si nici nu mananca/defecheaza.
Ea mi-a raspuns si a ramas sa mergem in ziua ce urma la ei sa facem un consult si ecografie.
In noaptea respectiva am avut un breakdown efectiv, caci ma omora lipsa unui diagnostic clar si a unui plan de tratament concret, deja ma termina starea lui si a trebuit sa dau cumva toata emotia aia afara. I still struggle with healthy outlets for venting when I feel overwhelmed. E un proces in lucru la mine si am marele noroc in demersul asta sa am langa mine o persoana care nu ma judeca pentru modul in care aleg sa o fac si intelege de unde vin si cum sa ma ia. Ce pot sa zic, tuturor ni-i greu si nu sunt nici vreo exceptie, nici perfecta. Working on myself daily.
09.05.2023 – Fuki feeling a lil’ bit better after antibiotics
Miercuri, 10 Mai. Am pornit dis de dimineata catre Iris Best Vet Brasov. Ajunsi acolo, povestim din nou povestea cu gaturile, deparazitarile, constipatia, lipsa apetitului si apatia. Still no babesiosis symptoms.
Cand a venit d-na veterinar, a decis inainte de eco sa verifice pe cale mai directa colonul. Asadar Fuki a trecut pentru prima data printr-un examen anal. Oh, well… Constipat era clar, un blocaj avea clar, dar nu la nivelul tractului digestiv (ma rog, nu asa se considerase la momentul respectiv), ci efectiv la iesire.
D-na medic a scos efectiv un dop de materie fecala uscata si tare (era pamant, asa arata). A scos cat a putut asa, iar Fuki a fost cel mai cuminte caine ever, cu toate ca era o situatie complet noua pentru el, chitaind putin la inceput (va dati seama ca a durut putin, el nefacand sunete de durere niciodata la vet sau in viata in general), apoi acceptand cu rabdare totul. Eu am fost cea care l-a ghidat prin toata experienta. Nu a fost necesar decat sa ii tin putin capul la inceput, pana i-a scos d-na doctor dopul respectiv. In rest a stat singur, atat la aceasta procedura, cat si la injectiile ce au urmat (fie subcutanate – antibiotice daca nu ma insel; fie pe gura – dandu-i-se si ulei de parafina, pentru a-i ajuta digestia sa elimine totul). In timpul procedurilor, eu reusesc sa imi tin mereu cumpatul si sa fiu calma si increzatoare, versus ingrijorata si moale. De asta cainii mei mereu au fost ok la veterinar, indiferent de proceduri.
Am mai fost de asemenea mandra de el nevoie mare, caci l-au laudat atat d-na doctor cat si prietena mea pentru cat de calm este. E ciudat insa cum pot sa fiu atat de calma la vet, dar nu imi vine atat de natural si atat de usor sa fac asta ulterior acasa, cand il vad ca boleste (cum ar zice romanul). Acolo incep sa sufar alaturi de el si apoi sa ma inciudez (mai ales stiind cat de multa grija am sa fac toate lucrurile corect astfel incat sa nu ajungem sa trecem prin probleme de genul), sa ma frustrez, sa ma ingrijorez etc. All the good things. NOT! But, I’m only human after all, dupa cum zice cantecul. Lucrez constant la a-mi imbunatati aceste reactii si la a invata din experientele avute, astfel incat sa fiu mai buna si mai cumpatata data viitoare.
Fuki parea mai happy dupa aceasta vizita, veterinarul ne-a dat inca o seringa de ulei de parafina de dat dupa masa, caci nu reusise sa scoata tot dopul (era putin mai sus decat putea sa ajunga ea restul) in caz ca inca nu face si a venit cu recomandarea de multa miscare fizica, sa punem digestia in miscare (bine, saracul nu prea avea ce sa mai faca, caci nu mancase mare lucru).
Asa ca asta am facut, am mers cu baiatul, dupa cum era planul, la Lacul Sfanta Ana, in Harghita!
10.05.2023 – Lacul Sfanta Ana si Fuki dand semne de normalitate
Ne-am plimbat 10 km in acea zi dar el tot nu a vrut sa-si faca nevoile. Totusi, ne-a incurajat faptul ca parea mai vivace si mergea singur, fara lesa (pana la acest moment ajunsesem sa il scoatem pe lesa pentru ca doar asa il puteam ghida sa se miste, altfel nu voia), relaxat, cautand mancare (de undeva cumva ii venise pofta de mancare) si gasind chiar pesti morti in lac 🙂
De-a lungul traseului a mancat o mana de boabe, apoi la complex a lipait cateva boabe cu mancare umeda (am zis sa ii ajute atat apetitul cat si tranzitul). A fost un big improvement avand in vedere lipsa totala de pofta de mancare pe care a avut-o. Am tinut legatura cu Cristiana, prietena mea ce ne-a ajutat, pe parcursul zilei, recomandandu-mi ca daca nu face si nu face in urmatoarea zi, sa ii zicem ca sa mergem la o radiografie, la un cabinet recomandat de ea (altul decat al lor). Noi i-am dat si restul de ulei de parafina si a ramas sa o tin la curent. Peste noapte nimic (din punct de vedere al tranzitului)
Joi, 11 Mai. Pentru ca recomandarea ramasese sa faca miscare, am urcat frumos baiatul in masina dupa micul dejun, si am mers catre Cascada Casoca. In respectiva dimineata era so & so, similar cu ziua anterioara. Am zis ca today is the day, a si mancat putin ieri, ii si dadusem uleiul extra, am zis ca suntem set!
Si Fuki chiar ne-a facut o surpriza placuta cand la inceputul traseului a facut primul kk „sanatos” de cand plecasem de acasa! A fost efectiv petrecere, cred ca nu am fost atat de incantata sa vad un rahat in toata viata mea! :)) Atat eu cat si Mihai am batut cuba sanatos si ne-am bucurat in voie. Baiatul insa nu parea prea happy about it in sensul ca a cam trebuit sa tragem de el pe traseu, deci apatic tot era.
11.05.2023 – Not even sorry for showing you poop, I shall always remember this one!
Am pus apatia lui pe seama oboselii din ultimele zile (seara nu prea dormea linistit, respira constant sacadat si se vedea ca nu e confortabil) si pe seama faptului ca probabil il jeneaza anusul/colonul. Am zis fuck it, we do this for your own good, asa ca nu renuntam si mergem pana la capat, cu chiu cu vai, cu mai mult vai.
And so we walked. 13 km de data asta. In hindsight, baiatul a fost un razboinic efectiv, in conditiile in care analizele aratau ca trebuia sa fie pe perfuzii si el a bagat ca un erou. Sincer, am atata respect pentru cainele asta incat nu pot descrie in cuvinte simple.
In orice caz, am ajuns la cascada, dupa ce Mihai a ramas cu el in urma la un rau, unde Fuki s-a placintit in apa, iar Mihai a meditat si s-a recules putin. Am facut asta si pe Camino, am facut cu schimbul cand unul dintre noi obosea sau Fuki nu mai putea, celalalt mergea inainte si cel mai puternic dintre noi (de obicei Mihai, cum ziceam, el isi tine mai bine cumpatul in situatii extreme) ramanea cu Fuki, dand catre el acea energie de care avea nevoie, fara sa ia nimeni nimic personal sau sa gandeasca egoist. Totul era pentru binele lui Fuki si acceptam fiecare dintre noi ca intr-un moment sau altul, nu suntem „fit” to guide te dog through the roughest patches.
Mihai are o capacitate extraordinara sa scoata entuziasm din „fantana seaca” si sa ramana calm si cumpatat atunci cand all hope seems lost. For that (and many others) I am extremely grateful I found him. Cu toate ca inainte sa apara el in viata mea, m-am descurcat excelent sa fac fata tuturor situatiilor ce au venit catre mine (every curve ball got managed in the most effective manner), acum ma simt si eu in sfarsit in siguranta, si este o relaxare anume care vine la pachet cu asta. Relaxare care pe de-o parte este excelenta pentru mentalul meu, dar pe de alta parte, nu ma mai tine in my utmost calm assertive nature overall. As in, I can relax and let him handle it, and he actually likes doing it. The downside is that Fuki got closer to him because of that si cu toate ca respecta si imi urmeaza directia, il vad ca in anumite contexte il cauta pe Mihai. And there’s nothing wrong with that (except that my ego hurts a little).
Revenind la povestea si ziua noastra, am fost de la cascada, si la Rezervatia de Zimbri de la Vama Buzaului. Am ajuns, am parcat si am mers la primul spatiu, unde erau tinuti reni. Am zis ca o sa ii prinda bine si lui Fuki, sa vada animale noi si sa intre putin nasul si curiozitatea in functiune. Tarcul lor era ingradit cu gard electric, de altfel nimic nou, caci in viata lui, Fuki s-a mai atins de garduri electrice si nici nu a simtit. Ei bine, de data asta, cu toate ca l-am ghidat din lesa sa nu isi bage nasul chiar in el, de curiozitate (pentru ca si renii venisera langa gard si pentru ca erau niste animale cu totul noi, pe care nu le mai vazuse niciodata) si-a bagat fix cel mai sensibil organ in gardul electric, intr-o secunda de neatentie din partea mea (adica nasul lui a atins just a little bit gardul). Soc! S-a retras chitaind cum nu l-am mai auzit niciodata facand-o, a plans cam 30-50 sec timp in care noi am mers initial catre el sa vedem daca nu s-a ranit efectiv (ceea ce nu se observa cu ochiul liber), apoi ca sa nu ii cream trauma, ne-am vazut de drum ghidandu-l si incercand sa glumim putin pe subiect, deci sa vada ca nu ne facem griji (cu toate ca I must admit, mi-a fost putin mila de el). Saracul, dupa ce ca era prastie din punct de vedere fizic, a mai fost si electrocutat. Ne-a urmat dupa episodul asta, a fost putin curios si la celelalte animale, dar nu s-a mai apropiat de garduri (desi celelalte nu erau electrificate). Am vazut abia a doua zi dimineata ca il curentase atat de tare incat i-a curs putin sange din nas (din nara cu care a atins). 😦
11.05.2023 – Dupa electrosocuri inopinate. Observati coada lasata (Akita face asta doar daca e nesigur/nu se simte bine)
Dupa ce ne-am intors Fuki in continuare nu voia sa manance (doar cateva boabe, pe post de treats, luate pe drum din mana). Seara abia se mai tinea pe picioare (se clatina), asa ca i-am scris din nou Cristianei, gandindu-ma ca din cauza lipsei apetitului si a faptului ca a baut multa apa si a mers mult, o fi pierdut minerale si are nevoie de o perfuzie ceva sa il puna pe picioare. Ne-am dat seama ca we’re not out of the oven yet si ca trebuie in continuare facut ceva sa se puna pe picioare, quite literally. Nu ne-am dat seama atunci cat de mare a fost si impactul emotional al socului patit, dar vorbim mai incolo despre asta.
Asadar fata ne-a recomandat sa mergem la Clinica Veterinara Lempes a doua zi, sa facem acea radiografie.
Vineri, 12 Mai, ziua mamei mele si ziua cand am aflat de fapt ce se intampla cu Fuki.
Plecat cu noaptea-n cap si cu bagaje si tot tacamul catre Sanpetru, unde era respectiva clinica. Eram cumva usor entuziasmata ca intr-un final ni se vor lamuri niste lucruri. Am ajuns, am vorbit cu o tipa tanara, Andrea, veterinar acolo, careia i-am povestit din nou toata povestea de la Ana la Caiafa pana in ziua curenta. Pe langa radiografie, fata ne-a recomandat si un set de analize de sange.
Zis si facut, a fost foarte deschisa, ne-a lasat si pe noi inauntru, imbracati cu acele halate si haine speciale, cu tot. Fuki din nou a fost exemplar, pentru prima data cand a facut o radiografie, pentru prima data cand i s-a luat sange. The epitome of calmness and submissiveness.
12.05.2023 – Pe masa de radiografie, nu a trebuit sa il tina nimeni, a stat complet nemiscat, din nou ni s-a spus ca nu au mai vazut caine asa calm pe masa respectiva.
Pentru ca Andrea a fost precauta, a facut si un frotiu, caci analizele in continuare nu aratau clar semne de babesioza, si acolo a vazut babesiile in hematii. God bless her caci fara acel frotiu, nu cred ca stiam nici pana in ziua de azi ce are cainele si ni se stingea pe picioare!
Am descoperit asadar in sfarsit cauza si ni s-a prescris tratamentul si am reusit si eu sa rasuflu cumva usurata, chiar daca hopul nu era trecut inca. Fuki avea babesioza! Macar stiam cu claritate ce aveam de facut. Noi in seara respectiva trebuia sa fim la Bucuresti, asa ca am luat analizele si radiografia (care btw a iesit super bine, baiatul arata bine de tot pe interior), am dat o fuga pe la mama sa o sarbatorim si apoi back to the future cu noi.
A doua zi (13 Mai) am mers si la vetul nostru normal (de la Lempes primind inca 2 injectii ce trebuiau facute in zilele urmatoare), la Sanivet. Acolo, la o prima aruncare de privire, a zis si el ca nu are nicio treaba cu babesioza, si fara discutia despre frotiu, aproape ca nu l-am fi convins contrariul, ca sa intelegeti cat de atipice au fost si simptomele, cat si analizele de sange!
Tot in aceasta zi, am mers si pe ceva mai atipic, pentru a-l ajuta pe baiat sa treaca peste mai usor. Am mers pe o metoda holistica, anume Reiki! At first, doar putin si ne-a ajutat, ca si amator, Anca – partenera noastra in tot ce tine de pet taxi/plimbari structurate/day care. Ea a propus sa incerce sa il „citeasca” putin pe Fuki. So she did.
A zis dupa niste minute bune in care a fost cu mainile pe Fuki, ca simte o durere de cap destul de suparatoare, ii este putin rau si simte o anxietate generala (ca si cum el s-ar ingrijora de ingrijorarea noastra si ca are nevoie sa stie ca suntem noi bine si ca nu e o povara pentru noi). Asta pe mine m-a surprins putin pentru ca nu ii spusesem Ancai de episodul cu gardul electric si nici ca Fuki e un caine stoic in general si care nu isi arata durerile si suferinta. So… It raised some questions.
Dupa aceasta mini-sesiune, Anca ni l-a recomandat pe maestrul Reiki la care ea si-a dus ambii caini si care i-a ajutat mult. In acelasi timp discutand si cu mama acestuia, la randul ei maestra in domeniul asta, explicandu-i situatia si solicitand o citire de la distanta. Zis si facut, am discutat cu Andrei si am stabilit sa ne faca o vizita urmatoarea zi. Dupa sesiunea cu Anca Fuki parea sa se simta ceva mai bine (evident, era si a doua zi de tratament medical, but still).
Am mers in continuare pe tratamentul recomandat de la Lempes si am mai facut si in ziua urmatoare (14 Mai) ultima injectie (un antibiotic din ce am inteles). Si ne-am vazut dupa masa cu Andrei. Desi e un tip diferit, are intr-adevar un dar cu animalele si cu energia pe care o transmite. Fuki nu este un caine care sa accepte cu usurinta pe oricine, oricand si mai ales straini. Pe Andrei insa, cu toate ca a facut niste howls la inceputul sesiunii pe care nu l-am mai auzit facandu-le cu nimeni (un stil aparte de howls), l-a acceptat apoi pret de aproximativ o ora, sa tina mainile pe el si sa faca acest schimb de energie. In sesiunea asta, Fuki a fost mai calm decat il vazusem in ultima saptamana si a adormit atat de profund incat a si tresarit, lucru ce nu se intamplase de cand a inceput calvarul asta. Parca mi s-a luat o piatra de pe inima cand l-am vazut asa de peaceful (iar partea cea mai incredibila era din nou, faptul ca era asa cu un strain langa el).
Si de la Andrei, cat si ulterior de la mama lui (mesaj transmis prin Anca), a venit acelasi mesaj – durere de cap, stare semidepresiva/anxioasa, dar lasand la o parte problema fizica pe care o are, ei au conclus ca este si o problema a sistemului nervos care e data de altceva (nu de boala de care suferea). Atunci nu a facut click pentru noi ce ar putea fi, in afara de boala. Am aflat mai tarziu ce era, dintr-o carte! Las mai jos textul respectiv, caci am fost socata de cat de accurate descria exact simptomele lui:
„…Poor Bully had incurred the severest shock to the nervous system that a dog can ever receive: he broke down completely and, although I did not admonish him & indeed stroked and coaxed him, he lay on te carpet as though paralysed, a little bundle of unhappines, unable to get up. He shivered as in a fever & every few seconds a great tremor ran through his body. His breathing was quite superficial but from time to time a deep sigh escaped his tortured breast, and large tears overflowed his eyes. As he was literally unable to rise, I had to carry him down on to the road several times a day; he then walked back himself, but the nervous shock had so reduced the tone of his muscles that he could only crawl upstairs with an effort. Anyone who saw the dog at that time without knowing the previous history must have imagined him to be severly ill. It was several more days before he would eat and even then he could only be cajouled into taking food from my hands. For many weeks he approached me in an attitude of humble supplication, in sad contrast to the normal behavior of this self-willed and anything but servile dog.”
Practic descrie perfect starea lui Fuki din ziua cu electrosocul si in acelasi timp ne-a deschis ochii legat de ce au simtit atat Anca, cat si Andrei si mama lui, legat de durerea de cap, anxietatea/starea depresiva si sistemul nervos. Acest paragraf l-am citit cu cateva zile inainte de repetarea analizelor lui Fuki si efectiv mi-a facut click si s-a aprins un bec!
Nu am realizat pana atunci cat de mare a fost socul lui emotional si cat de mare impact a avut situatia respectiva. De asemenea insa, am realizat cat de bine am procedat pe moment si cata prezenta de spirit am avut, atat eu cat si Mihai, sa nu ne panicam, sa nu exageram in reactia noastra, sa nu mergem in a fi overprotective si nici sa nu ne invinovatim/sa ne ingrijoram extrem de mult fix atunci. Pentru ca toate astea i-ar fi creat o trauma atat de mare ca ar fi fost probabil catatonic dupa. Ne-am batut putin pe umar dupa ce am citit textul, caci am aplicat ce stiam ca trebuie si nu ne-am lasat emotionalul sa preia controlul (desi cum am zis, for a second there mi-a fost mila de el, nemaivazandu-l asa niciodata). Chiar m-am gandit ulterior daca nu am fost prea reci, caci efectiv nu i-am dat nicio clipa de gandire si stat in Aoleu chiar daca pentru el a fost atat socant (la propriu si la figurat) cat si dureros. Doar ne-am vazut de drum ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Am mers in continuare pe suplimentare cu Hemovet pret de 10 zile, am primit recomandare de la Iris Vet sa ii luam si ulei de peste, pentru a evita problemele de constipatie pe viitor (in urma unui research am luat decizia sa mergem pe Brit), lucruri ce l-au pus foarte bine pe picioare pe baiat. A inceput sa isi faca nevoile normal, sa manance cu pofta (chiar a avut apetit ceva de speriat in urma tratamentului, atat medical cat si cel holistic) si sa fie activ intr-un mod ce aducea mai mult a el cel sanatos, imediat dupa sedinta cu Andrei. Asta ne-a incurajat si pe noi si ne-a dat incredere ca totul va reveni la normal in cel mai scurt timp.
Am comandat si de la Barf Diet niste biscuiti hepatici, pentru imunitate si renali, pentru a-l ajuta si nutritiv. Am luat-o si invartit-o pe toate partile sa fie bine, sa nu fie rau. Management mode activated! Insa nu am schimbat nimic din ce faceam inainte, doar am adaugat elemente extra. A mancat in perioada asta, post danger zone, inclusiv os de vita, la care a ros mai ceva decat oricand.
In 16 Mai, cu toate ca antidotul dat la Lempes era in teorie suficient pentru a fi imunizat si considerat deparazitat, i-am dat totusi si deparazitare interna si externa (la recomandarea lui Andrei, de la Sanivet). Si continuam cand mergem in zone verzi (padure, camp, tara etc) sa ii dam cu solutie repelenta Pawtelier.
Iar alataieri (26 Mai) i-am facut si al doilea set de analize, sa observam evolutia si sa refacem antidotul. La aceste analize, a reiesit ca inca are nevoie de suplimentare (recomandarea fiind de Hemovet in continuare + Cobalaplex + Hepatiale Forte; pret de o luna). Recomandare confirmata si de Georgiana (am invatat din toata experienta asta sa cerem mereu si o a doua, poate chiar si a treia opinie).
Azi, Fuki este bine, sanatos, in refacere si functional la capacitate optima! Chiar daca este inca pe tratament, suntem optimisti ca toate lucrurile se vor aseza & he’s gonna make a full recovery in no time!
Lectii invatate in acest proces:
Intotdeauna congeleaza pret de minim 72 h carnea/oasele pe care ai de gand sa le oferi raw cainelui (apoi decongelezi si le dai)
Indiferent cat de mult iti protejezi cainele si cu ce (deparazitare externa, interna, zgarda, solutie repelenta), intotdeauna exista un risc sa fie muscat de o capusa infectata cu babesia; Hope for the best, prepare for the worst! Fuki a mai avut de-a lungul timpului capuse pe el (e riscul asumat la rasele cu double coat si par lung, iar la el nici coloritul nu ajuta deloc), am crezut ca e destul de imun la ele, turns out no one (man or dog) is.
Intotdeauna intreaba si o a doua sau chiar a treia opinie si fa analize de sange, sunt cele mai sigure
Atitudinea calma si increzatoare e cea care functioneaza mereu cel mai bine, indiferent de context si de „necaz’
Fii deschis/a la solutii holistice, nu doar cele evidente (medicale), s-ar putea sa ai surprize
Citeste mereu cu scopul de a invata, informatii noi si relevante pot veni catre tine din cele mai surprinzatoare surse
Asigura-te ca iti expui cainele la absolut tot ce te poti gandi, in cele mai ciudate colturi ale imaginatiei tale, pentru a invata sa fie calm in orice context, pentru ca la un moment dat, va conta mai mult decat crezi acum!
Pastreaza mereu o atitudine pozitiva (atat cat poti pe moment), don’t despair, the Universe knows what it’s doing
Nu te invinovati pentru greseli, happens to anyone, no matter who they are; important este sa inveti din ele si sa nu le mai repeti
Pet your dog with gratitude for every moment spent together, you never know when it can all go away
Azi nu voi vorbi despre mine sau despre noi (eu si Mihai) ca echipa, ci despre comunitate, haita, familie.
Cand am inceput sa activez in acest domeniu frumos, aveam o temere (data si de faptul ca nu aveam un mentor aproape, langa care sa fac o ucenicie, sa fur meserie). Anume ca nu voi fi niciodata originala, nu voi crea ceva al meu, care sa dainuie si care sa fie unic.
Mi-era teama ca nu voi face altceva decat sa copiez ce se intampla pe afara si ce faceau deja altii (impostor syndrome was through the roof). Ce-i drept asa au inceput lucrurile. Imitand ceea ce era atat de fain si avea atat de mult sens, din cele ce apareau in online de pe dincolo.
Insa in timp, ceva a inflorit si s-a dezvoltat la un asa nivel, incat pe undeva simt ca a capatat o viata proprie. E ceva intr-adevar unic. Si oricat am cercetat si studiez in continuare ce este prin alte tari, la alti profesionisti in domeniu, nu am regasit nicaieri.
Este intr-adevar ceva creat de mine/noi si care e independent de orice am vazut in domeniu pana acum, mai mult, este inconfundabil un trademark Yoolia’s Pack!
Iar acesta este comunitatea creata de noi intr-un timp relativ scurt!
Hai sa incepem cu inceputul: asa cum mentionasem intr-un articol trecut, acum ceva timp a aparut acest grup de Whatsapp numit Dog Psychology, grup dedicat clientilor mei la vremea respectiva, pentru a-si continua instruirea in ce priveste psihologia canina si in afara sedintelor one on one pe care le lucram fizic impreuna. Scopul lui pe langa partea de educare, era si sa usureze transmiterea informatiilor catre mai multe persoane deodata, astfel incat sa nu trimit de 30-40 de ori acelasi mesaj si sa simplifice organizarea micilor (la vremea respectiva) evenimente.
Initial, oamenii nu i-au inteles importanta si valoarea, dat fiind ca tot ce se stia despre educarea cainelui era mersul odata pe saptamana la sedinta de dresaj, pret de 30 minute si aia era. Cand oamenii din domeniu auzeau ca sedinta la mine dureaza 2 h intrebau ce naiba fac atata timp cu omul (radem si azi uneori ca se intampla nici sa nu ne ajunga acest timp). Daramite sa mai vorbim in privat in afara sedintelor, sa trimita video si feedback, sa isi faca teme acasa, sa lucreze zilnic cu cainele si, low and behold, sa se mai si educe in rastimpul dintre sedinte.
Asa ca in grup erau putine persoane si alea ieseau de cele mai multe ori de ramaneau 10-15 firfirei, care doreau sa afle mai multe si sa invete sau erau pur si simplu curiosi. Din persoanele ce au fost adaugate la crearea grupului, cred ca au ramas azi o mana de oameni. Garda veche ii numesc eu si cei mai loiali (unii dintre ei sunt alaturi de mine de peste 5 ani).
In timp, au aparut si reguli, pe masura ce grupul crestea, caci omul din greseli invata, si am sesizat diferite lucruri ce nu functionau, iar pentru ca acesta sa fie relevant si sa aduca plus valoare, disciplina se cerea. Azi acest grup are 220 de participanti activi sau semiactivi si numarul lor este in crestere!
In timp si prin experienta acumulata, am observat ca la sedinte cat si in grup, oamenii se plangeau ca in urma celor invatate cat si in urma reabilitarii cainilor lor (majoritatea reactivi), observa cat de gresit se abordeaza lucrurile in general de catre ceilalti stapani de caini si nu au cu cine sa isi socializeze blanosii. Cainii cu care inainte socializau erau all over the place (lucru ce contribuia de altfel si la reactivitatea propriului lor caine) iar stapanii erau incapabili sa le ofere ghidaj sau pur si simplu sa fie in control si sa nu ii lase sa faca efectiv tot ce vor. Drept urmare clientii nostri ajunsesera sa evite interactiunile nesanatoase cu alti caini si stapani, lucru ce i-a ajutat evident, insa in acelasi timp, in afara celor cateva evenimente organizate de noi, unde aveau o socializare corecta, cu calm, controlata si bazata pe coexistare, nu aveau aproape deloc contacte sociale in viata de zi cu zi a blanosului.
Asadar am hotarat, observand si in teren ca multi locuiesc in apropiere unii de ceilalti, sa cream grupuri regionale de pack walks! O idee ce a aparut dintr-o necesitate, dar care acum, in hindsight a fost a stroke of genius, avand in vedere ce nebunie s-a creat.
Pack Walk Regional in Parcul Bordei
Ce inseamna aceste grupuri regionale? Practic am grupat oamenii nostri din diverse zone ale Bucurestiului, in grupuri adiacente grupului mare, din acele arealuri (ex. Yoolia’s Pack Popesti Leordeni, Yoolia’s Pack Dristor/Mihai Bravu, Yoolia’s Pack Universitate etc). Si iata cum, in no time, oamenii nostri aveau cu cine sa socializeze corect, cu cine sa se plimbe, cu cine sa stea la cafea si ce este cel mai fain este ca s-a inchegat astfel o comunitate care are aceleasi valori, aceleasi informatii, aceeasi abordare in ce priveste socializarea blanosilor etc.
Au inceput chiar sa apara si grupuri in afara Bucurestiului (ex. Yoolia’s Pack Brasov, Yoolia’s Pack Timisoara sau Yoolia’s Pack Diaspora)!
Ce e atat de unic in toata povestea asta? Well, faptul ca oamenii nostri, independent de noi, sunt capabili sa se organizeze in grup restrans sau mare (un pack walk regional poate avea oricati participanti, de la 2 caini pana la 22 cred ca a fost cel mai mare organizat de catre clientii nostri), sa isi plimbe cainii in structura, sa fie in control at all times, sa exploreze one noi, sa cunoasca oameni si caini noi, sa ii asimileze si ghideze si pe ei sa faca o plimbare onesta si sa socializeze cainii inclusiv la tarc, intr-un mod ok si safe.
Pe langa evidentele avantaje legate de socializarea cainilor si oamenii in sine au multiple beneficii, inchegand in decursul unui an si un pic, prietenii stranse (ce merg de la vizite impreuna cu blanosii, pana la breed reveal parties, iesiri de weekend impreuna sau chiar petrec sărbătorile împreună), o comunitate ce ofera suport in mai multe arii (de la medicina veterinara, pana la specialisti in diverse domenii si chiar suport emotional in momente grele, de boala sau pierdere a celor dragi blanosi) si care este atat de bine educata incat se poate descurca in cele mai variate situatii.
Regional Pack Walk Tineretului
Ce este fascinant pentru mine este ca oamenii (nu neaparat cei din comunitatea noastra, care, oricat de noi ar fi, isi dau seama dupa primul eveniment, fie organizat de noi, fie regional, cat de multa plus valoare aduce) inca nu realieaza cat de multe beneficii are o plimbare structurata in haita!
Numai daca inveti sa faci o plimbare structurata corecta, tu singur impreuna cu cainele tau, deja ti-ai resetat 50% sau chiar mai mult din relatie, intr-un mod pozitiv! Apoi daca alaturi de voi se mai plimba si altii, in aceeasi maniera, deja cainele invata sa coexiste pe langa alti caini, sa ii accepte si chiar sa formeze o mentalitate de haita, avand un scop comun si inaintand in aceeasi directie. Mai departe…Scrie-n blog. 🙂
Lasand aceste castiguri evidente la o parte, avem in comunitate oameni care in urma unei singure evaluari si apoi a participarii la regional pack walks, in decursul a doar cateva luni au reusit sa isi reabiliteze complet cazul, fara a mai fi nevoie de interventia noastra directa in cadrul sedintelor, ci poate doar pe ici pe colo sa raspundem catorva intrebari punctuale in privat. Cu informatiile din grupul de Dog Psychology si practicarea lor de zi cu zi, in urma exercitiilor recomandate in cadrul evaluarii cat si prin organizarea sau participarea la o serie de regional pack walks avem cazuri de reactivitate reabilitate complet, avem cazuri de caini nesiguri ce au capatat incredere in ei, cazuri de caini reactivi la oameni plimbati de catre altcineva decat propriul stapan si cazuri de pui sau adolescenti care au devenit caini exemplu pentru altii. Toate astea doar printr-o consecventa a stapanilor in a se plimba alaturi de like-minded people & dogs.
Ce pe mine ma incarca enorm si ma face sa fiu incredibil de mandra de aceasta comunitate este cat de mult se ajuta unii pe altii, se corecteaza unii pe altii daca gresesc, se glumeste, se lauda si chiar se promoveaza unii pe altii si rezultatele lor in educarea cainilor proprii in social media!
Cand imi amintesc ca in trecut ma chinuiam sa arat oamenilor de ce este important un pack walk, le organizam in mod gratuit pentru comunitatea mea, numai ca sa prinda oamenii gustul si sa give back pentru increderea pe care mi-o acordau la inceputurile mele, si chiar si asa, abia abia se adunau cativa in primii 2-3 ani (am avut Pack Walk Oficial – cine stie cunoaste – organizat de mine, la care s-a prezentat un singur cuplu cu un singur caine & we walked anyway!), in majoritatea cazurilor 2-3 caini, intr-un caz fericit 5-7 si cele mai mari (doua la numar) au avut intre 10-15 caini.
Acum, oamenii din grup ne intreaba daca se considera pack walk daca sunt doar 2 caini :))) Ma si bufneste rasul, caci ei (mai ales cei mai noi, care ne urmaresc pe social media si vad ce se intampla intr-un eveniment oficial sau la un pack walk regional mai mare) au senzatia ca daca nu sunt cel putin 7-9 caini nu se poate numi pack walk! :))
Ce e cel mai fain in toata povestea asta? Cu toate ca noi efectiv avem reale dificultati in a gasi trasee in care sa ne putem desfasura cu un numar mare de oameni si caini in pack walks oficiale, clientii nostri au acest instrument gratuit, la dispozitia lor oricand (fara a fi necesara prezenta noastra) si cu o putere transformationala atat de mare incat e beyond our control!
Spun putere transformationala caci pe langa un caine reabilitat, ce am observat in multe cazuri, in randurile oamenilor ce au participat la sau au organizat mai multe astfel de evenimente, este ca ei in sine cresc si se dezvolta incredibil de mult!Devin mai siguri pe ei, mai puternici, mai hotarati, capata abilitati organizatorice, capata incredere atat in ei cat si in caine, asimileaza mai organic toate cele invatate de la noi si devin independenti!
Pe alocuri, pentru dresorul clasic, asta poate fi destul de scary, clientul nu mai depinde de tine, este propriul om si are cap sa gandeasca si decida ce este mai bine pentru cainele lui.
Mie mi-a placut, inca de la inceput, de cand am creat grupul, sa las oamenii sa decida ce informatii aplica din cele puse la dispozitia lor (asumat, desigur), sa ii invat sa gandeasca critic si sa ia decizii punctuale in situatii punctuale, practic sa nu mai aiba nevoie de mine a la long, ci daca aleg sa-mi ramana aproape, sa o faca din propria dorinta/placere si daca intr-adevar considera ca mai au de invatat sau de castigat din relatia cu mine ca profesionist.
E greu? Este putin, I won’t lie. Cand pui suflet si vezi cum un om a inflorit si relatia alaturi de cainele lui a crescut exponential iar apoi decide din motive subiective sa se retraga sau sa raceasca legatura, te afecteaza, vrei nu vrei.
Dar ii prefer asa. Vreau o haita asumata. Vreau o comunitate independenta, care atunci cand sunt intrebati pe strada ce este cu atatia caini educati care parca defileaza prin oras, raspund „e un eveniment Yoolia’s Pack” sau „facem parte din Yoolia’s Pack” chiar si cand noi nu suntem acolo cu ei. Nu vreau oameni care sa nu stie ce sa faca in clipa in care eu sau Mihai am iesit pe usa sau am incheiat sedinta. Vreau oameni care stiu ca oricand au la indemana atat informatia (si pe noi), cat si o intreaga haita ai carei membri sunt peste tot in jurul lor, la un mesaj distanta!
This is the true power of my pack!
Regional Pack Walk – different breeds, sizes, people, ages, sexes, nationalities but all part of the same pack!
Textul asta va avea sens mai tarziu si nu se refera doar la cainele propriu…
Azi am ales sa dezbat un subiect sensibil si care stiu ca nu va fi unul popular, cum de altfel niciun subiect ce atinge anumite realitati crude nu e popular si placut. But someone has to be the voice of reason here and not just the voice of our emotions.
Asadar voi discuta despre rescue sau salvari/adoptii de caini etc. Daca despre cei „de rasa” am vorbit in postarile anterioare, azi voi vorbi despre salvatori si de ce nu toti cainii pot fi salvati (si cinicul din mine spune ca poate nici nu trebuie). Stiu, suna dur si suna a ceva ce un iubitor de caini/animale nu ar spune. Dar o voi spune, in ciuda a ceea ce poate sa aduca cu sine aceasta postare, pentru ca din nou, doar pentru ca pare intr-un fel sau suna dur, nu inseamna ca si este asa.
De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca in ultima perioada am tot avut contact cu oameni care s-au bagat in tot felul de buclucuri din dorinta de a ajuta si de a face un bine. Eu personal am o vorba, testata pe pielea mea in nenumarate circumstante: „Drumul spre Iad este pavat cu bune intentii”!
Va dau mai jos doar cateva din circumstantele intalnite.
Cazul 1 (a se lua ca tipar, nefiind singurul intalnit, nici pe departe, doar unul dintre ultimele):
Caine fara stapan, descoperit in complexul unde locuieste persoana care ne-a contactat. Foarte speriat si sceptic legat de oameni, doamna incercand capturarea lui in propria curte care inca era la momentul respectiv neingradita. Caine de talie mare. Persoana inca nu pusese mana pe el si ii era teama de caine.
I-am dat cateva sfaturi, inclusiv recomandarea sa sune la un ONG care e specializat in capturarea cainilor strazii, astfel incat sa se ocupe de tot ce inseamna procedurile ce trebuiesc facute cu minime efecte secundare negative pentru caine.
Fast forward 2 luni mai tarziu, cainele este in curtea oamenilor de 2 luni, atasat cat de cat de oamenii respectivi, insa a devenit teritorial cu strainii si agresiv cu pisicile (well, normal prey drive for a dog that lived on the streets), oamenii avand o pisica si un copil mic (2,5 ani).
Acum, don’t get me wrong, I’m all for rescuing, insa sunt in acelasi timp de parere ca pentru ca un astfel de caz sa aiba un final fericit, este nevoie de un stapan care are ceva cunostinte, o anumita energie si un anumit timp de investit. Un caine de genul nu va fi usor de lucrat si gestionat, dat fiind ca urmeaza sa fie un caine exclusiv de curte (si pentru cine nu stie, am discutat deja despre caini de curte VS caini de apartament si de ce primii sunt cumva mai dezavantajati decat ultimii), persoanei ii este frica de caini si vorbim despre un caine de talie mare si oamenii in cauza au si un copil mic, care stim cu totii cat timp consuma.
Ati putea spune ca e deja un semn bun ca blanosul are acum incredere in ei si da, asa este, insa ce se intampla daca respect nu este si la un moment dat vin socrii in vizita, cainele devine teritorial si reactioneaza la intrarea lor in spatiu, stapanii nu stiu/le e frica sa adreseze sau daca o fac, cainele reactioneaza la ei (repet, a nu se confunda increderea cu respectul)? Sau in toata tevatura copilul este impins de catre caine sau din cauza reactiei acestuia si se raneste sau fizic sau emotional (creeaza o trauma)?
Va spun din experientele trecute cam cum decurge o astfel de poveste: cainele ori este izolat intr-un padoc in fundul curtii si e vizitat doar pentru a i se oferi mancare si apa, sau este trimis tot in adapost, unde ar fi ajuns in the first place if they would’ve listened, dar fara a avea tot rollercoasterul asta de creare a increderii care apoi este din nou shattered si poate irecuperabil sau foarte greu recuperabil.
Stiu, exista si posibilitatea sa iasa bine lucrurile si oamenii chiar sa fie dispusi sa lucreze cat e necesar, sa-si dedice timp sa ii ofere outlet de efort fizic si mental cainelui suficient cat sa fie calm si sa se poata lucra partea de disciplina si totul sa fie bine. Insa din nou din experienta noastra (nefericita as zice, sunt putini oameni care locuiesc la curte dispusi sa faca lucrurile ca la carte si sa dedice timpul necesar). Asta se intampla si pentru ca din lipsa cunostintelor in sine, nu isi dau seama cat timp efectiv necesita reabilitarea si crearea unei relatii frumoase si a unui echilibru intr-un astfel de caz.
Momentan nu am lucrat cazul acesta, urmeaza sa facem evaluarea curand, si va voi tine la curent poate intr-o postare ulterioara sau pe social media. Noi vom face tot ce ne sta in puteri sa educam omul, sa inchegam o comunicare sanatoasa cu cainele si sa aiba un final fericit toata povestea si suntem pozitivi overall, dar ne pastram si o doza sanatoasa de scepticism (just to avoid complete & total disapointment).
Cazul 2 (din nou, sub o forma sau alta un tipar):
Fost cuplu, cainele ramas la ea. Ea vrea sa eutanasieze cainele pe motiv de agresivitate catre oameni. Cainele castrat si operat de displazie (eu suspectez ca e doar un caine nesigur, cu ceva dureri din cauza displaziei si care reactioneaza din cauza durerii), varsta de 3 ani, pare a fi ceva metis de ciobanesc german cu rottweiler (deci tot talie mare).
Tipul vrea sa salveze cainele si sa ii reabiliteze comportamentul si sa poata avea incredere in el. Cainele este reactiv si cu unii caini si este inca la tipa acasa.
Din nou o situatie des intalnita, aceea a cuplului care salveaza impreuna un caine, apoi se despart si cainele e buimac, mai ales daca relatia nu are o fundatie solida cu niciunul dintre stapani si s-a ajuns la discutii despre eutanasiere!!
Si asta ma duce cu gandul in directia deja extrem de des intalnita a gandirii de tip „death over discomfort” (care poate fi si sanatoasa, insa doar in foooooarte puține contexte). Ce inseamna acest lucru, sau cum a fost el inteles dea lungul timpului? Foarte simplu: decat sa pun cainele in zona de discomfort sau sa il corectez atunci cand face ceva gresit sau nedorit, incerc sa il redirectionez cu metode pozitive (treats, jucarii etc) si daca nu functioneaza il eutanasiez si iau altul.
Misto, nu?! Evident ca nu si eu efectiv mor cate putin in interior cand aud genul asta de abordare, indiferent ca vine de la stapani sau inclusiv de la diversi traineri (si da, sunt si PP/FF trainers, nu toti, insa sunt, care au astfel de abordari). Adica daca ai un caine foarte anxios, cu tot felul de frici si angoase, care mereu arata de zici ca are PTSD din WW2 cand iesi cu el afara, e mai bine sa il eutanasiezi decat sa il pui efectiv sa treaca prin aceste frici (un proces intr-adevar neplacut si deloc frumos) expunandu-l si impunandu-i sa stea acolo, in ciuda faptului ca ii este frica, si sa observe in timpul si modul lui ca nu este de fapt nimic periculos efectiv, si sa il lasi sa tremure si sa baleasca si sa para speriat de bombe si sa stea cocarjat si sa incerce de 200 de ori sa o zbugheasca.
Stiu, pare absurd cand auzi asta pentru prima data si asa este, chiar e absurd. Insa asta nu face genul asta de abordare mai putin reala si populara. Sunt extrem de multe persoane care merg in directia asta si mie mi se pare incredibil de fiecare data cand dau cu nasul de ea. O viata este o viata si merita sa se incerce TOATE variantele pentru a fi salvata, nu doar una.
Revenind la cazul in sine, din nou e in decurs de a se lucra. Vom ajunge in curand la evaluare, dupa ce cainele va ajunge in custodia tipului. Suntem din nou pozitivi si mie imi place mereu sa cred ca dracul nu este atat de negru (oamenii rareori vad agresivitate reala la cainii lor, in majoritatea situatiilor sunt caini nesiguri, neintelesi care se vad nevoiti sa reactioneze), ramane insa de vazut daca si omul este on board cu tot ce are de facut pentru asta.
Nu e un caz usor si cainii reactivi la om au rareori povesti cu happy end, we won’t give up easily tho’.
Cazul 3 (si derivate similare):
Cainele in curtea blocului, de ani de zile. Nu s-a ocupat nimeni de el, acum for whatever reason, oamenii de la bloc nu il mai vor si daca cineva nu il lua era lasat pe strada (stiu, nu intrebati de ce nu chemau ASPA sa il ia sau ceva de genul, pentru ca in Romania inca suntem in Evul Mediu din punctul asta de vedere).
O doamna care ii dadea de mancare a decis sa il ia cumva sub aripa-i protectoare. Insa situatia este foarte complicata: cainele a trait ani de zile (in jur de 9-10 ani) liber, fara sa aiba vreodata un instrument pus pe el. Doamnei ii este putina teama de el, a incercat sa puna o zgarda pe el si o lesa si cainele a avut o reactie de soc.
Acum, partea si mai tare este ca la caine nu se poate ajunge pe o poarta/usa normala, el este cumva pe un semi-acoperis si ca sa intri la el trebuie sa sari un gard si sa vii cumva de jos in sus (el suflandu-ti in ceafa de sus ca ii invadezi teritoriul si e sceptic legat de straini). Nimeni nu l-a scos vreodata din acel spatiu, este si greu de altfel pana nu i se face o porticica ceva de acces, caci ar trebui luat in brate si trecut balustrada si scarile, iar el e caine de talie mare de asemenea.
Vorba lui Hagi, ce pot eu sa va mai spun… In astfel de cazuri sincer, nici nu imi vine sa mai supun cainele la acea onorabila varsta unui stres atat de mare precum indepartarea din spatiu, acomodarea cu un instrument de control (e absolut necesara din punctul meu de vedere o lesa slip, pentru ca el sa nu scape, in probabila lui zbatere si protest impotriva instrumentului si sa se piarda pe strada) etc. E o intreaga tevatura si nici nu merita pentru cativa ani cat mai are saracul de trait, mai bine il lasi sa isi duca viata in liniste in continuare si discuti si incerci sa ajungi la o intelegere cu oamenii locului.
Acum, la acest caz s-a facut o evaluare, cumva atipica, persoana care vrea sa il salveze (si ea de altfel la o varsta onorabila si cu niste probleme motorii) are cateva teme de lucrat cu el asa cum poate si o acomodare treptata cu lesa, apoi usurarea accesului la el. Inca asteptam update. Nu l-am primit. Si inteleg si de ce: nu este usor si se intampla ceea ce se intampla in majoritatea acestor cazuri, anume omul renunta pentru ca isi da seama de efortul necesar.
Sau poate nu, din nou, suntem pozitivi. Am avut de-a lungul timpului si surprize destul de placute, de la cele mai neasteptate cazuri si persoane. Trebuie insa sa recunosc ca au fost putine. Majoritatea nu fac parte din aceasta categorie.
De unde deriva insa toate aceste lucruri si de ce ziceam la inceputul postarii ca nu va fi una light?
Din clasica radacina a tuturor rautatilor si situatiilor neplacute – EMOTIILE.
Si de ce am pus imaginea de la inceputul textului?
Pentru ca majoritatea oamenilor fac rescue pentru ei si pentru a se simti ei bine (da, cu o buna intentie), nu atat pentru ca sunt pregatiti/educati/documentati/aware/echilibrati si nici pentru caine. Yes, I said it!
Totul vine dintr-o emotie si un impuls. Emotia este mila (atentie, este diferita de empatie si compasiune) si impulsul este „fac asta acum, vad eu mai tarziu cum o scot la capat”. Si pot intelege, am avut de nenumarate ori aceeasi emotie si acelasi impuls, insa nu am inaintat cu actiunea din registrul lor, pentru ca gandirea critica si rationalul mi-a pus anumite intrebari de control.
Le las mai jos, poate ajuta si pe altii inainte de a lua o decizie care nu ajuta nici cainele (o sa explic de ce) si nici pe tine ca foster/stapan (basically you are making both your lives miserable when you could make another dog’s life better & yours easier).
Questions to ask yourself before rescuing/adopting:
Din ce registru emotional vin acum (milos sau calm si cumpatat)?
Sunt intr-un moment bun in viata mea pentru a ma dedica acestui suflet (echilibru mental/emotional/financiar)?
Fac asta pentru a-i oferi cainelui ce are el nevoie sau pentru a ma simti eu bine ca am facut o fapta buna (sunt dispus/a sa dedic timpul si resursele necesare pentru asta)?
De ce vreau sa fac asta?
E asta cainele/animalul potrivit pentru mine si stilul meu de viata?
Acest gest ne va imbunatati viata, si mie si lui, sau o va complica doar si voi avea resentimente ulterior (fie ca este peste 3 luni sau 3 ani)?
E toata lumea din casa on board cu decizia asta (sau sotul/sotia nu e mare fan caini, ba chiar ii e si frica)?
E o idee buna sa aduc un nou caine intr-o casa in care sunt sugari/copii mai mici de varsta de 10 ani?
Celalalt caine din casa e echilibrat si ok, poate fi un exemplu de urmat pentru cainele nou?
Celelalte animale din casa ar fi ok cu prezenta unui nou caine (pisici, pasari, reptile, rozatoare etc)/sunt sociabile si echilibrate la randul lor?
Am gandit lucrurile in perspectiva sau doar prin prisma emotiei de moment (m-am gandit cum va arata viata mea cu acest caine in 5-7-10-13 ani)?
Pot sa imi asum responsabilitatea pentru el a la long sau doar acum (cu o perspectiva pe 6 -12 luni) iar la primul obstacol sau schimbare caut sa il dau?
Daca lucrurile nu ies asa cum imi imaginez eu, ce optiuni am? Am cui sa il incredintez (in caz de boala/deces)?
Am luat toate cheltuielile in calcul (dresaj, plecari in vacante cu sau fara el, copii in viitor, cuplare sau separare dupa caz, de partener)?
Sunt dispus/a sa ii ofer tot ce are nevoie, nu doar ce ma face pe mine sa ma simt bine (nu doar afectiune ci si exercitiu fizic si mental si disciplina)?
Sunt dispus/a sa nu il vad ca pe o victima, indiferent de circumstanta din care vine si in care este (chiar daca a fost abuzat, chiar daca are 3 picioare etc), ci ca pe un caine pur si simplu (adica sa nu il impovarez zilnic cu istoria lui si sa ii plang de mila, ci sa traiesc in prezent alaturi de el)?
Poate parea mult prea sec/rece procesul asta, insa long term veti fi surprinsi cat de multi caini ar fi salvati real, nu doar pe moment, daca oamenii pur si simplu si-ar pune aceste intrebari si ar raspunde sincer la ele inainte de a lua o decizie.
De ce? Pentru ca intalnim mult prea multi oameni care au luat astfel de decizii pur emotionale, fara sa gandeasca in perspectiva si care ne contacteaza la capatul puterilor, cand sunt pe punctul de a renunta la caine si dupa ce au facut toate nebuniile & really fucked the poor soul up, ca apoi sa ne cheme si sa astepte o rezolvare rapida, eventual pe tava.
Deja de la prima conversatie de multe ori se simte regretul din tonul omului si al discutiei si multi chiar se intreaba fatis daca nu au facut o greseala si nu ar fi mai bine sa ii gaseasca blanosului o alta familie. Unii chiar o fac. Si apoi iau alt blanos, cu care fac aceleasi greseli, sperand sa iasa altfel (stiti si voi definitia nebuniei conform lui Einstein, ei bine noi dam cu nasul de ea periodic).
Si acum vin si va intreb cum credeti voi ca este mai bine pentru caine? Sa ramana intr-un context (fie el si adapost, chiar daca voi fi prima persoana ce va spune ca nu e nici pe departe mediul ideal) pana isi gaseste omul cu adevarat potrivit sau sa fie luat dintr-un mediu/context, pus in altul, facand fata asa cum i se permite prin prisma abordarii si cunostintelor stapanului nou si adaptandu-se in however long time, ca apoi sa sesizeze omul ca nu are timp/bani/nervi/conditii sa il tina, si sa se intoarca fie in adapost, fie sa ajunga pe alte maini, la fel de necunoascatoare si sa reia procesul, sa mai piarda din increderea atat in el cat si in oameni, ca apoi si acea persoana sa il cedeze etc…. Si tot asa, un cerc vicios din care nimeni nu iese mai castigat, doar mai avariat. Damaged goods gen.
E pesimista viziunea? Poate. Din experienta de pana acum nu e decat cruda realitate. Si imi pare atat de rau cand vad cate un caine care la baza e un caine exceptional, stiti voi, ala pe care toata lumea si-l doreste, insa pentru ca a fost supus unui proces de genul si a fost pe mainile novice sau nepotrivite, a ajuns sa nu mai fie el cel dat de mama natura. Vedem caini din astia mereu, caini atat de buni care au fost transformati efectiv (unii doar pe baza unei afectiuni si unui atasament nesanatos din partea salvatorului) incat uneori ne e greu noua emotional sa ne detasam de caz. Caci vedem potentialul, dar este in mediul nepotrivit pentru a se dezvolta.
Si eu ce pot sa ii spun omului respectiv? Trebuia sa iti iei pisica? Da cainele cuiva mai potrivit? Nici asta nu se poate. In primul rand pentru ca sunt putini oameni dispusi sa faca ce este mai bine pentru caine, nu pentru ei (care s-au atasat la randul lor emotional de el, chiar daca e clar ca match nu este acolo, cumva exact ca intr-o relatie toxica). In al doilea rand pentru ca oamenii potriviti pentru acei caini de obicei iau decizii rationale si nu se arunca in gol fara sa gandeasca inainte si deja au un caine sau inca nu sunt pregatiti de unul. So it’s a catch 33.
Solutia ideala? Exista, dar din nou, momentan nu e inteleasa de oameni, e prea curand pentru a i se intelege impactul: START IT RIGHT. Si nu, nu este vorba de reclama si nu este aceasta postare cu scopul promovarii unui serviciu, cat mai degraba este despre expunerea unei realitati. Asta nu exclude insa mentionarea faptului ca exista astfel de servicii (imi place sa cred ca nu doar la noi ci si la alti profesionisti in domeniu). Care ar scuti oamenii de o multime de batai de cap. Si ar face potrivirea perfecta din prima, fie ca este vorba de adoptie sau cumpararea unui caine cu pedigree. Dar oamenii inca nu vad beneficiul din spate. Si inca la noi nu e acest obicei de a apela la un profesionist pentru a te ghida in diverse domenii, noua tot ne place sa credem ca suntem buni la toate si ne descurcam noi cu toate, ca am mai avut caini la viata noastra. 😉
E momentul poate sa povestesc si despre cateva momente in care am fost noi pusi in situatia de a lua niste decizii dificile emotional pentru noi, dar overall potrivite atat pentru noi cat, credem noi ca si pentru cainii respectivi, sub o forma sau alta.
Primul caine ce ne-a intrat la inima si mai mai ca am fi luat-o acasa a fost Fetita, de la Brasov. O catea painea lui Dumnezeu, pe care am intalnit-o inainte de cununia noastra civila si care ca si energie era tot ce ne-am fi dorit de la un potential al doilea caine. Am gandit-o insa atat pentru ea, cat si pentru noi, in perspectiva. Cateaua era cunoscuta in Piata Sfatului si centrul Brasovului si toata lumea o indragea si hranea. A trait in libertate, pe acolo, toata viata ei. Daca am fi luat-o, pe langa faptul ca toate planurile noastre (inclusiv Camino de Santiago) ar fi fost date peste cap (lucru ce ar fi putut crea resentimente pentru ea si fara ca ea sa aiba vreo vina), viata ei in aer liber, la munte (chiar si in oras), ar fi fost la un pol total opus la noi in apartament, cu 2 pisici si cu un timp de 1-3 h in medie pe zi afara. Pentru ea sincer nu cred ca ar fi fost o schimbare care sa ii implineasca viata, ci mai degraba ar fi fost mai putin fericita (granted, chiar si cu nevoile generale implinite). Daca am fi locuit la curte (una mare, nu ce avem acum) si ar fi fost un caine de curte dar si plimbat zilnic in afara acesteia, atunci altfel ar fi stat lucrurile, insa in apartament, in acest caz specific, nu cred ca ar fi fost un upgrade pentru ea.
Al doilea caine la care am renuntat cu inima stransa a fost tot o catelusa, de la poalele muntilor Piatra Craiului, care s-a tinut dupa noi de la cabana de la baza si pe tot traseul parcurs. O catea faina, energia buna, echilibrata, fara multe frici, happy-go-lucky. Acelasi proces decizional. Am conclus ca acolo la cabana (fiind si un metis de ciobanesc corb), la poalele muntelui, cu multi turisti care sa ii ofere afectiune periodic si cu mancare relativ buna si aer curat, viata ei ar fi mult mai faina decat cu noi in apartament. Si din nou, we factored in the fact that our plans are on a set path & we would have to give some of them up in order to have her. We weren’t in a position to do so.
Nu a fost usor in niciunul din cazuri sa fim cumpatati emotional. Cand inclina unul in emotie, celalalt punea cateva intrebari cheie ca sa verifice daca decizia este una potrivita, iar cand celalalt cadea in aceeasi capcana, primul facea acelasi lucru. Da, sunt norocoasa ca am gasit pe cineva ca Mihai, care e on board si in nebuniile mele dar si in rationamente. Si ne echilibram reciproc. Am avut insa si momente inainte de a-l cunoaste, cand am fost pusa in situatii in care puteam sa aleg emotional (inclusiv sa adopt caini cu pedigree, din rasele care sunt pe lista mea) si am putut sa ma detasez suficient de acea emotie cat sa iau niste decizii rationale, in hindsight fiind si cele mai potrivite. Deci se poate si daca nu ai pe cineva langa care sa te echilibreze.
In alta ordine de idei, am lucrat de-a lungul timpului si am fost in contact sub diverse forme si cu adaposturi. I’ve been down in the nitty gritty. Primul adapost la care am fost, cu diverse ocazii, ultima fiind pentru a-l adopta pe Jinx, a fost Milioane de Prieteni, din Brasov.
Apoi am mers sa ajut ca voluntar, mai la inceputul activitatii mele, la Adapostul Speranta din Popesti Leordeni (funny how that goes isn’t it?). Din cauza unor divergente de opinie, la un moment dat am incetat colaborarea.
Voluntar la Speranta
Putin mai tarziu, dupa pandemie, am avut cateva discutii inclusiv un Live cu Delia Botea de la Care For Dogs, din Prejmer, judetul Brasov. Ei sincer mi s-au parut cei mai evoluati ca si adapost din ce am vazut eu pana acum in Romania. Atat ca personal (tanar, implicat, doritor sa invete si sa ajute) cat si ca deschidere la metode si la a oferi cainilor exact ceea ce au nevoie. Din fericire ii ajuta si pozitionarea, fiind o zona unde cainii pot fi plimbati in aer liber si oamenii chiar le ofera aceasta posibilitate.
Sincer, la ei in adapost am vazut cele mai decente conditii, atat pentru caini cat si pentru pisici. Colaboreaza dealtfel si cu ONG-uri de afara si multi dintre cainii lor ajung in tari mai civilizate. De asemenea, se implica mult impreuna cu autoritatile sa informeze oamenii de la satele din jur si au o multime de campanii de sterilizare/castrare gratuita. Pasiunea Deliei e pentru mine uimitoare si puterea ei ca om este una la care eu doar aspir. De asta am si ales ca macar odata pe an, daca nu de mai multe ori, sa directionam o parte din sumele incasate la Pack Walks catre ei. We believe in their cause!
Mai recent am avut colaborari de scurta durata cu Kola Kariola si One Rescue, insa au avut picioare scurte, desi oamenii inca ne recomanda sub o forma sau alta adoptatorilor lor si sunt adaposturi legit.
Ne-ar bucura (si vorbesc aici in numele amandurora, caci stiu ca si Mihai isi doreste asta) sa ne permita timpul sa facem mai des munca de voluntariat la adaposturi. Ne-ar placea sa ne implicam comunitatea mai mult in directia asta inclusiv. Consideram ca e important pentru romanul de rand sa fie educat si in privinta asta inclusiv: sa vada cum arata un adapost, cati caini sunt acolo (inclusiv caini ce sunt metisi ai anumitor rase), cum sunt conditiile si cata nevoie este sa se castreze si sterilizeze animalele cu detinator. E o experienta ce trebuie traita odata de orice iubitor de animale, chiar daca este una dura si dureroasa. Constientizarea este importanta! Cu siguranta in timp vom ajunge sa facem si aceste proiecte.
Bottom line-ul acestui text este acesta: uneori din dorinta de a ajuta, poti face mai mult rau decat bine. Sunt multi caini care sunt cel mai potrivit match pentru cineva, insa de obicei ajung pe mainile cuiva care are doar mila in suflet nu si ratiune in cap, si stim cu totii ca unde nu-i cap e vai de picioare!
Am vrut sa scriu azi despre parcursul meu in domeniul asta. Povestea este scrisa partial si pe site-ul nostru (yoolia.ro), dar pe scurt si fara partile importante (the ups & downs).
Asadar am decis sa dezvalui putin din cine sunt, ce presupune activitatea asta, cum am inceput, de ce si cum am evoluat si cam atat. Proiectele de viitor imi place sa le tin pentru mine (adica in casa), caci in felul asta pare ca ajung la a se implini mai rapid.
Sa incepem asadar, cu cine eram cand am pornit in aventura asta. Well, practic eram doar o tanara de 20 de ani care avea un caine, un metis de labrador, adoptat de la Asociatia Milioane de Prieteni din Brasov, si care ajunsese la capatul rabdarii si puterilor in ceea ce-l privea.
Jinx avea 1,5 ani la vremea respectiva. Era abia castrat caci am crezut atunci ca asta il va ajuta sa se linisteasca. A ajutat, dar nu atat de mult cat credeam/speram eu. Era tipicul cainelui overexcited, lucru evident creat de mine prin faptul ca ii alimentam fara sa stiu acest supraentuziasm. Voia sa mearga la toti cainii, atat de mult incat de cateva ori m-a pus la pamant efectiv (foloseam atunci o zgarda normala si o lesa normala atasata de ea), cele 47 kg ale mele de la vremea respectiva nefiind un impediment pentru cele 25 kg ale lui.
Jinx
Pentru ca la vremea respectiva nu aveam o situatie financiara ok, am decis sa caut in online solutii pentru a-l educa, in detrimentul consultarii unui dresor (in hindsight am procedat exceptional, pentru ca parcursul meu era cu totul altul daca o faceam si azi nu ne mai cunosteam iar voi nu mai citeati aceste randuri).
La momentul respectiv eram activa pe un forum numit Animalutze.com, care era administrat de o tipa foarte calibrata, detinatoare si de pisici si de caini, si care avea (si in continuare are suntem prietene pe Fb si am mai tinut sub o forma sau alta legatura de-a lungul anilor) o gandirea critica foarte sharp si o gura de marinar. Am apreciat mult cum gestiona diversele situatii si discutii ce divagau pe respectivul forum, cum modera si cum avea sens si logica totul (probabil de acolo, luand-o drept role model pe Alina, am invatat sa gestionez un grup, funny how that goes, isn’t it?).
Acolo am decis, la putin timp dupa castrarea lui Jinx, sa pun si eu o intrebare, legata de educarea acestuia sa nu mai traga in lesa. Cel mai prost loc posibil in care ai putea cauta informatii legit, anume pe un forum, unde toata lumea iti baga toate bazaconiile in cap, insa mie norocul mi-a suras intr-un mod extraordinar la momentul respectiv, caci am dat de acest minunat om, caruia ii sunt recunoscatoare pana in ziua de astazi, anume Paul.
Pe Paul l-am observat in raspunsuri si i-am vazut cainii in respectivul forum inainte de a posta eu minunata intrebare. Cainii lui erau cei mai educati caini pe care iam vazut pana la vremea respectiva. Off leash reliability 100%, respect pentru stapan 100% si o relatie la care poti doar spera de la al tau caine.
Asa ca in momentul in care Paul a raspuns intrebarii mele cu „trebuie sa vezi lucrurile din perspectiva psihologiei canine” mi s-au aprins beculetele si I payed very close attention! In acelasi timp, Paul a avut o incredibila rabdare sa imi explice pas cu pas (de-a fir a par) cum sa fac o plimbare structurata, de la pusul lesei pe caine in casa pana la intoarcerea inapoi in casa. Sincer cred ca a scris vreo 2 pagini full de forum. Mi-a explicat detaliat cum sa imi pastrez calmul si sa fiu asertiva, cum sa nu pun lesa pe Jinx pana nu e 100% calm, cum sa astept contact vizual, cum sa ies cu limitare la prag din casa si eu prima etc, you know the drills. Mi-a spus inclusiv ce instrumente sa folosesc pentru a avea mai mult control, efectiv „m-a tinut de manuta” in scris, prin tot procesul, de la distanta (Paul era tocmai in SUA).
De asemenea fiind un tip dintr-o bucata, care zicea lucrurilor pe nume si nu se ascundea pe dupa deget, I took to heart everything he said si am dat bataie la treaba. Am fost un elev foarte diligent, chiar voiam un caine macar aproximativ ca si comportament, cum erau ai lui atunci. Am aplicat cu sfintenie tot ce mi-a zis. Fiecare mic pas. Fiecare ritual. Fiecare treapta de la bloc coborata cu calm sau reluat procesul daca Jinx se entuziasma.
Acea prima iesire cu calm din casa a durat 45 min pentru 3 etaje, astfel incat sa pot iesi cu Jinx de la mine din casa pana jos in afara blocului cu calm, fara sa o ia inainte, si fara sa se entuziasmeze. A fost un proces greu si pentru mine si pentru el, insa am facut-o ca atare, fara sa imi pun intrebari sau sa contest. Aveam exemplul cainilor sai in minte constant (care apropo, erau un pitbull si un rottweiler).
Dupa acea iesire, Jinx nu a mai iesit niciodata entuziasmat din casa. Mereu stia sa astepte cu calm caci altfel nu ieseam afara. That was my first Evrika moment!
Bineinteles ca i-am multumit de mii de ori lui Paul si apoi ii tot dadeam feedback, el imi cerea video sa vada cum fac si da, imi zicea si el „relaxeaza lesa si bratul!” si incepusem sa fiu pe o linie ok cu Jinx, inclusiv ii pusesem backpack pe vremea respectiva (prin 2009) lucru despre care nu se prea stia prin Romania (sau cel putin eu nu vazusem).
La un moment dat, pentru ca eram insetata de a cunoaste si invata, Paul mi-a spus despre Cesar Millan si cum ar fi poate bine sa ii urmaresc emisiunile. Evident ca primul lucru pe care l-am facut a fost sa descarc despre ODC (parca asa ii spunea atunci) tot ce am gasit cu Cesar.
Atunci a facut click pentru mine faptul ca habar nu aveam ce inseamna cainele, cum vede, cum percepe si care ii este perspectiva asupra lumii. Mi s-a dat lumea peste cap si am inceput sa devorez cu ardoare tot ce prindeam pe subiect (care din pacate nu era o sursa inepuizabila de informatii), majoritatea lucrurilor veneau de afara, si a trebuit sa fac o selectie mentala destul de mare sa nu ma zapacesc in tehnici si instrumente.
I kept it simple. And it worked like magic. Cainele meu, Jinx, fara vreun ajutor exterior de tip dresaj profesionist, a ajuns din cainele care matura cu mine pe jos, sa fie un model de urmat pentru altii din forum, sa ma intrebe lumea pe strada cum de e asa cuminte, sa fie conectat cu mine si sa avem o relatie bazata pe incredere si respect si sa pot sa am incredere in el off leash in cele mai variate circumstante.
A pastrat acest respect si bune maniere in mersul in lesa, increderea in mine ca lider etc pentru tot restul vietii lui (la 13 ani s-a stins).
Asta a fost inceputul. Fast forward in time si ajungem in anul 2016. Eu nu mai eram la Brasov, ma regaseam in Bucuresti, fara caine, insa cu tot bagajul de cunostinte la pachet si punandu-le in aplicare ori de cate ori era cazul (cainii proprietarilor locuintelor in care stateam in chirie, cainii prietenilor, caini de pe strada etc).
Nu eram intr-un punct tocmai fericit in activitatea pe care o faceam la momentul respectiv si, fiind si incurajata de prieteni si iubitul de la vremea respectiva, am decis sa pun un anunt pe un site dedicat, legat de reabilitare canina si psihologie canina. Mai degraba a fost o testare a apelor, in urma unui rudimentar research, nu gasisem pe nimeni in Bucuresti care sa faca ceva de genul, asa cum intelegeam eu asta, nu dresaj clasic.
In acelasi timp, simteam ca este momentul sa cresc un caine de la A la Z cu aceste principii bine sedimentate acum. Dar nu aveam din nou o situatie financiara care sa imi permita sa cresc un caine cum trebuie si sa ii ofer ceea ce ii trebuie (atat ca nutritie, cat si ca servicii medicale, instrumente etc). Din nou Universul a decis sa trimita in calea mea exact ceea ce aveam nevoie: unul dintre clientii din cealalta activitate postase pe pagina sa de Facebook un anunt ca Light Into Europe cauta voluntari sa aiba grija pe o perioada nedeterminata de puii de labrador ce urmau sa fie caini ghizi.
I jumped on that horse in no time, partial pentru ca voiam sa cresc un catel corect, partial pentru ca mereu mi-am dorit sa fiu voluntar si sa ajut intr-o cauza nobila si partial pentru ca asociatia asigura toate cele necesare cresterii puiului ( de la mancare, la vaccinuri etc, la crate si instrumente etc). Asadar evident ca a fost exact, dar EXACT ceea ce aveam nevoie la vremea respectiva.
I-am contactat si intr-o seara geroasa de Decembrie l-am preluat pe Chilli de undeva de la Dristor. Din clipa in care l-am preluat am aplicat TOATE principiile psihologiei canine. I-am instruit inclusiv pe oamenii cu care eram in masina, in drum spre el, cum sa faca in caz ca plange etc, sa nu vorbeasca cu el, sa nu il bage in seama si sa ma lase pe mine sa ma ocup de tot.
Am fost extrem de vehementa in tot ce priveau interactiunile cu el, de la cine imi trecea pragul (am stat 1 h pe Whatsapp si apoi la usa cu o prietena de la vremea aceea, ca sa o temperez pentru ca era entuziasmata legat de el si eu nu voiam sa o las in casa pana nu intelege cum sa interactioneze corect) si pana la tot ce am lucrat cu el, cat si respectarea instructiunilor date de cei de la asociatie. Cainele ghid nefiind un pet ci un caine de lucru, cu o misiune si un job.
Am luat totul cu foarte mare seriozitate, atat pentru mine (caci voiam sa fac lucrurile cat mai corect posibil – sa nu lasati insa asta sa va pacaleasca in a crede ca nu am gresit cu nimic, not by a mile, mistakes were definitely made) cat si pentru viitorul job si viitorul beneficiar al lui Chilli, persoana pe care urma sa o ghideze in viata si careia urma sa ii fie ochi. Chilli a devenit in foarte scurt timp un caine absolut minunat si atunci cand a plecat la dresajul specific pentru a fi caine ghid, dresorul care a lucrat cu el in Austria pret de 2 luni, mi-a trimis un feedback pe care nici eu nu-l credeam, nu pentru ca nu stiam ce fac si ce am lucrat cu cainele, dar pentru ca efectiv parea ca vorbeste despre alta persoana. Overall in emailul acela si emailurile ulterioare de la asociatie Chilli era denumit cel mai pozitiv produs al generatiei sale (generatia C)!
Not to brag or anything (it’s not my style) but I couldn’t be prouder of him & our team!
Revenind insa la anuntul initial… Am dat un anunt in gol si cineva a decis sa imi solicite ajutorul. Era o tipa mai tanara putin ca mine, imi aduc aminte si acum ca si cand a fost ieri. Avea un Shih Tzu femela, cu care avea probleme cu urinatul in casa. A fost prima mea evaluare. Habar nu aveam cum sa o apuc si ce informatii (din cumulul avut) sa ii ofer. Inca nu aveam o structura, o idee de cat ar trebui sa dureze sedinta, cum ar trebui asezate informatiile astfel incat sa aiba o logica si sa poata fi retinute relativ usor. Nimeni nimic, Iulia s-a aruncat cu capul inainte. :))
Am luat 15 lei pentru acea evaluare, in contextul in care era tocmai in Militari, era gerul vietii in Noiembrie la sfarsit, si fata voia chestii simple iar eu ii impuiasem capul cu de toate. La acele intalniri initiale am gandit doar: daca imi asigur transportul (15 lei de taxi) sunt ok atata timp cat acumulez putina experienta.
Si asa a fost. Sunt extrem de recunoscatoare acelor cateva persoane (un tip cu un metis de talie mica spre medie, care avea probleme cu paza pe resurse; o doamna onorabila si venerabila, care avea o femela de husky care avea enorm de multa energie si anxietate de separare etc) care au avut incredere sa apeleze la neica nimeni de atunci, si au avut in acelasi timp incredere sa aplice ceea ce le-am invatat.
Toate 3 cazurile si-au gasit rezolvarea, toate au fost lucrate afara (not ideal si cu chiu cu vai, pe o luna Decembrie geroasa si cu un polei de era sa-mi rup gatul in Izvor de vreo 3 ori), femela de Shih Tzu din ce stiu e bine mersi si nu mai are probleme cu facutul in casa, marele paznic pe resurse cu care am lucrat cu bolul de mancare in tarcurile din Izvor a inteles (well, stapanul a inteles cum sa revendice mancarea) ca nu doar pentru ca i se ofera ceva este si al lui de drept si ca nu trebuie sa faca paza pe tot ce e pe jos, iar doamna cu husky, nu numai ca a facut exercitiile recomandate cu femela ei, ci i-a improvizat un carucior pe care sa il traga atunci cand merge la cumparaturi, pentru ca a inteles ca rasa pe care si-a ales-o e facuta pentru asta.
Overall, un start pozitiv pentru mine si chiar cateva workshops organizate la tarc, semi ad-hoc, cu cine se nimerea sa asculte pe acolo, pe langa oamenii ce erau deja clienti. Am tratat si aici, desi nu aveam know-how-ul si logistica de acum, totul cu cea mai mare seriozitate si cu toata dorinta de a educa oamenii in ce priveste psihologia canina si ce inseamna reabilitare si evident, sa ajut acei caini care erau in disperata nevoie de ghidaj. M-a incurajat increderea oamenilor si rezultatele, si m-a motivat sa merg mai departe in directia asta. Intre timp, sustineam evident si cealalta activitate, faceam research si invatam tot ce prindeam la mana, de la carti, videos, articole etc (le mancam pe paine, luam notite, aplicam si vedeam ce iese si ce nu), il cresteam pe Chilli, imi vedeam si de acumularea experientei si mai aveam si o viata personala.
Fiind activa in expunerea lui Chilli, inevitabil eram des prin parc si oamenii ma observau, se mirau si de el ca si de Jinx si ma tot intrebau cum de este asa? Asadar le spuneam ca cu asta ma ocup si cam atat. Nu aveam inca nici carti de vizita, nici cum sa trec mai departe de acest raspuns nu stiam, dar oamenii vedeau ca stiu cum sa abordez cainii. Asa ca din vorba in vorba, cineva s-a plans ca nu avea cine sa plimbe cainele dupa masa si mie mi s-a aprins din nou un beculet!
I would first become a dog walker, iar de acolo ma voi duce mai departe catre a promova partea de dog behavior!
And so I did. Am pornit de la un caine, apoi doi, apoi patru pana plimbam oricati intre 2 si 8 caini per tura. Ma cam stia tot Tineretului, Lumea Copiilor si Carol. Inca sunt alaturi de mine (si acum noi) unii dintre clientii din acea vreme. Ceea ce spune multe pentru mine!
Oamenii vazand ca ai lor caini sunt altii in zilele cand se plimbau cu mine in haita, au inceput sa puna intrebari si legate de comportament si am ajuns sa lucram sedinte efective si sa reabilitam impreuna cainele. Atunci am inteles importanta lucrului in mediul cainelui, acasa la el, cu regulile aferente, atunci am inceput sa structurez evaluarea si apoi parcursul sedintelor si nu s-au lasat asteptate rezultatele si recomandarile si tot amalgamul asta frumos care s-a creat.
Pe masura insa ce avansam in cunostinte, experienta, cazuri am inceput sa nu mai am timp pentru tot. La cealalta activitate eram si nu mai eram activa (nu suficient cat sa fie sustenabil), nu mai podideam si cu sedinte si cu plimbarile structurate in haita (lumea voia si si) si incepusem si sa iau cainii cu care lucram in gazda. Toate astea intr-o garsoniera de 30 mp, in care eram eu, 2 pisici si un caine si stateam si in chirie. Si da, s-a putut! Vecinii nici nu stiau ca am eu caine, daramite ca mai iau si in gazda, se mai minunau cand ieseam cu vreo 5 din casa si se nimereau si ei pe scara blocului.
Pentru ca totul era structurat, cainii erau impliniti si cu energia consumata iar leadership-ul era pus la punct. Insa acum incepeau sa vina si mesajele de la oameni pe Whatsapp („cum fac asta, dar celalata”; „ce fac in situatia asta, dar in celalata”, „cand mai putem programa sedinte/plimbari” etc) si pentru ca trebuia cumva eficientizat timpul am decis sa creez un grup de Whatsapp cu clientii, unde sa aiba si o continuitate in invatare, dar si sa stie programul de la saptamana la saptamana, sa fie conectati cumva mai usor si sa fie la curent cu ce se intampla.
Sa nu mai trimit 20-30 mesaje cu acelasi video, ci sa trimit un mesaj la 30 persoane in acelasi timp. Astfel s-a creat infamul grup de Whatsapp called Dog Psychology, care acum are in medie un numar de aproximativ 200-250 persoane at all times (cu toate ca se face „curatenie generala” de 2 ori pe an, si ne mai parasesc oamenii) si unde educam activ oamenii, din surse atent selectate astfel incat sa fie conectati cu tot ce misca in domeniu si sa aibe o invatare activa mereu.
Am renuntat in 2018 la activitatea initiala in favoarea dedicarii totale a timpului meu in directia asta. A venit tot atunci si Fuki in viata mea. Eram acum pregatita sa sustin tot ceea ce presupunea cresterea lui echilibrata. Chilli inca era la mine, cu toate ca initial discutia era sa stea doar pana la varsta de 1 an, am avut incredibilul noroc sa il am alaturi pana la frumoasa lui varsta de 3 ani. Si Fuki a fost norocos din punctul asta de vedere, caci a avut un model exemplar de urmat, cu o energie foarte buna (acel happy-go-lucky combinat cu energie medie spre mare, drive dar si abilitatea de a fi calm, fara frici si anxietati).
And then there were two….
A venit apoi pandemia, exact inainte de ea a plecat Chilli la treaba lui. Eu am ramas cu Fuki si Lisa (una dintre pisici, cealalta se stinsese in Ianuarie 2020). Nu a fost o perioada usoara, dar a fost o perioada in care mi-am dat seama ca sunt versatila in a ma adapta, am folosit-o in avantajul meu, pentru a ma cunoaste mai bine si pentru a lucra asa cum s-a putut cu Fuki si am iesit cu bine din ea si mai mult decat atat, am iesit cunoscandu-l pe Mihai, sotul meu acum.
A fost un timing extraordinar si a fost si este in continuare un match made in heaven!
Intre timp s-a alaturat si el la finalul lui 2020 activitatii mele si am ajuns de la Yoolia – Dog Behaviorist la a fi acum brandul si echipa Yoolia’s Pack.
Au venit la pachet multe in timp, am descoperit ca a fi Dog Behaviorist nu inseamna sa lucrez doar cu caini (ceea ce era ideal pentru mine la inceput si doream) ci inseamna sa fiu pe langa un bun profesionist in domeniul canin (si sa cunosc tot ce tine de caine, de la comportament la psihologie, la reactii si limbaj corporal) si un bun psiholog uman, un bun vanzator, un bun antreprenor, un bun organizator de evenimente, un bun people manager, un bun comunicator (stil working on that & the others by the way, don’t crucify me just yet), un bun psihoterapeut, un bun profesor, un bun prieten si umar pe care sa plangi, un bun consilier familial, un bun social media manager, un bun dresor (da, printre altele atingem totusi si dresajul, nu doar reabilitarea), un bun organizator (in general), un bun time manager, un bun mentor, un bun partener si as mai putea continua dar ma opresc aici (le are Mihai pe celelate calitati, pe langa astea, anume bun video & photo editor etc).
Nu e atat de simplu pe cat pare. E greu? Uneori. Uneori un simplu feedback cum primim in unele zile de la minunatii nostri clienti, cum li s-a schimbat viata alaturi de caine sau in general, sau cum s-au schimbat ei ca oameni si au devenit o versiune mai buna a lor, e suficient cat sa faca toate eforturile sa merite.
Am fost de-a lungul acestor ani si la un seminar foarte tare de afara (Scotia), sustinut de Larry Krohn si Duke Ferguson, unde am invatat multe pe parte de dresaj, ecollar work dar si am cunoscut o sumedenie de oameni, inclusiv oameni care au scris la randul lor carti si aveau o multitudine de cunostinte si experienta (unii chiar de mai bine de 30 de ani) si care au venit sa invete de la cei doi. Atunci am inteles ca in domeniul asta nu poti spune (sau ma rog, ar fi bine sa te abtii de la a o face) ca STII! Esti mereu in invatare, esti mereu in priza, esti mereu conectat cu tot ce se intampla, esti un student perpetuu.
Altfel te plafonezi.
Well, a venit timpul sa incheiem acest capitol istoric, sunt multe detalii de povestit in continuare, dar voi lasa putin mister totusi. Pana data viitoare… 😉
Am vorbit si vorbim mereu despre subiectul asta in cadrul sedintelor de lucru cu clientii, la evaluari, la evenimente si in grupul nostru de Whatsapp cu clientii. E ceva ce mereu vom promova si vom sustine. Si da, pot veni gurile rele si sa spuna ca nu e treaba noastra sa dezbatem subiectul pentru ca nu suntem veterinari.
Granted, nu suntem specializati in medicina. Insa avem o experienta practica in lucrul cu cainii si stapanii acestora ce ne impinge sa vorbim mereu pe marginea subiectului.
Si acum o sa vorbesc in numele meu, cu toate ca atat eu cat si Mihai ne dam cu capul de incapatanarea stapanilor in ce priveste subiectul si de parerile impartite ale veterinarilor care nu ajuta deloc in a usura decizia primilor mentionati.
O voi lua pe rand cu cateva situatii specifice pe care le intalnim in activitatea asta:
Am caine metis (nu stiu ce mix de rase)
Am caine ce seamana cu rasa X (caine fara acte doveditoare aka pedigree, dar care arata trasaturile unei rase)
Am caine din rasa X (cu pedigree si acte in regula)
Am caine in coproprietate cu crescatorul (are pedigree si urmeaza sa isi castige dreptul de monta in expozitii si sa fie periodic montat)
Dupa ce vom dezbate fiecare situatie in parte, voi scrie putin si pe marginea legislatiei din Romania si din punct de vedere al implicatiilor comportamentale si chiar si fizice si psihologice la caine, din perspectiva mea ca specialist in comportament.
De asemenea voi scrie si din perspectiva mea ca proprietar de caine (cu 3 crescuti cap coada de mine la activ).
Sa le luam pe rand asadar.
Situatia 1. Am caine metis (nu stiu ce mix de rase este):
Daca te regasesti in aceasta situatie, cu exceptia cazului in care conditia medicala a cainelui nu permite acest lucru, sterilizarea/castrarea ar trebui sa aiba loc oricand incepand cu varsta de 8 luni, indiferent daca blanosul este mascul sau femela.
Nu mai cadeti in capcana care se tot promoveaza in randurile stapanilor de caini cum ca ar trebui sa faca un rand de pui, sa aiba minim X varsta (am auzit toate varstele de la 1 an la 8 ani), ca se ingrasa, se inraieste, se se se….
Nu se va intampla absolut nimic altceva in afara faptului ca veti avea un caine mai calm si mai putin energic, ceea ce in circumstantele normale ale marii majoritati a oamenilor nu este deloc ceva de nedorit. Din pacate aici intervine sfatul medicului veterinar tipic, care in afara faptului ca nu cunoaste legea si daca o cunoaste nu o aplica, mai e si ignorant in ce priveste partea comportamentala a ecuatiei, nu doar cea fizica.
Si nu, femela nu TREBUIE sa faca un rand de pui si nici masculul nu TREBUIE sa fie si el barbat odata!
Multe studii arata chiar ca sterilizarea femelei inaintea primului ciclu de calduri este mai favorabila decat asteptarea sa treaca X cicluri.
Majoritatea veterinarilor vizeaza si pun accentul pe partea de dezvoltare a oaselor si musculaturii. Si da, partea hormonala data de a avea un organism intact aduce o devoltare armonioasa desigur, insa majoritatea cainilor (vom discuta si exceptiile) sunt foarte frumos dezvoltati pana la varsta de 8 luni si pana intr-un an.
Nu e ca si cand vrei un caine iesit din comun de dezvoltat (tineti cont ca inca discutam de metis), mai ales daca l-ai luat pentru a-l tine la apartament si nu ai nici spatiu nici timp prea mult sa il alergi.
Luam si legea in calcul aici care spune ca ORICE caine FARA pedigree si drept de monta TREBUIE sterilizat (si nu la 8 ani)!
Mergem mai departe la urmatoarea situatie.
2. Am caine ce seamana cu rasa X (caine fara acte doveditoare aka pedigree, dar care arata trasaturile unei rase):
Aici deja mi se ridica parul in cap cand aud atat atitudinea stapanilor cat si a veterinarilor. „Ia uite-l ce frumos este, vreau si eu un pui de la el” (stapanul) sau „e un caine de rasa dom’ne, pacat sa nu aiba si el o tura de pui” (veterinarul).
In primul rand, indiferent de ce iti scrie vetul pe carnetul de sanatate, cainele NU ESTE de rasa daca nu are PEDIGREE (actul doveditor al provenientei si genealogiei cainelui). Si aici nu vorbim despre acel elusive pedigree promovat de samsari in general („au parintii pedigree dar nu i-am mai scos si lui”, „costa extra pedigree-ul”, „un parinte avea pedigree dar celalalt nu si nu am putut scoate puilor” samd).
Daca al tau caine nu are acest act doveditor, NU ESTE DE RASA!!! Drept urmare nu se poate imperechea!
Este in afara legii si oricine din jurul tau care cunoaste legea si vrea sa o respecte, te poate denunta autoritatilor pe buna dreptate, daca iti montezi ilegal cainele. Atat eu cat si Mihai suntem in acest registru si mereu le spunem oamenilor din jurul nostru care au caini metisi cu sau fara aspect de rasa, ce vor sa ii monteze, ca nu avem nicio remuscare sa denuntam astfel de incalcari flagrante ale legii.
„Dar baiatul/fata mea e mai frumos/frumoasa decat unul de rasa pura”, „Vreau un pui de la el/ea”, „Toti prietenii vor un pui de la el/ea” si alte astfel de bazaconii.
In primul rand, daca credeti ca pentru o femela e fun sa duca o gestatie si o fatare, you’ve got another thing coming!
Procesul e unul greu, neplacut (toate partile, de la monta pana la fatare), dureros si chiar periculos in multe cazuri (femela putand inclusiv sa-si piarda viata in caz de complicatii). „Dar este atat de natural, aia de pe strada o fac de cand mosii rosii” e o alta obiectie a oamenilor. Da, cei de pe strada o fac de cand mosii rosii caci e un instinct primar asupra caruia nu au niciun control si nimeni nu sta sa faca statistici legat de cate catele raman cu sechele sau mor in acest proces, ci doar aleg sa vada ce le place, anume ca exista catele cu pui bine mersi (vorba vine, ca nici aceia nu sunt bine dar asta e alta poveste).
Legat de frumusetea exemplarului tau, nu e contestat de nimeni acest fapt. Toti cainii sunt frumosi in felul lor aparte si individual. Si chiar daca din punctul tau (si poate chiar si al veterinarului tau) arata mai bine decat un individ cu pedigree cu aceleasi trasaturi, monta unui caine nu e despre aspect, ci despre o serie lunga de multi alti factori ce trebuie luati in calcul (precum temperament, genetica etc). Aspectul cainelui tau e doar o parte a ecuatiei, cealalta parte vine si de la partenerul de monta si nu garanteaza aspectul puilor.
Daca acestia ies cu diverse probleme, mai mult sau mai putin grave, de tip displazie de exemplu, esti dispus sa platesti pentru tot ce implica tratamentul acestor probleme? Iar daca tu nu esti, viitorii stapani sunt?
Nu inteleg de ce oamenii merg mereu pe ideea „vreau un pui de la cainele meu”. Cainele tau, daca arata a o anumita rasa, nu este unicat, in sensul in care poti da o tura prin oricare adapost si iti garantez ca vei gasi un pui sau un adolescent care sa arate similar si iata cum, fara a inmulti aiurea un exemplar si a iesi alti 5-7 pui care au nevoie de stapani, ai luat unul dintr-un loc in care erau sute si ai si eliberat un spatiu pentru un alt amarat de pe strada.
E aceeasi mentalitate despre care vorbeam in articolul trecut cu emotionalul nostru egoist, care are aceasta placere sa aiba ceva al lui, fie ca este de la cainele sau sau de la el insusi (vezi sutele de mii de copii facuti de parinti care daca sunt luati la 13-14 legat de motivele pentru care i-au vrut, nu o sa gaseasca altul decat ca „imi doream unul al meu”- deci un motiv egoist prin excelenta).
Daca demontez si ideea ca „toti prietenii vor un pui de la cainele meu” dati voi o bere si mergeti sa va sterilizati catelul/cateaua, ok?
Hai sa vedem. Deci prietenii tai aia multi si buni, toti dragii de ei sans chien, vor morti copti unul de la cainele tau, da? Ok… Sa zicem ca inghit galusca asta fara sa imi stea in gat. Aveti cumva un contract scris? De cate ori acesti asa zisi prieteni au zis ca orice problema ai poti apela la ei 100%, si cand ti s-a spart teava de la scurgere nu erau de gasit sau aveau si ei problemele lor si erau prinsi cu munca si nu puteau veni sa ajute? Ah, ok… Shit happens si nu au putut fi atunci de ajutor. Cool, cool. E de inteles. Dar cand ai avut nunta si nici acolo nu au putut ajunge ca fix atunci aveau concediul si nu aveau cum sa il mute? Ah… Da, of course, intelegem si asta. Oricum nu toata lumea isi permite in ziua de azi sa dea un dar de… Cat mai este darul acum? 1000-2000 lei? Pe acolo, nu?
Ok, deci ii scuzam si de data asta. Dar un caine, care oricat ar fi el de mic, dragut, de la cainele tau pe care il iubesc mult acesti prieteni, nu va fi o problema sa adopte, nu? Pai hai sa vedem, their track record is not that bad, right? Doar ca un caine nu este o „zi pierduta pe repararea unei tevi” si nici un cost de 1000-2000 lei scazuti din buget, ci o responsabilitate de 10-15 ani, cu costuri asociate de aprox 250 lei (am fost extrem de darnica, fara sa iau in calcul situatii de tip probleme de sanatate/dresaj sau reabilitare/cazare in deplasarile cand nu poate fi luat) pe luna, adica echivalentul a 3000 lei pe an (asta in cel mai ieftin scenariu posibil, ala fara suplimente si cu mancare relativ medie ca pret), deci undeva la 36.000 lei de-a lungul vietii cainelui (presupunand ca acesta traieste doar 12 ani fara reparatii).
Adica undeva la 7500 Euro. Deci prietenii tai sunt dispusi sa renunte la banii astia si sa isi dedice o buna parte din timpul liber (precar) cainelui, doar pentru ca al tau caine e dragut si ei il indragesc, nu? Ce sa zic… Daca ai 5-7 (caci cam asta e media unui cuib, asta daca nu ai norocul sa iasa 10 din prima) astfel de prieteni dedicati, esti mai norocos decat 99,9 % dintre noi restul plebei. I doubt it tho’, for some reason… 😉
3. Am caine din rasa X (cu pedigree si acte in regula):
Si am ajuns si la situatia asta. Din ce in ce mai des intalnita. Pe de-o parte un lucru bun, pe de alta parte, nu intotdeauna.
Legea aici spune intr-adevar ca, daca obtii dreptul de monta in expozitii, poti imperechea exemplarul tau. Toate bune si frumoase. Dar vine intrebarea mea (si nu numai a mea): de ce?
E o intrebare pe care v-o recomand ca check up la orice vreti sa faceti sau orice decizie vreti sa luati, indiferent in ce arie a vietii.„De ce vreau sa fac asta”? O sa va ajute sa luati decizii mult mai bune.
Asadar haideti sa vedem de ce vor oamenii care au caini cu pedigree sa ii monteze? Well, majoritatea au ca motivatie cam aceleasi lucruri discutate mai sus. Doar ca acestia sunt si in dreptul lor legal sa le puna in aplicare, spre deosebire de primele 2 situatii. Si cu toate ca sunt in legalitate, din punctul meu de vedere tot nu ar trebui sa o faca.
De ce (see what I did there)? Pentru ca NU sunt crescatori legitimi. Nu au studiat suficient si amanuntit rasa si implicatiile cat si impactul unei monte asupra acesteia (vorbesc acum in cazul a 90% din detinatorii acestor exemplare, or fi si exceptii, de asta nu am zis 100% dar eu nu le-am intalnit inca).
Sa nu mai vorbim despre faptul ca majoritatea stapanilor de caini cu pedigree au senzatia ca strict detinerea actului de pedigree le da automat dreptul la monte, omit sa citeasca si restul paragrafelor legii care vorbesc despre obtinerea si a dreptului de monta pentru a fi in legalitate. Un caine cu pedigree poate sa nu fie in standardul rasei (sa aiba anumite defecte genetice) sau sa nu aiba temperamentul potrivit si sa nu primeasca automat dreptul respectiv.
Acum revenind la monta, dupa participarea la 2 expozitii diferite, in cadrul carora cainele este arbitrat de cineva specializat in rasa respectiva si primeste 2 titluri de Excelent (care atesta ca atat fenotipul cat si temperamentul sunt in standard), se considera ca exemplarul si-a castigat dreptul de monta. Insa asta nu inseamna ca e gata si monta. Ma bucur si ca incepand cu finele acestui an regula va fi de 3 titluri minim pentru a primi dreptul de monta, deci va fi putin mai dificil de obtinut si e foarte bine asa!
La randul tau, trebuie sa gasesti un partener pentru cainele tau, cu aceleasi standarde (pedigree si drept de monta) pentru ca monta sa fie in legalitate. La femele nici nu mai vorbim ca e necesar sa urmaresti toate modificarile in nivelul hormonilor, astfel incat sa prinzi perioada optima cand femela sa accepte masculul si sa se lege monta. E un intreg proces si numai cineva care a petrecut putin timp cu un crescator legitim stie cat de frustrant, time & money consuming si de durata poate fi.
Sa nu uitam ca in rastimpul asta nu doar tu te frustrezi, ci si cainele tau, care poate ajunge la maturitate (varsta de 3 ani) fara sa isi fi implinit acest instinct primordial si fara sa i se fi inlaturat partea aceasta hormonala astfel incat sa nu apara aceasta frustrare. Si de asemenea, in cazul rar in care se aliniaza astrele si planetele si nu mai este Mercur in retrograd, iar tu chiar gasesti un partener in standarde pentru caine, iar monta are loc cu succes, asta ajuta cainele tau sa fie linistit si calm (fara frustrare acumulata) pret de numai 6 luni. Apoi totul trebuie repetat. Again, and again, and again… Intre varstele de 1,5 si 8 ani, cam asta ar trebui sa fie jobul tau full time (mai ales daca esti norocosul detinator al catelei).
Realist vorbind, chiar ai genul asta de timp? Dar resursele financiare sa participi periodic la concursuri? Ai genul de expertiza sa stii ce ai de facut cu cateaua si puii imediat dupa fatare? Daca apar probleme? Daca nu gasesti stapani pentru pui, esti dispus sa ii pastrezi tu?
Si acum vei spune ca tu ai masculul, nu te intereseaza restul. Atunci de ce mai faci monta daca nu te intereseaza? De ce mai treci prin tot procesul asta? Care e sensul? Ajungem cumva inapoi la motivele date de antropomorfizare si egoism mentionate mai sus? Doesn’t make too much sense, does it?
Am mai intalnit cazul in care oamenii isi asuma o cauza de tip „vreau sa fie mai cunoscuta/populara rasa, ca nu prea sunt in Romania exemplare”. My question to you is: ai facut un studiu de piata real sa vezi cat de dorita este rasa? Poate ca este un motiv pentru care nu e atat de populara. Dar sa zicem ca nu e unul, pur si simplu romanii nu stiu despre respectiva rasa, ce te face pe tine salvatorul acesteia? Crescatorul de unde ai luat cainele tau probabil stie foarte bine cu ce se mananca rasa lui si face suficiente monte cat sa popularizeze in timp rasa sa. It’s his job, not yours!
Revin si la un subiect pe care atunci cand l-am adus in discutie, in diverse circumstante, oamenii nu au stiut ce sa raspunda pentru ca nu si-au pus problema asta. Anume, ok, tu esti un om responsabil, care face tot ce tine de el sa fie lucrurile in legalitate, sa fie puii si parintii ok, sa gaseasca stapani pentru pui etc. Puii vor avea pedigree (daca lucrurile sunt facute corect), ce ii opreste pe stapanii acestora sa faca si ei monte la randul lor cand puii vor ajunge la varsta propice, pe aceeasi mentalitate ca tine (sau poate mai rau, poate ei nu merg pe calea frumoasa si corecta/legala, poate doar ii monteaza ca ei cred ca pedigree-ul le da acest drept)? Si sa presupunem ca te transformi tu in Robocop si tii tu evidenta la tot ce se intampla cu puii, astfel incat sa nu existe astfel de monte de la ei. Chiar ai genul asta de timp si rabdare?
Sa zicem ca doar unul dintre respectivii pui ajunge sa faca o monta la maturitate (desi statistic vorbind daca tu ai facut asta o vor face si viitorii stapani ai puilor, majoritatea), tii tu cont si ce se intampla cu puii puiului tau? La cine ajung? Daca acei stapani sunt responsabili? Daca ii vor steriliza sau nici macar nu vor avea pedigree pentru ei si ii vor monta aiurea in continuare? Si uite asa de la un caine de rasa se ajunge la metisi si la multi caini care arata a X rasa si se gasesc prin adaposturi sau abandonati in diverse locuri. Nu crezi? Fa un research mai detaliat, garantez ca vei ajunge la aceleasi concluzii. Dau eu berea aia daca nu.
Si uite asa se ajunge la a avea cainii de la punctul 2. De asta si in acest caz recomand castrarea/sterilizarea incepand cu varsta de 8 luni (la rasele de talie mica/medie) si putin mai tarziu la cele de talie mare/foarte mare (nu mai tarziu de 1-1,5 ani).
O sa las aici inca un link, de la un alt specialist in comportament, care a explicat foarte bine si la obiect, de ce e bine sa dam Cezarului ce e al Cezarului si sa lasam crescatorii sa se ocupe de monte.
4. Am caine in coproprietate cu crescatorul (are pedigree si urmeaza sa isi castige dreptul de monta in expozitii si sa fie periodic montat):
Ajungem si la ultima situatie. Una…Nu cu mult mai fericita decat cea de la punctul 3, cu diferenta ca ai suportul crescatorului mai la indemana. Dar nu ar trebui sa te bazezi pe asta prea mult.
Let’s sinc into it. Ce inseamna coproprietate? Inseamna ca atat tu cat si crescatorul detineti cainele. E un fel de shared custody. Si atunci crescatorul isi asuma ca la momentul la care puiul are varsta propice pentru participarea la expozitii si este dezvoltat atat ca temperament cat si ca aspect asa cum era de dorit, il duce el in show pentru a-i castiga dreptul de monta si se ocupa si de match making si ii va gasi partener/a.
Acum, nu zic ca nu poate functiona, dar nu e deloc garantat. Din mai multe motive. Unul este acela ca si crescatorul are proprii caini ce necesita atentia si timpul lui, au diverse perioade in care trebuie montati si cum ziceam e un proces foarte costisitor (atat ca timp cat si financiar) si frustrant. Acum daca el de exemplu are un cuib acasa, se apropie o expozitie si are si el 3 caini ce trebuie prezentati si mai are eventual si o familie care necesita prezenta sa, e clar ca prioritatea sa nu vei fi tu si cainele tau.
Nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca there’s only so much time & band lenght in one human. Si din nou, daca ati petrece putin timp pe langa un crescator legitim, ati intelege de ce omul de rand, cu un job al lui, o viata personala si care si-a luat caine pentru a se bucura de un companion, nu are ce cauta sa monteze acel caine.
Si cum se traduce asta pentru cainele tau in coproprietate? Pai basically va ajunge si el sa isi ia dreptul de monta si sa faca o monta… La un moment dat. Poate la 2 ani, poate la 4, poate la 6. Depinde in speta de cat de mult timp poate dedica crescatorul pentru asta. Meanwhile tu stai cu „the hormone monster” in casa. Si te dai cu capul de pereti de ce nu te asculta si nu te poti intelege cu el.
Mai avem si alta situatie de luat in calcul: daca tu detii femela, vine crescatorul sa stea cu tine in casa, sa te ajute in cele 2 luni in care puii iti vor manca noptile si ficatii? It takes a village to raise a litter. Just saying…
Pai e bomba de hormoni si nu mai poate nici el, caci nu are niciun outlet sa se descarce. Drept urmare, nu e o situatie deloc ideala si din pacate chiar cea mai neproductiva din punctul meu de vedere dintre toate. Unii crescatori chiar pun in contract sa nu se sterilizeze cainii pana la X varsta (lucru care din nou mi se pare aiurea, caci nu ei stau in casa cu produsii lor).
In cazul in care vreun crescator va propune asta, recomand cu caldura refuzarea ofertei. You’ll thank me later!
Astea fiind spuse, mergem sa discutam in continuare de legislatie. Las mai jos articolul de lege in cauza si il vom dezbate.
In lege se recomanda castrarea/sterilizarea mai devreme, insa nu sunt de acord nici cu asta. In sensul ca hormonii sunt necesari totusi pentru dezvoltarea cainelui pana la un anumit punct (acesta nu este nici peste 2 ani dar nici intre 4-6 luni cum spune legea). Sterilizarea infantila intr-adevar poate avea efecte nedorite atat ca influenta in comportament cat si in dezvoltarea fizica a cainelui.
Intotdeauna pentru mine personal calea echilibrata este cea mai potrivita. Nici prea prea, nici foarte foarte. Un fel de Goldilocks, it has to be just right.
Oamenii insa mereu se plang ca nu au o tara ca afara, insa pentru ca acest lucru sa se intample trebuie in primul rand noi sa respectam legile cum o fac cei din afara. Si acestea la randul lor trebuie aplicate de organele abilitate exact ca afara – transant si fara exceptii (chiar dureros as spune). Iar ce putem face noi, fiecare in parte, pentru a ne asigura ca lucrurile se indreapta spre un fagas de normalitate si decenta, este in primul rand sa ne asiguram ca actionam noi sub umbrela legii dar si ca nu ii lasam pe altii sa scape pe principiul „Lasa ma, ca nu e ca si cand stie cineva ce fac eu cu cainele meu in gospodarie” caci daca vom continua sa acceptam genul asta de abordari, vom avea mereu adaposturile pline, caini care arata a X rase dar fara pedigree si diverse probleme care mai de care mai mari, atat comportamentale cat si fizice.
Si acum revin la veterinari, asa cum am promis.
Well, o sa imi iau mult hate pentru asta, insa sunteti parte din problema dragilor. I’m sorry to break this down for you, but it’s the truth. Nu toti dar, din pacate, inca multi.
Stiu si va dau dreptate ca sunt riscuri si la castrare/sterilizare, ca si la orice alta interventie. Si da, sunt aware ca o influenta asupra sistemului hormonal al cainelui poate avea si consecinte nu tocmai pozitive. Insa haideti sa vedeti si perspectiva mea ca specialist pe partea comportamentala cat si haideti sa dam lucrurile pe fata si legat de beneficiile castrarii/sterilizarii, nu doar a riscurilor.
Multi, daca nu majoritatea, recomandati sterilizare/castrarea la femele dupa varsta de 2 ani si eventual dupa unul sau chiar doua cicluri de calduri (unii merg si mai departe si recomanda dupa o fatare!) iar la masculi dupa varsta de 1,5-2 ani.
Hai sa facem asa, o lista pro si contra, cum se iau cel mai frumos si sanatos deciziile in viata.
Pro pentru castrare/sterilizare incepand cu varsta de 8 luni:
Caine mai calm si fara frustrari acumulate
Diminuat spre eradicat riscul de cancer la prostata la masculi si tumori mamare/ale ovarelor si uterului la femele
Nu apare marcarea (in special la masculi) si tendinta de a monta (atat la masculi cat si la femele)
Comportament mai supus fata de om
Tendinte scazute de dominare si mai sociabili cu alti caini
In legalitate si fara risc de monte necontrolate/accidentale
Usurinta in gasirea unui pet sitter/pet hotel care sa accepte cainele in gazda
Contra la castrarea/sterilizarea cainelui incepand cu varsta de 8 luni:
Posibila (nu probabila!) inhibare a cresterii si dezvoltarii cainelui
Usor risc de cancer osos
Usor risc de crestere in greutate (daca nu se tine sub control alimentatia)
Acum daca stam sa comparam cele 2 liste, care cantareste mai greu?
Sau hai sa o spunem asa, pe sleau, veterinarul recomanda in general fie ce a invatat teoretic (fara sa fi intalnit multe cazuri pe teren) fie in necunostinta de cauza in ce priveste legea si in ce priveste partea comportamentala.
Adica noi vedem zi de zi caini cu o tona de frustrare acumulata, partial si din cauza faptului ca sunt intacti, care directioneaza toata energia respectiva catre diverse comportamente nepotrivite. Iar stapanii ajung sa ii indoape cu medicamente de calmare in loc sa scape de cauza, nu de simptom.
Nu zic nici pe departe ca singura cauza a acelor comportamente este faptul ca acei caini sunt necastrati si indata ce se intampla minunata operatie ca prin magie dispar comportamentele. In niciun caz. Este clar un cumul de factori, insa cu exceptia cazului in care vrei sa devii crescator si ai cainii necastrati sau ai un caine de lucru (fie ca mergi la competitii sportive cu el sau are un job unde e necesara multa stamina), nu e cazul ca stapanul tipic sa aibe un caine necastrat pana la varsta de 2 ani.
In general, majoritatea stapanilor nu reusesc sa le consume energia cainilor fie ei si castrati, daramite cand sunt o bomba de hormoni in perioada adolescentei (intre 8 luni si 3 ani). Ca sa consumi eficient un caine de genul asta de energia respectiva, ar trebui sa dedici minim 1 h dimineata de efort fizic sustinut + 30 min de efort mental extra fata de ce se intampla in cadrul efortului fizic (presupunand prin absurd ca toata lumea detinatoare de caini ar face din efortul de 1 h o plimbare structurata) si inca pe atat seara. Si repet, vorbim despre un minim minimorum!
Acum haideti sa ne gandim cati stapani au in primul rand ei energia sa dedice 3 h pe zi pentru a implini nevoile fizice ale cainelui, ca sa nu mai vorbim de timpul in sine. Dar la asta nu se gandeste niciun medic veterinar cand recomanda asteptarea pentru sterilizare/castrare. Cum de altfel nu iau in calcul nici perioadele de calduri ale femelelor, cand atat ele cat si masculii sunt efectiv innebuniti si nu te mai poti intelege cu ei.
Nu pentru ca nu ar vrea ei ci pentru ca efectiv nu pot, tot organismul lor ii directioneaza catre un lucru si un lucru singur – instinctul de a se imperechea. Si pentru acest instinct (cum de altfel si pentru cel de hranire) cainele ar fi in stare sa si moara, doar sa isi atinga scopul. Atat de puternic este!
Si acum haideti sa luam in calcul si riscul foarte crescut de pierdere a cainilor de curti, in aceste perioade, caci sapa, musca, sar si fac orice ca sa iasa din curte si sa-si caute pereche. Cine raspunde pentru asta? Voi ca ati recomandat asteptarea? Stapanul ca v-a ascultat pentru ca pentru roman orice figura autoritara este un mic dumnezeu (fie ca vorbim despre figuri medicale, politice sau religioase)? Sau cainele ca nu se poate controla (sau veti zice ca nu e educat, desi nicio educatie din lume nu se va putea pune cu un animal caruia instictul ii dicteaza sa se inmulteasca).
Sa mai spunem si ca un caine simte o femela in calduri pe o raza de minim 3 km in jur? Acum haideti sa ne gandim cate femele nesterilizate poate simti un mascul pe aceasta raza? De partea fizica, aceea dureroasa efectiv pentru masculul neimplinit mai vorbim?
Sunt multe de spus, mai am insa deja am ajuns la dimensiunile unui roman cu acest articol asa ca ma voi opri aici.
Haideti sa ne unim fortele ca si specialisti si sa ajutam in a educa stapanul care e necunoscator in loc sa il confuzam cum se intampla acum, cand voi ziceti asa, noi altfel, crescatorul altfel si vecinul de la 3 altceva. Hai sa ne uniformizam informatia si sa luam in calcul toate variantele, nu doar cea fizica sau cea legislativa ci si cea comportamentala/instinctuala.
Also, va rog eu mult de tot, nu mai treceti in carnetele de sanatate ale puilor care sunt adusi la voi pentru vaccinare si microcipare, care au fost adoptati sau chiar cumparati de pe net sau te miri de pe unde, rasa X sau Y, caci nu sunteti in masura sa faceti asta. Puteti scrie fain frumos „metis de rasa X” atata timp cat stapanul nu va prezinta niciun act doveditor al apartenentei la rasa, indiferent cat de mult arata individul a X sau Y rasa. Nu e de aptitudinile voastre, ca doar nu sunteti si arbitru de expozitie part time, pe TOATE rasele din lume.
Ah, si asta imi aminteste ca acum am mai vazut o noua tendinta de castrare chimica si eventual inlocuirea testiculelor cu „oute” artificiale. Lord give me strenght! In primul rand legat de prima parte, cat de toxica credeti voi ca este (si prin voi, ma refer la stapanul cainelui)? De ce sa faci asta de 2 ori pe an cainelui, cand nu are niciun sens nici din punct de vedere fizic (faci bine ca pastrezi glanda hormonala, faci rau ca bagi o gramada de chimicale in caine) iar din punct de vedere comportamental, am intalnit astfel de caini si sincer nu e mare diferenta intre unul complet necastrat si unul castrat doar chimic nu total. Legat de a doua parte, get a grip si terminati-va cu prostiile! Cainele nu stie ca are sau nu ceva acolo, cat de mult il compari cu tine (si da, ma adresez mai mult barbatilor aici)?
Si pentru ca ne apropiem de finalul acestei postari, o sa povestesc si din experienta mea cu indivizii canini detinuti pana acum.
O sa il iau in calcul inclusiv pe Rex, primul meu caine (de cand eram adolescenta), metis de corgi cu teckel, care a fost castrat la varsta de 1,5 ani, fara nicio problema de sanatate care sa apara din cauza aceasta, pana la decesul sau (din cauza unui accident auto, nu medicala sau de varsta – avea in jur de 4 ani cand a avut loc accidentul).
Apoi a venit Jinx, cainele meu personal, metis de labrador, castrat la varsta de 1,5 ani, fara nicio problema medicala pana la decesul sau la varsta de 13 ani.
Urmatorul a fost Chilli, labrador cu pedigree, cainele pe care l-am crescut ca si voluntar la Light Into Europe, pana la varsta de 3 ani. Castrat la varsta de 1 an, inca este activ si lucreaza la Timisoara, impreuna cu beneficiara lui Simona. Implineste anul asta frumoasa varsta de 7 ani. Fara nicio problema medicala data de castrare.
Si ultimul dar nu cel din urma, Fuki, Akita Inu cu pedigree, castrat la varsta de 8 luni. Mind you ca inclusiv crescatoarea mi-a recomandat castrarea, pentru ca Fuki are o gena recesiva ce nu ii permite participarea la expozitii si nici nu poate fi montat, pentru a nu transmite mai departe acesta gena (este vorba de blana lunga). Si da, nu odata mi-am auzit „vai dar ce frumos este, de ce nu il imperecheati?” . Ca sa intelegeti cat de oblivious sunt oamenii si cat de superficiali (nu iau in calcul altceva decat strict aspectul).
E un caine frumos? Sigur ca da, e superb (si nu o spun doar eu), asta nu inseamna ca ar trebui montat, in ciuda pedigree-ului foarte bun si a faptului ca e super bine din punct de vedere al sanatatii. Anul asta implineste 6 ani, fara nicio problema nici de dezvoltare, nici medicala si cu care am mers si am strabatut intreg Camino Frances de Santiago!
Acum or fi ai mei exceptii, dar ale naibii exceptii exceptionale… Nu au avut nici unii nicio problema de dezvoltare, nici de modificare a greutatii, nici de comportament etc. Ca sa nu mai vorbim ca ultimii 3, cu toate ca sunt (respectiv au fost) caini de talie mare, si Fuki chiar o rasa considerata dificila si care nu accepta alti caini in jur, cu totii sunt echilibrati atat in partea fizica, cat si in cea psihologica si comportamentala.
Sunt si au fost caini calmi si membri de vaza ai societatii in care traim cu totii.
Asadar voi ce credeti? Unde inclina balanta mai mult? Ce e mai corect si benefic atat pentru ei, cat si pentru convietuirea noastra pasnica si relaxata impreuna?
A aparut un nou curent si pe meleagurile bucurestene, care m-a dus cu gandul la partea noastra emotionala si cat de mult depindem de animale pentru a o indeplini, anume Puppy Yoga.
Stiu ca postarea asta va fi triggering pentru multe persoane asadar va pun de acum un „Trigger Warning”.
In activitatea asta am observat, inca de la inceputuri, ca oamenii isi iau animale si in mod special caini, strict pentru a-si indeplini anumite nevoi emotionale. Nu se intampla din pacate doar cu animalele, majoritatea fac si copii din aceleasi motive si de asta si ajung acei copii sa aiba tot felul de comportamente nesanatoase, ca de altfel si cainii.
Acesta este, din punctul meu de vedere, si cazul Puppy Yoga. Don’t get me wrong, e fun si interesanta ideea, pana cand incepi sa iti pui niste intrebari simple.
Ca de exemplu: de unde vin acesti puiuti? Par a fi toti de rasa, sunt de la crescatori legitimi sau samsari? De ce sunt doar pui de rasa? De ce nu se aduc puiuti de la diverse ONG-uri si adaposturi, care sa fie tinuti in foster de exemplu, de organizatorii acestor clase si cursanti? Se pot adopta/cumpara acesti pui?
Si intrebarile pot continua mult si bine, dar cea care ma „apasa” pe mine cel mai tare este: ce invata acesti pui acolo si care e beneficiul pentru ei?
Granted, sunt bine socializati cu oamenii, to a certain extent. Dar de asemenea invata de foarte mici ca oameni = excitement si afectiune, nu atat de mult calm si structura. Lucru ce poate fi foarte detrimental along the line.
De asemenea, e un mediu vesnic in schimbare, care nu ofera un spatiu in care sa fie si puiul linistit niste ore bune in zi, si sa aiba acel much needed down time.
Ce mai invata puiul? Mereu trebuie si chiar se cere sa fiu in spatiul intim al omului si mereu omul imi invadeaza mie spatiul intim oricand isi doreste.
Mai este si modul in care o face: surescitat si cu muuuuulta afectiune exprimata foarte expansiv.
Si astea toate doar din dorinta superficiala de a ne implini noi nevoile emotionale. Si cand zic noi, ma refer in mod special la noi femeile. E din nou o statistica observata de-a lungul timpului, ca femeile cauta sa isi implineasca anumite (multe) nevoi emotionale prin animalele din dotare si desi asta afecteaza sub o forma sau alta orice animal, cainii, care sunt si mai in tune cu energia noastra, sunt cei mai afectati de acest fapt.
Discursul pleaca de la cele mai adanci dorinte din copilarie („mereu am vrut animale si parintii nu m-au lasat”) pana la unele dintre cele mai diverse ca adulti („nu stiu sa fac fata emotiilor mele si lumii in general, ori realitatii, asa ca mi-am luat caine ca sa il fac de terapie”).
Astea sunt cateva dintre cele mai intalnite. Altele, tin de neputinta de a refuza (fie sotul/partenerul nu poate refuza sotia/partenera sau parintii nu pot refuza copiii) si ne trezim cu familii cu cate 2-3 copii, care au luat un caine pentru acestia si descopera (uneori cu stupoare) ca desi copiii a cerut animalul (din nou ne intoarcem la „ai mei nu au vrut sa-mi ia animal si atunci ia eu copiilor si mie”), tot ei trebuie sa dedice timp si sa se ocupe de acesta, iar de cele mai multe ori acel timp nu este putin.
Dragi parinti, si oameni in general, nu este atat de greu sa spui NU si refuzul in general, cu toate ca nu pica bine in 99% din timp, este foarte sanatos si nu va face neaparat un bad guy. Cred ca majoritatea dintre noi nu ne uram parintii pentru ca nu ne-au lasat sa avem un animal. Let’s be serious.
Revenind la nevoi emotionale si femei. Mai observ de multe ori o „substituire” a partenerului de viata cu cainele.
As in, mi-am luat caine, nu mai am nevoie de nimeni, tine loc si de cuddle buddy, si de cel mai bun prieten (caruia imi destainui cele mai adanci frici si secrete la modul propriu) si de partener de iesit la cafea sau la plimbare in parc etc.
Noroc ca speciile noastre nu se „pupa” fiziologic, caci sunt convinsa ca unele reprezentante ale sexului frumos ar ajunge sa inlocuiasca si in alte departamente partenerul uman cu cel canin.
Si doamnelor si domnisoarelor, sa stiti ca nu e nimic ce vine dintr-un registru misogin in mesajul meu, ci doar o realitate observata dea lungul celor 7 ani de activitate in domeniul asta.
Nu spun ca barbatii nu au tarele lor, nici pe departe („fata lu’ tata” cand vine vorba despre cateaua lor sau „lasa baiatul sa mearga la fetite odata sa se simta si el barbat” cand vine vorba de mascul). De parca si-ar indeplini nevoile lor de fosti masculi feroce prin patrupedul din dotare si da, tot dintr-o nevoie emotionala vine si asta.
Ce spun insa este ca poate, doar poate, ar fi mai bine sa cautam fie un specialist care sa ne sprijine in a ne intelege aceste nevoi emotionale sau sa ne cautam noi insine, pe noi, in noi si sa vedem de unde ni se trag anumite nevoi, si sa incepem sa lucram la ele inainte de a ne lua un caine care sa ne fie carja emotionala si pe care sa turnam toate angoasele noastre ca mai apoi sa ne miram de ce oare este anxios, fricos si traumatizat.
Wouldn’t it be nice, dupa cum zicea cantecul….
O sa dau putin si din casa, si nu e o comparatie cat mai degraba un exemplu. Si eu am fost un copil caruia nu i s-a permis sa aiba animale, sau nu la modul la care mi-as fi dorit.
Primul animalut pe care mi-l aduc aminte a fost un perus, care din neatentie (nu mai stiu daca a mea sau a parintilor) a zburat pe geam cand era liber prin casa. Al doilea a fost o frumoasa pisica metis de birmaneza. Pe care dintr-un motiv sau altul (cred ca pentru ca mirosea litiera sau ceva de genul asta) mama i-a gasit o alta familie, care statea la curte (pisica fiind crescuta de mica cu noi la apartament) si de unde a fugit, ramanand pierduta.
Al treilea a fost un metis de corgi cu teckel, pe care l-am avut tot pret de vreun an si jumatate, dupa care parintii l-au dat caci (of all reasons) urma clasa a 8-a cu examenul de capacitate si trebuia sa ma concentrez pe invatat. A ajuns la o familie faina si cu tatal careia mergea des in drumuri cu masina (care ii si placeau). Din pacate insa la un moment dat a sarit pe geam si s-a accidentat mortal.
Abia dupa multi ani, cand am locuit singura, am adoptat intai o pisica, apoi un caine, care au fost cu mine si crescuti de mine, fara presiuni externe.
My point is, cu toate ca au fost niste experiente traumatizante pe alocuri, cu multe ups & downs, deciziile luate ca adult (ma rog, daca te poti numi adult la 19 ani) nu au fost strict din registru emotional.
Au fost si calculate si adaptate situatiei actuale dar cel mai important au fost luate cu binele animalului in cauza in minte. Nu DOAR al meu. Nu DOAR pentru mine.
Si da, stiu, toti imi veti sari in cap ca fiecare si-a luat animalul din dotare cu binele lui in vedere. Ei bine… Nu e chiar asa din observatiile mele. Anume, cand iei un animal cu binele acestuia in minte, nu pui presiune pe el sa fie ceea ce iti doresti tu neaparat.
Let me explain myself. Dau iarasi din casa. Shadow, adoptat de curand, noul nostru motan. E un motan foarte fricos, foarte sensibil si timorat cand vine vorba de oameni. Este de asemenea si foarte curios, neinfricat cand vine vorba de pisici sau caini si foarte explorator.
A fost gasit de mic de cei de la Miau Cafe. A fost adoptat tot cand era mic de cineva care a avut toate bunele intentii cu el. Insa, suspectam ca, asa cum stiti si voi, drumul spre Iad e pavat cu bune intentii, si persoana in cauza probabil fara sa realizeze a pus multa presiune pe el sa iasa din carapace, sa fie friendly & cuddly (like all cats should, right?).
Well, wrong. Individul nu este asa si e foarte probabil sa nu fie vreodata asa. Si e posibil ca exact aceasta presiune sa il fi fortat mai mult sa intre in carapace. Astfel ca a fost returnat, tot din dorinta de a-i fi bine. Si intr-adevar i-a fost, caci a ajuns la noi.
Acum, ne-am fi dorit un pisoi care sa fie super afectuos si bun la toate (ok cu cainii, ok cu oamenii, ok cu pisicile, gata educat pe toate planurile si devreme acasa)? Desigur, who wouldn’t?!
Ne-am asumat ca in ciuda nevoilor noastre emotionale, daca il vom adopta prioritatea devine bunastarea lui?
Absolut! Fara niciun dubiu.
Ce inseamna asta? Inseamna ca ii vom da timp. Asa cum percepe el timpul. Nu noi. Cat timp? However long it takes. 3 saptamani? 3 luni? 3 ani? Oricat timp va fi necesar.
De ce? Pentru ca chiar tinem la el. Pentru ca nu l-am luat nici sa umple un gol dupa plecarea lui Muff si nici sa ne satisfacem noi nevoia de nou. Am decis adoptia lui in primul rand pentru a-l ajuta pe el si a-i oferi un camin si in al doilea rand, pentru ca vedem nevoia Lisei (cealalta pisica a noastra) de companie atunci cand noi suntem plecati din localitate.
In niciun moment adoptia nu a fost despre noi. A fost despre el/ei.
Asta inteleg eu prin responsible pet ownership.
Inteleg in primul rand sa faci un research amanuntit, nu despre caine intai, ci despre tine. Cine esti? Ce iti doresti? De ce iti doresti acele lucruri (acel caine, acea pisica, acel copil)? Ce nevoie ai care nu este implinita? Ai putea sa o implinesti sau sa rezolvi acel issue si fara sa implici un suflet inocent? Responsabilitatea pentru acel suflet te va ajuta in proces sau te va impiedica? Cum ai de gand sa faci fata tuturor provocarilor ce vin la pachet cu acesta? Esti pregatit/a financiar pentru tot acest proces (nu doar pentru achizitie si pentru acum, ci pentru efectiv TOT ce vine la pachet, pe durata a 10-20 ani de viata a animalutului)? Esti pregatit emotional sa faci fata pierderii in viitor a acestuia (da, inclusiv pentru acest proces trebuie sa fii pregatit)? Ti-ai pus problema ce se intampla si cine va avea grija de el daca tu nu poti (fie din cauza de boala sau deces)?
Astea sunt doar cateva dintre intrebarile ce ar trebui puse si la care ar fi bine sa gasiti raspunsul inainte macar de a va gandi sa va luati un caine (sau orice alt animal).
Tineti cont ca viata lui (si calitatea acesteia) depinde de voi si nu doar de implinirea unor simple nevoi fiziologice (urinare, defecare, mancare, apa si somn) ci si dezvoltarea lui armonioasa din punct de vedere psihologic si comportamental.
Haideti sa fim less emotional & more rational in ce priveste adevaratele motive pentru care avem un blanos aproape, iar acum, daca tot ne-am gandit la asta si poate s-au aprins niste beculete (hopefully), haideti sa le oferim ce au ei nevoie, nu ce avem noi nevoie sa ne implinim din punct de vedere emotional.
Am conceput blogul asta pt a pune „pe hartie” cateva ganduri legate de psihologia canina si cum vede un dog behaviorist lumea.
E un inceput timid in calatoria mea catre a scrie o carte.
Scopul blogului e unul combinat (ca si limba acestuia care va fi ba engleza, ba romana, dupa cum simt in momentul respectiv), anume sa serveasca la a-mi degreva mintea de anumite idei, concepte, discutii, intamplari cat si a consemna punctul meu de vedere legat de anumite aspecte ale psihologiei canine si dresajului.
Apoi uneori va sevi si pentru eliberarea unor frustrari (venting) sau povestirea unor cazuri.
Va fi un haos frumos din care va invit sa faceti parte si la care sa cugetati cand aveti un moment de liniste.
Cred de asemenea ca va fi un eye – opener in ce priveste perspectiva specialistului (btw I hate that word, nu m-am considerat niciodata unul, desi asta e practic descrierea jobului meu – specialist/expert in psihologie canina si reabilitare comportament).
Nu ma consider unul nu pentru ca nu am know-how-ul necesar sau pentru ca nu stiu ce fac, dimpotriva. Insa din punctul meu de vedere, in momentul in care tu te crezi expert in ceva, nu mai esti deschis la a invata.
Iti blochezi practic deschiderea la a deveni mai bun.
Revenind la ideea blogului, nu voi promite marea cu sarea, pentru acei cativa dintre voi care stiu ca vor astepta cu sufletul la gura postarile. Ele vor veni pe masura timplui si a inspiratiei.
De asemenea, cu toate ca e scris de mine ca founder Yoolia’s Pack, nu il implica direct pe Mihai (sotul si partenerul meu pentru cei care nu il cunosc), ci sunt strict gandurile si ideile mele personale.
Cu siguranta unele povesti/intamplari il vor implica si pe el, insa il exonerez aici si acum, public, de orice afiliere cu ce se va posta aici (mind you ca unele lucruri nu vor fi foarte politically correct sau sensibile in ce priveste audienta).
E foarte probabil ca unele postari sa deranjeze, sa ofenseze sau sa socheze.
Imi asum aceste aspecte. Niciodata adevarul nu a fost usor de digerat & I can be brutally honest, fara filtre de rudenie, prietenie sau client to business priviledge (or even business to business).
Asta nu inseamna nici pe departe ca detin adevarul absolut sau ca sunt infailibila la a gresi, insa unele (multe) lucruri tin de common sense si nu de cine are sau nu dreptate.
Asadar va veni, mai devreme sau mai tarziu si hate. Vor veni si comentarii rautacioase, de la peers sau de la diversi de pe internet. O sa le iau si o sa le gestionez la momentul respectiv asa cum voi sti eu mai bine.
Un lucru pe care il pot garanta este ca aici va fi un safe space pentru a va arata adevarata fata si adevaratele sentimente, fara filtre, caci asta voi face si eu.
Ma veti cunoaste aici poate mai bine decat o veti face in realitate, dat fiind ca nu apucam de multe ori sa interactionam suficient de mult si de relaxat cat sa ne cunoastem ca oameni, asta ca sa nu mai zic de mastile pe care voit sau nevoit le purtam cu to(n)tii.
Aici imi dau voie sa fiu eu. Imi place sa cred ca si in viata de zi cu zi o fac la fel, dar poate din cauza societatii sau a profesionalismului nu pot arata mereu cine sunt exact.
Aici sunt libera sa fiu eu. Si nu, nu un keyboard warrior, cum sunt multi pe internet, cat mai degraba un keyboard saviour, care va salva acea minima farama de realitate (fie ea si cruda) de la a fi uitata/pierduta.
Ah, si va trebui sa aveti rabdare cu mine pana voi invata sa folosesc WordPress. Sunt complet atehnica.
Sunt creativa in multe privinte, am multe idei si concepte, am multe calitati (si chiar mai multe defecte) insa tot ce inseamna site/blog/design/http nu sunt unele dintre ele. So bare with me, I won’t give up on this idea so you don’t give up on me, and stick around, you might just learn a few things.
Poate ati vazut si numele blogului – What Would Dog Do. L-am ales pentru ca mereu mi-am pus intrebarea de-a lungul timpului ce ar face X sau Y, mentori sau persoane pe care le-am respectat si apreciat, in anumite situatii.
Majoritatea oamenilor nu se intreaba ce ar face cainele (un caine, nu neaparat al lor) in diferite situatii. Cum ar reactiona? La ce sau cine s-ar raporta? De ce? You got the idea.
Cainele este din punctul meu de vedere un profesor si cine sa te invete mai bine despre psihologia lor decat ei insisi? Am invatat mai multe de la caini decat de pe Internet sau din carti. Desigur, trebuie sa fii si suficient de deschis incat sa observi si apoi sa te duca mintea putin sa descifrezi corect comportamentul, insa asta este partea a doua.
What Would Dog Do 