Emotions & Dogs (or why our primate nature doesn’t sit well with canines)

Creator: Felix Russell-Saw 

Copyright: www.frsphoto.co

A aparut un nou curent si pe meleagurile bucurestene, care m-a dus cu gandul la partea noastra emotionala si cat de mult depindem de animale pentru a o indeplini, anume Puppy Yoga.

Stiu ca postarea asta va fi triggering pentru multe persoane asadar va pun de acum un „Trigger Warning”.

In activitatea asta am observat, inca de la inceputuri, ca oamenii isi iau animale si in mod special caini, strict pentru a-si indeplini anumite nevoi emotionale. Nu se intampla din pacate doar cu animalele, majoritatea fac si copii din aceleasi motive si de asta si ajung acei copii sa aiba tot felul de comportamente nesanatoase, ca de altfel si cainii.

Acesta este, din punctul meu de vedere, si cazul Puppy Yoga. Don’t get me wrong, e fun si interesanta ideea, pana cand incepi sa iti pui niste intrebari simple.

Ca de exemplu: de unde vin acesti puiuti? Par a fi toti de rasa, sunt de la crescatori legitimi sau samsari? De ce sunt doar pui de rasa? De ce nu se aduc puiuti de la diverse ONG-uri si adaposturi, care sa fie tinuti in foster de exemplu, de organizatorii acestor clase si cursanti? Se pot adopta/cumpara acesti pui?

Si intrebarile pot continua mult si bine, dar cea care ma „apasa” pe mine cel mai tare este: ce invata acesti pui acolo si care e beneficiul pentru ei?

Granted, sunt bine socializati cu oamenii, to a certain extent. Dar de asemenea invata de foarte mici ca oameni = excitement si afectiune, nu atat de mult calm si structura. Lucru ce poate fi foarte detrimental along the line.

De asemenea, e un mediu vesnic in schimbare, care nu ofera un spatiu in care sa fie si puiul linistit niste ore bune in zi, si sa aiba acel much needed down time.

Ce mai invata puiul? Mereu trebuie si chiar se cere sa fiu in spatiul intim al omului si mereu omul imi invadeaza mie spatiul intim oricand isi doreste.

Mai este si modul in care o face: surescitat si cu muuuuulta afectiune exprimata foarte expansiv.

Si astea toate doar din dorinta superficiala de a ne implini noi nevoile emotionale. Si cand zic noi, ma refer in mod special la noi femeile. E din nou o statistica observata de-a lungul timpului, ca femeile cauta sa isi implineasca anumite (multe) nevoi emotionale prin animalele din dotare si desi asta afecteaza sub o forma sau alta orice animal, cainii, care sunt si mai in tune cu energia noastra, sunt cei mai afectati de acest fapt.

Discursul pleaca de la cele mai adanci dorinte din copilarie („mereu am vrut animale si parintii nu m-au lasat”) pana la unele dintre cele mai diverse ca adulti („nu stiu sa fac fata emotiilor mele si lumii in general, ori realitatii, asa ca mi-am luat caine ca sa il fac de terapie”).

Astea sunt cateva dintre cele mai intalnite. Altele, tin de neputinta de a refuza (fie sotul/partenerul nu poate refuza sotia/partenera sau parintii nu pot refuza copiii) si ne trezim cu familii cu cate 2-3 copii, care au luat un caine pentru acestia si descopera (uneori cu stupoare) ca desi copiii a cerut animalul (din nou ne intoarcem la „ai mei nu au vrut sa-mi ia animal si atunci ia eu copiilor si mie”), tot ei trebuie sa dedice timp si sa se ocupe de acesta, iar de cele mai multe ori acel timp nu este putin.

Dragi parinti, si oameni in general, nu este atat de greu sa spui NU si refuzul in general, cu toate ca nu pica bine in 99% din timp, este foarte sanatos si nu va face neaparat un bad guy. Cred ca majoritatea dintre noi nu ne uram parintii pentru ca nu ne-au lasat sa avem un animal. Let’s be serious.

Revenind la nevoi emotionale si femei. Mai observ de multe ori o „substituire” a partenerului de viata cu cainele.

As in, mi-am luat caine, nu mai am nevoie de nimeni, tine loc si de cuddle buddy, si de cel mai bun prieten (caruia imi destainui cele mai adanci frici si secrete la modul propriu) si de partener de iesit la cafea sau la plimbare in parc etc.

Noroc ca speciile noastre nu se „pupa” fiziologic, caci sunt convinsa ca unele reprezentante ale sexului frumos ar ajunge sa inlocuiasca si in alte departamente partenerul uman cu cel canin.

Si doamnelor si domnisoarelor, sa stiti ca nu e nimic ce vine dintr-un registru misogin in mesajul meu, ci doar o realitate observata dea lungul celor 7 ani de activitate in domeniul asta.

Nu spun ca barbatii nu au tarele lor, nici pe departe („fata lu’ tata” cand vine vorba despre cateaua lor sau „lasa baiatul sa mearga la fetite odata sa se simta si el barbat” cand vine vorba de mascul). De parca si-ar indeplini nevoile lor de fosti masculi feroce prin patrupedul din dotare si da, tot dintr-o nevoie emotionala vine si asta.

Ce spun insa este ca poate, doar poate, ar fi mai bine sa cautam fie un specialist care sa ne sprijine in a ne intelege aceste nevoi emotionale sau sa ne cautam noi insine, pe noi, in noi si sa vedem de unde ni se trag anumite nevoi, si sa incepem sa lucram la ele inainte de a ne lua un caine care sa ne fie carja emotionala si pe care sa turnam toate angoasele noastre ca mai apoi sa ne miram de ce oare este anxios, fricos si traumatizat.

Wouldn’t it be nice, dupa cum zicea cantecul….

O sa dau putin si din casa, si nu e o comparatie cat mai degraba un exemplu. Si eu am fost un copil caruia nu i s-a permis sa aiba animale, sau nu la modul la care mi-as fi dorit.

Primul animalut pe care mi-l aduc aminte a fost un perus, care din neatentie (nu mai stiu daca a mea sau a parintilor) a zburat pe geam cand era liber prin casa. Al doilea a fost o frumoasa pisica metis de birmaneza. Pe care dintr-un motiv sau altul (cred ca pentru ca mirosea litiera sau ceva de genul asta) mama i-a gasit o alta familie, care statea la curte (pisica fiind crescuta de mica cu noi la apartament) si de unde a fugit, ramanand pierduta.

Al treilea a fost un metis de corgi cu teckel, pe care l-am avut tot pret de vreun an si jumatate, dupa care parintii l-au dat caci (of all reasons) urma clasa a 8-a cu examenul de capacitate si trebuia sa ma concentrez pe invatat. A ajuns la o familie faina si cu tatal careia mergea des in drumuri cu masina (care ii si placeau). Din pacate insa la un moment dat a sarit pe geam si s-a accidentat mortal.

Abia dupa multi ani, cand am locuit singura, am adoptat intai o pisica, apoi un caine, care au fost cu mine si crescuti de mine, fara presiuni externe.

My point is, cu toate ca au fost niste experiente traumatizante pe alocuri, cu multe ups & downs, deciziile luate ca adult (ma rog, daca te poti numi adult la 19 ani) nu au fost strict din registru emotional.

Au fost si calculate si adaptate situatiei actuale dar cel mai important au fost luate cu binele animalului in cauza in minte. Nu DOAR al meu. Nu DOAR pentru mine.

Si da, stiu, toti imi veti sari in cap ca fiecare si-a luat animalul din dotare cu binele lui in vedere. Ei bine… Nu e chiar asa din observatiile mele. Anume, cand iei un animal cu binele acestuia in minte, nu pui presiune pe el sa fie ceea ce iti doresti tu neaparat.

Let me explain myself. Dau iarasi din casa. Shadow, adoptat de curand, noul nostru motan. E un motan foarte fricos, foarte sensibil si timorat cand vine vorba de oameni. Este de asemenea si foarte curios, neinfricat cand vine vorba de pisici sau caini si foarte explorator.

A fost gasit de mic de cei de la Miau Cafe. A fost adoptat tot cand era mic de cineva care a avut toate bunele intentii cu el. Insa, suspectam ca, asa cum stiti si voi, drumul spre Iad e pavat cu bune intentii, si persoana in cauza probabil fara sa realizeze a pus multa presiune pe el sa iasa din carapace, sa fie friendly & cuddly (like all cats should, right?).

Well, wrong. Individul nu este asa si e foarte probabil sa nu fie vreodata asa. Si e posibil ca exact aceasta presiune sa il fi fortat mai mult sa intre in carapace. Astfel ca a fost returnat, tot din dorinta de a-i fi bine. Si intr-adevar i-a fost, caci a ajuns la noi.

Acum, ne-am fi dorit un pisoi care sa fie super afectuos si bun la toate (ok cu cainii, ok cu oamenii, ok cu pisicile, gata educat pe toate planurile si devreme acasa)? Desigur, who wouldn’t?!

Ne-am asumat ca in ciuda nevoilor noastre emotionale, daca il vom adopta prioritatea devine bunastarea lui?

Absolut! Fara niciun dubiu.

Ce inseamna asta? Inseamna ca ii vom da timp. Asa cum percepe el timpul. Nu noi. Cat timp? However long it takes. 3 saptamani? 3 luni? 3 ani? Oricat timp va fi necesar.

De ce? Pentru ca chiar tinem la el. Pentru ca nu l-am luat nici sa umple un gol dupa plecarea lui Muff si nici sa ne satisfacem noi nevoia de nou. Am decis adoptia lui in primul rand pentru a-l ajuta pe el si a-i oferi un camin si in al doilea rand, pentru ca vedem nevoia Lisei (cealalta pisica a noastra) de companie atunci cand noi suntem plecati din localitate.

In niciun moment adoptia nu a fost despre noi. A fost despre el/ei.

Asta inteleg eu prin responsible pet ownership.

Inteleg in primul rand sa faci un research amanuntit, nu despre caine intai, ci despre tine. Cine esti? Ce iti doresti? De ce iti doresti acele lucruri (acel caine, acea pisica, acel copil)? Ce nevoie ai care nu este implinita? Ai putea sa o implinesti sau sa rezolvi acel issue si fara sa implici un suflet inocent? Responsabilitatea pentru acel suflet te va ajuta in proces sau te va impiedica? Cum ai de gand sa faci fata tuturor provocarilor ce vin la pachet cu acesta? Esti pregatit/a financiar pentru tot acest proces (nu doar pentru achizitie si pentru acum, ci pentru efectiv TOT ce vine la pachet, pe durata a 10-20 ani de viata a animalutului)? Esti pregatit emotional sa faci fata pierderii in viitor a acestuia (da, inclusiv pentru acest proces trebuie sa fii pregatit)? Ti-ai pus problema ce se intampla si cine va avea grija de el daca tu nu poti (fie din cauza de boala sau deces)?

Astea sunt doar cateva dintre intrebarile ce ar trebui puse si la care ar fi bine sa gasiti raspunsul inainte macar de a va gandi sa va luati un caine (sau orice alt animal).

Tineti cont ca viata lui (si calitatea acesteia) depinde de voi si nu doar de implinirea unor simple nevoi fiziologice (urinare, defecare, mancare, apa si somn) ci si dezvoltarea lui armonioasa din punct de vedere psihologic si comportamental.

Haideti sa fim less emotional & more rational in ce priveste adevaratele motive pentru care avem un blanos aproape, iar acum, daca tot ne-am gandit la asta si poate s-au aprins niste beculete (hopefully), haideti sa le oferim ce au ei nevoie, nu ce avem noi nevoie sa ne implinim din punct de vedere emotional.

Read that again!

Book journey – What Would Dog Do?

Well, here it goes.

Am conceput blogul asta pt a pune „pe hartie” cateva ganduri legate de psihologia canina si cum vede un dog behaviorist lumea.

E un inceput timid in calatoria mea catre a scrie o carte.

Scopul blogului e unul combinat (ca si limba acestuia care va fi ba engleza, ba romana, dupa cum simt in momentul respectiv), anume sa serveasca la a-mi degreva mintea de anumite idei, concepte, discutii, intamplari cat si a consemna punctul meu de vedere legat de anumite aspecte ale psihologiei canine si dresajului.

Apoi uneori va sevi si pentru eliberarea unor frustrari (venting) sau povestirea unor cazuri.

Va fi un haos frumos din care va invit sa faceti parte si la care sa cugetati cand aveti un moment de liniste.

Cred de asemenea ca va fi un eye – opener in ce priveste perspectiva specialistului (btw I hate that word, nu m-am considerat niciodata unul, desi asta e practic descrierea jobului meu – specialist/expert in psihologie canina si reabilitare comportament).

Nu ma consider unul nu pentru ca nu am know-how-ul necesar sau pentru ca nu stiu ce fac, dimpotriva. Insa din punctul meu de vedere, in momentul in care tu te crezi expert in ceva, nu mai esti deschis la a invata.

Iti blochezi practic deschiderea la a deveni mai bun.

Revenind la ideea blogului, nu voi promite marea cu sarea, pentru acei cativa dintre voi care stiu ca vor astepta cu sufletul la gura postarile. Ele vor veni pe masura timplui si a inspiratiei.

De asemenea, cu toate ca e scris de mine ca founder Yoolia’s Pack, nu il implica direct pe Mihai (sotul si partenerul meu pentru cei care nu il cunosc), ci sunt strict gandurile si ideile mele personale.

Cu siguranta unele povesti/intamplari il vor implica si pe el, insa il exonerez aici si acum, public, de orice afiliere cu ce se va posta aici (mind you ca unele lucruri nu vor fi foarte politically correct sau sensibile in ce priveste audienta).

E foarte probabil ca unele postari sa deranjeze, sa ofenseze sau sa socheze.

Imi asum aceste aspecte. Niciodata adevarul nu a fost usor de digerat & I can be brutally honest, fara filtre de rudenie, prietenie sau client to business priviledge (or even business to business).

Asta nu inseamna nici pe departe ca detin adevarul absolut sau ca sunt infailibila la a gresi, insa unele (multe) lucruri tin de common sense si nu de cine are sau nu dreptate.

Asadar va veni, mai devreme sau mai tarziu si hate. Vor veni si comentarii rautacioase, de la peers sau de la diversi de pe internet. O sa le iau si o sa le gestionez la momentul respectiv asa cum voi sti eu mai bine.

Un lucru pe care il pot garanta este ca aici va fi un safe space pentru a va arata adevarata fata si adevaratele sentimente, fara filtre, caci asta voi face si eu.

Ma veti cunoaste aici poate mai bine decat o veti face in realitate, dat fiind ca nu apucam de multe ori sa interactionam suficient de mult si de relaxat cat sa ne cunoastem ca oameni, asta ca sa nu mai zic de mastile pe care voit sau nevoit le purtam cu to(n)tii.

Aici imi dau voie sa fiu eu. Imi place sa cred ca si in viata de zi cu zi o fac la fel, dar poate din cauza societatii sau a profesionalismului nu pot arata mereu cine sunt exact.

Aici sunt libera sa fiu eu. Si nu, nu un keyboard warrior, cum sunt multi pe internet, cat mai degraba un keyboard saviour, care va salva acea minima farama de realitate (fie ea si cruda) de la a fi uitata/pierduta.

Ah, si va trebui sa aveti rabdare cu mine pana voi invata sa folosesc WordPress. Sunt complet atehnica.

Sunt creativa in multe privinte, am multe idei si concepte, am multe calitati (si chiar mai multe defecte) insa tot ce inseamna site/blog/design/http nu sunt unele dintre ele. So bare with me, I won’t give up on this idea so you don’t give up on me, and stick around, you might just learn a few things.

Poate ati vazut si numele blogului – What Would Dog Do. L-am ales pentru ca mereu mi-am pus intrebarea de-a lungul timpului ce ar face X sau Y, mentori sau persoane pe care le-am respectat si apreciat, in anumite situatii.

Majoritatea oamenilor nu se intreaba ce ar face cainele (un caine, nu neaparat al lor) in diferite situatii. Cum ar reactiona? La ce sau cine s-ar raporta? De ce? You got the idea.

Cainele este din punctul meu de vedere un profesor si cine sa te invete mai bine despre psihologia lor decat ei insisi? Am invatat mai multe de la caini decat de pe Internet sau din carti. Desigur, trebuie sa fii si suficient de deschis incat sa observi si apoi sa te duca mintea putin sa descifrezi corect comportamentul, insa asta este partea a doua.

To be continued…