truth

Jinx’s Story

/ Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii
Jinx & Negra circa 2008

Astazi va voi vorbi despre primul meu caine (acela crescut de mine for the first time) – Jinx. This is his story and inherently mine.

Pe Jinx l-am adoptat in 2008 vara, de la Asociatia Milioane de Prieteni, din Brasov. A fost primul caine luat de mic si crescut de mine personal, fara ajutorul parintilor. La momentul respectiv eu aveam 20 ani si evident ca nu luasem in calcul motivele pentru care voiam un caine, ce implica acesta din punct de vedere financiar si multe altele care acum tin (in my book) de common sense. Atunci eram doar o fata ce voia un caine drept cadou aniversar pentru 2 ani de relatie cu iubitul de atunci. Da, stiu… Parca nu suna a Iulia (sau mai bine zis a Yoolia). 🙂

Zis si facut, am urcat in RatBv, am ajuns la adapost, am batut la usa, am fost bine primiti de oamenii de acolo. Voiam un pui, cat mai mic posibil (cred ca le spusesem ceva de 2 luni or something). Nu aveau la acel moment decat un cuib de catei salvati, care imi amintesc si acum ca erau majoritatea negri si erau atat de mici incat trebuia sa ii hraneasca cineva cu biberonul. Nu au vrut nici ei sa imi ofere unul si nici eu nu imi doream o responsabilitate chiar atat de mare din prima. De mentionat ca deja o aveam acasa pe Negra, pisica din poza de mai sus.

Au zis insa ca in cabinetul veterinar aveau un puiandru, abia adus de pe strazi, care era de vreo 4-4,5 luni. Am zis lessee si am urmat omul cu pricina. Nu statuse mai mult de cateva ore in cusca de acolo, caci voiau sa ii faca vaccinul si un control.

We came, we saw, we adopted! Era un puiandru mascul, metis de labrador, bland si care parea a fi exact ce aveam nevoie. Medicul care era prezent i-a facut un control de rutina, i-a facut vaccinul si ne-a spus sa venim cu el tot la ei cand vom vrea sa il castram, caci fac operatia gratuit pentru cainii adoptati de acolo.

Imi amintesc si acum cum, fara sa stiu ceva la momentul respectiv legat de psihologia canina si cu ce se mananca ea, l-am luat, i-am pus zgarda si lesa la gat, si am plecat cu el pe jos tot drumul de la adapost, pana la statia de autobuz. Era o bucata sanatoasa de drum, undeva la 2 km aproximativ. Apoi l-am urcat in autobuz (nu mai stiu exact daca in brate sau ghidat de lesa) si imi amintesc ca era suficient de mic cat sa il urc pe bucata de langa geam unde puteai sa iti pui geanta sau sa iti odihnesti cotul. Acolo a si stat tot drumul pana acasa, pret de aproape o ora. Asta a fost prima lui asociere cu autobuzul, iar din acel moment am putut oricand sa merg cu el cu mijlocul de transport in comun, fara nicio problema! Ce inseamna cainele obosit si asocierea corecta. 😉

Odata ajunsi acasa a inceput bineinteles aventura, cu bune, cu rele, cu greseli colosale din partea mea (sau ma rog, a noastra a oamenilor, caci eram 2 care convietuiam), cu regrete pe ici pe colo dar si cu amintiri incredibile.

Iesirile pe munte erau preferatele lui (notice the backpack, aici deja incepusem sa invat despre psihologie canina)

S-au intamplat multe in viata mea, din momentul in care l-am luat si pana in momentul in care ne-am despartit. De la socializari aiurea (in hindsight), soldate chiar si cu o entorsa on my behalf, din cauza ca Jinx se alerga cu un alt caine in timp ce eu si stapanul ne plimbam pe campul din apropiere (hence structura 0) si la un moment dat a intrat prin spatele meu in asa fel si cu asa o viteza (si cele 20-25 kg ale lui) incat mi-a sucit laba piciorului, de am crezut ca ceva s-a rupt. Am chemat ambulanta, a fost cu distractie.

Anywho, Jinx devenise in timp foarte surescitat cand era vorba de caini, nu aveam o relatie decat prin prisma faptului ca si eu eram catusi de cat instinctuala si si el era un caine la baza loial si orientat spre om. Altfel, cutitul mi-a ajuns la os atunci cand in iarna anului 2009 (prin Ian-Feb), a reusit sa ma tarasca pe jos in timp ce tragea catre un caine (aveam ce-i drept vreo 47 kg atunci, but still). That filled the cup!

Asa ca am inceput sa caut solutii pentru a-l educa, caci nu aveam cum sa mai mergem inainte la modul respectiv. Mentionez ca pe la 1,5 ani il si castrasem, amintindu-mi cele spuse de veterinarul de la adapost. Am zis ca merita incercat, dat fiind ca nu aveam de gand sa il montez si am crezut ca asta ar putea rezolva problemele noastre. Zis si facut, prezentat cu patrupedul la usa adapostului si explicat de ce suntem acolo. Oamenii, for a second there, au facut ochii mari crezand ca veniseram sa il lasam acolo, apoi cand au auzit de ce venisem li s-au luminat fetele de bucurie, spunandu-ne ca rareori vin oamenii sa isi castreze/sterilizeze cainii, chiar daca le spun ca este gratuit la ei si ca nu stiau daca il mai aveam sau nu. S-au bucurat tare sa vada ca era un caine bine ingrijit (pe cat imi permiteam la vremea respectiva) si ca am luat decizia respectiva.

Tot cautand variante pe care sa mi le pot permite (adica gratuite, for I was basically broke then) pentru educarea lui, am ajuns la un forum numit Animalutze.com . Am fost in observare for the longest time, punand pe ici pe colo intrebari si citind si ce intrebari aveau altii si ce raspunsuri primeau. Am legat chiar si prietenii cu unii dintre membri forumului and I gaind some faith in humanity through them. Tot acolo am observat un anume Paul, care locuia in Statele Unite si avea un Rottie si un Pitbull, care erau cei mai echilibrati, calmi si educati caini pe care eu i-am vazut vreodata pana la acel moment al vietii mele.

Paul mai intervenea cand si cand cu cate un sfat catre un membru sau altul al forumului. Nu era nici prea prea, nici foarte foarte. He was like Goldilocks: just the right amount! Sfaturile sale erau insa mereu on point! Nu devia de la subiect, nu intra in polemici, nu se considera nici miezul din nuca, nici nu era usor influentabil. Era mereu rational, scurt si la obiect. Il admiram foarte mult prin prisma abordarii.

La un moment dat, dupa cum ziceam, cand mi s-a umplut paharul, am pus si eu un topic nou si o intrebare pe forum, in speranta ca Paul imi va raspunde, legat de cum sa il calmez pe Jinx si sa am o plimbare ok cu el. Daca eram mai ok financiar, as fi mers pe varianta dresaj si cu siguranta astazi nu mai stateam de vorba aici, pe blog. Insa Universul a asezat lucrurile in asa maniera incat sa fie necesar sa dedic timp pentru autoeducare si sa fiu azi aici unde sunt, scriind pentru mine si pentru voi.

Asadar, punct ochit, punct lovit, Paul a raspuns. Si raspunsul… Dumnezeule mare, a fost cred unul dintre cele mai lungi mesaje pe care le-am citit vreodata. Cred ca am dat cateva scrolluri bune ca sa ajung la capatul lui, iar asta in contextul in care eram la calculator, cu ecran mare! Omul mi-a detaliat de-a fir a par tot ce am de facut pentru a avea o plimbare structurata sanatoasa si calma. De la calmul cand pun lesa, pana la limitarea la prag, pana la calm pe scari (stateam atunci la etajul 3, fara lift), pana la contactul vizual inainte de a iesi din scara si la toate celelalte pe care trebuia sa le mai fac in cadrul plimbarii. I was in awe!

Stiam cum erau cainii lui caci pusese cateva videos legat de ei si observasem cum raspundeau la comenzi, cum puteau fi off leash in orice context si se uitau la el dupa aprobare, erau sociabili si calmi, atat cu caini cat si cu oameni. Evident ca daca era cineva de la care sa fi luat ceva de bun, era el.

Zis si facut, a doua zi, dupa ce citisem de cel putin 5 ori cele scrise de Paul, am pus in aplicare intocmai, pe cat de bine am putut. A durat 45 min pt ca Jinx sa fie CALM cand: am pus lesa, am deschis usa, am coborat cele 3 etaje si am iesit din scara. 45 min in care daca se agita la oricare dintre etape, reluam de la capat tot procesul! Cel mai greu (in sensul de a nu ma frustra) a fost sa ma intorc cu el de jos, din fata usii de la iesirea din scara, pentru ca se agitase, si sa reiau tot procesul, yet again. Dar mi-a iesit! Si de atunci, Jinx niciodata nu a mai fost agitat la iesirea din casa!

Paul a devenit un fel de guru pentru mine si de fiecare data cand aveam cate o intrebare/situatie, mergeam catre el pentru sfatuire. I-am trimis inclusiv videos cu backpack si cum faceam plimbarea structurata. Mi-am primit si eu de la el destule „relaxeaza bratul” si „nu mai tine tensiune in lesa”. :)) I wasn’t born a dog behaviorist. 😉 A se nota ca Paul nu era profesionist. El doar invatase la randul lui si aplica ce tinea de psihologia canina. Iar pentru ca eu eram efectiv fascinata de tot ce invatam si il tot bazaiam cu intrebari, la un moment dat omul mi-a zis sa il caut pe Cesar Millan si sa aplic tot ce pot din ce gasesc.

Pana la acel moment nu mai auzisem de Cesar. Din acel moment, cand am cautat tot ce am putut gasi cu Cesar si am luat TOATA seria Dog Whisperer la puricat si vizionat si ras-vizionat, nu am mai putut vedea lumea cu aceeasi ochi ignoranti de dinainte.

Tot din acel moment am inceput sa aplic TOT ce vedeam la Cesar cu Jinx. Cainele s-a transformat efectiv! Si dintr-un caine supraentuziasmat care matura cu mine pe jos, am ajuns sa am un caine cu care oriunde mergeam eram apreciata si oamenii ma intrebau cum de este atat de educat. Aveam o relatie frumoasa, bazata pe incredere, respect si loialitate. Puteam merge oriunde cu el, inclusiv off leash, era in continuare foarte friendly cu absolut toti cainii, dar nu mai era surescitat si eu obtinusem un caine echilibrat prin propriile forte si propria documentare si trial & error.

Jinx era my partner in crime. Si in timp ajunsesem sa ajut si eu la randul meu oameni cu care ma mai intalneam prin prisma lui, ce aveau caini, si le explicam ce si cum au de facut, le aratam, iar ei erau uimiti cum cainii lor ascultau de mine. Astfel, in timp, am realizat ca psihologia canina e un „limbaj universal” care functioneaza la toti cainii, indeferent de talie, sex, rasa.

Road to Bucharest & back (big fan of car rides)

Dupa cum spuneam mai sus, in timp, in viata mea s-au schimbat lucruri: am schimbat intai casa in care stateam si zona, apoi partenerul, apoi a venit o mutare in alt oras. Jinx a plecat cu mine din Brasov, unde stateam cand l-am luat, si a ajuns la Bucuresti. Pentru ca era un caine echilibrat si adaptarea i-a fost usoara. Si din nou aici a fost apreciat de toti cu care am intrat in contact, caci era un caine aproape perfect.

Unul dintre avantajele venirii in Bucuresti a fost ca am avut ocazia sa ma vad cu oameni de pe forum, care urmau aceeasi filosofie si cu care m-am intalnit de cateva ori sa facem plimbare structurata impreuna si sa intram la tarc pentru o socializare sanatoasa. Eu nu aveam pe nimeni in Brasov cu care sa il socializez asa cum voiam pe Jinx, faptul ca acum exista aceasta posibilitate, cel putin pentru membri comunitatii noastre, este un privilegiu si un avantaj incredibil! Visam atunci sa am asa ceva pentru Jinx. Acum, cu toate ca exista, unii oameni nu apreciaza acest lucru la adevarata lui valoare, nici pe departe.

Fast forward through yet another failed relationship si o mutare necesara, de data asta in chirie (ceea ce eu nu mai avusesem pana la momentul respectiv), am ajuns intr-un punct critic in relatia cu Jinx. Punctul la care a trebuit sa ne despartim. 😦

Stiu ca probabil o parte din cei ce vor citi aceste randuri ma vor judeca si imi asum asta. Imi doresc de asemenea sa fiu reala in acest blog, tell things how they are or were and show you my true self & the whole truth & nothing but the truth. Consider ca am facut ce am putut mai bine in circustantele respective si de asemenea, in hindsight, din nou, daca lucrurile nu se intamplau exact asa, cel mai probabil astazi nu eram aici, facand asta si scriind aceste randuri.

So here comes the hard part!

Era prin 2013, cand m-am despartit de omul pentru care ma mutasem in Bucuresti. Pana la acel moment, am locuit cu el niste ani, impreuna cu Jinx si Negra & Lisa (da, aparuse si o a doua pisica intre timp, neprogramata, ramasa in urma catorva incercari de rescue si foster de-ale mele; nu am reusit sa ii gasesc familie pret de 1 an asa ca a ramas cu mine), el avand propriul apartament (so no rent).

Eu castigam ceva din activitatea pe care o faceam la vremea respectiva, dar nu suficient cat sa sustin o chirire in Bucuresti, sa intretin o masina (aveam un Golf 3 atunci) cu cheltuielile aferente, 3 animalute si pe mine insami. Asadar la momentul despartirii, a trebuit sa iau o decizie daca raman in Bucuresti, in ciuda celor de mai sus & I make it work somehow, sau merg inapoi la Brasov si stau cu parintii, sora si bunica, in acelasi apartament (la 26 de ani, not my best option).

Dupa ceva dezbateri cu parintii, care mi-au oferit un mic suport de inceput, am decis sa raman in Bucuresti & strive to make things work. Which they did in some way, shape & form, for a while, gasind o varianta sa locuiesc cu o colega de apartament si sa impartim o chirie. Nu a fost fun sa gasesc modalitati de a ascunde animalutele de ochii proprietarilor, care nu voiau neaparat blanosi in apartament. But again, made it work somehow. For a while at least.

Apoi, am inceput o noua relatie. Care in timp a venit cu o propunere sa ne mutam impreuna intr-o chirie diferita (tot cu colegi de apartament, de data asta 4 camere, dar si 4 oameni, dintre care 2 nu formau un cuplu), alta zona, alta poveste. Cumva, trebuia sa aleg intre a fi cu persoana respectiva (de care eram foarte indragostita), a face sa functioneze lucrurile si cu animalele si sa am si o activitate suficient de dedicata incat sa imi castig existenta si sa imi mai ramana ceva la finalul zilei. Dupa multe dezbateri rationale, mai mult decat emotionale, am ajuns la o concluzie sfasietoare pentru mine, dar cumva necesara la acel moment pentru a putea sa move on: masina trebuia vanduta caci manca bani efectiv iar Jinx trebuia sa ajunga la o alta familie, caci implica mult timp, pe care eu nu il aveam daca voiam sa fac ceva in antrepriza respectiva.

Am rumegat-o pe toate partile, si oricum as fi dat-o, cel putin pentru momentul respectiv, asta era situatia si astea erau solutiile cele mai potrivite. Asa ca am mers cu Jinx si cu masina la Ciumernic (satul unde mi-am petrecut primii 3 ani de viata si tara la care ma intorc de fiecare data cu drag). Am hotarat ca Jinx sa stea, cel putin temporar, cu unchiul si matusa mea de acolo, la curte, unde puteam sa il vizitez ori de cate ori mi-as fi dorit, si de unde il puteam lua oricand circumstantele mele ar fi permis-o.

Ei l-au primit initial indoiti si eu evident ca eram cu inima franta ca trebuie sa las un caine invatat cu plimbari zilnice, cu structura, cu mancare cat de cat ok (atunci oricum doar visam sa ii dau Orijen sau lucrurile sanatoase si suplimentele pe care acum Universul ne ajuta sa le oferim animalelor noastre), cu caldura in interior etc, la tara, la curte, unde cine stie ce va primi de mancare (ii lasasem catva, dar ii va fi tinut doar vreo saptamana). Le-am spus sa imi dea telefon indiferent cu ce s-ar confrunta in ce-l priveste ca voi face tot posibilul sa ajut fie de la distanta, fie sa vin fizic.

Apoi, am trecut pe la Brasov, am lasat masina spre vanzare si m-am intors cu maxi taxi la Bucuresti, iar in decurs de o saptamana eram mutata cu noul iubit. Mi-am facut insa nenumarate mustrari de constiinta, am avut ceva nopti efectiv nedormite, sunam periodic sa vad cum este Jinx si chiar pana aproape de stingerea lui din viata, am avut remuscari (cu toate ca imi impuneam mereu ca atunci cand il vad, sa fie o intrevedere happy, nu cu mila si nici cu vinovatie, ori supraentuziasm, ca sa nu ramana cu starile astea sau sa dezvolte anxietate de separare dupa aceea) legat de renuntarea la el, in contextul in care era efectiv cel mai bun caine ever.

Am fost in survival mode, pisicile puteau ramane, el nu, la momentul respectiv & for the longest time. Ce am facut mereu insa a fost sa il vizitez, si sa il scot in plimbare structurata si de explorare, de cate ori aveam ocazia.

One of Jinx’s first structured walks, in nature, after moving to Ciumernic

Ma asiguram ca daca ajungeam prin Brasov, dadeam o fuga si pana la el, sa il perii, sa il scot in plimbare, sa il deparazitez, sa petrec timp cu el, sa ii aduc mancare mai calitativa etc.

Nu se intampla atat de des cat mi-as fi dorit, insa nu ratam nicio ocazie de genul. El s-a adaptat foarte bine la viata la curte, in orice anotimp, iar unchiul si matusa s-au atasat mult de el, si el de ei. Nu a fost niciodata pus pe lant sau tratat prost, dimpotriva, unchiul, cand mai putea il mai scotea prin sat pe lesa, asa cum stia el, iar matusa ii mai strecura cate o cana de lapte extra cand avea. Insa au trecut asa niste ani, eu am fost on & off cu relatia respectiva, m-am mai mutat inca odata in alta zona, cu aceeasi persoana, apoi o mutare separata, tot in chirie, unde eram eu singura si pisicile. Practic mereu era ceva ce ma impiedica sa il iau inapoi pe Jinx. Ar fi fost cumva crud, sub o forma sau alta, sa ii dau iarasi viata peste cap, odata ce se adaptase acolo si chiar si matusa imi spusese ca nu stie daca ar mai putea sa il dea inapoi.

One of our exploration trips together, in another village
Having him smell, see, hear & touch different surfaces & places

Asadar Jinx a ramas cu ei, era cainele meu, dar locuia cu ei. In timp eu m-am mutat din nou, de data asta la Tineretului, trecusera niste ani de dupa ce Jinx nu mai era cu mine, si am inceput activitatea asta, concomitent cu voluntariatul la Light Into Europe si venirea lui Chilli in 2016 in viata mea si ca urmare a faptului ca in tot acest timp, din 2009 si pana la momentul respectiv, eu continuasem educarea si aplicarea conceptelor de psihologie canine invatate. Nici atunci inca nu eram stabila din punct de vedere financiar, motivul pentru care il luasem pe Chilli fiind ca, datorita timpului dedicat cresterii si educarii lui, asociatia se ocupa de toate costurile cu el (mancare, vet etc).

Dupa ce mi-am pus pe picioare brandul si activitatea in directia asta si l-am crescut pe Chilli sa fie unul dintre cei mai buni caini ghizi din generatia lui, am putut in 2018 sa imi asum real un caine al meu – Fuki, cu toate costurile aferente, si chiar daca trebuia sa intretin atat pisicile, cat si pe mine si pe el si o chirie si tot.

Pentru catva timp m-am gandit, inainte de a-l lua pe acesta din urma, sa il iau pe Jinx inapoi. Dar deja era senior (avea 10 ani, din care 5 petrecuti la tara), cu tabieturile lui de caine de curte (erau foarte mandri unchiul si matusa ca ii avertizeaza seara cand aude lucruri si ca alerteaza cand este cineva la poarta). Isi daduse singur anumite joburi, destul de productive pentru situatia data.

Asadar alegerea rationala si sanatoasa pentru toate partile implicate, a fost Fuki. Desigur ca first chance I got, am mers cu Fuki la el!

First visit with Fuki, first trip with both at Lacul Vulturilor
Still the calm confident dog I knew
Those gentle eyes will remain with me forever, engraved in my soul

Au urmat mai multe vizite impreuna cu Fuki, periodic, in care ieseam cu ambii in explorare, in diverse locuri, prin sat, pe dealuri sau chiar in day trips. Pana si Mihai a avut placerea sa il cunoasca si sa il vada in cateva randuri, in vizitele la Ciumernic. S-a indragostit pe loc, de la prima vedere! Nu aveai cum sa nu iubesti un caine ca Jinx.

Jinx & Fuki la Ciumernic in curte, circa 2020
Rasfat in iarba dupa plimbare happy go lucky attitude
Kindred spirits

La un moment dat, prin 2021, primavara, am primit un telefon de la mama. Era plansa si nu stia cum sa imi spuna ca Jinx s-a stins din viata. Eram in vizita impreuna cu Mihai, la prietena noastra Tina, cand am inchis telefonul si am izbucnit in plans. Si acum ma taie plansul cand ma gandesc la momentul ala si inevitabil curg cateva lacrimi. Jinx fusese lovit de o masina, pe langa casa matusii, caci mai iesea pe drumul pietruit si in jurul casei sa exploreze. Din pacate nu mai auzea si nici nu mai vedea bine, iar de miscat, pot spune ca la ultima vizita inainte de momentul asta, nu am putut sa mergem prea departe in plimbare. Se vedea ca oboseste rapid. S-a stins pe loc. Pe de-o parte ma bucura ca nu a suferit. A fost mai bine decat o batranete suferinda. Pe de alta parte regret ca nu am fost langa el, ca nu am putut face nimic si nici nu mi-am putut lua ramas bun fizic de la el. Unchiul si matusa au sunat-o pe mama caci le era rusine si nu au indraznit sa ma sune pe mine, de teama ca ma voi supara pe ei si nu voi mai veni in vizita.

Nu as avea cum sa fac asta, odata pentru ca imi sunt foarte dragi, iar in al doilea rand pentru ca spiritul lui Jinx este acolo. Il simt si il „vad” in curtea lor de fiecare data cand ii vizitez. E un vibe pe care l-a lasat in urma lui si pe care il regasesc mereu.

Last walk & picture together, in November 2020
My last omage to him, inked on my skin forever (circa 2023)

Jinx a fost cainele fara de care nu as fi descoperit psihologia canina. Ii datorez tot ceea ce sunt azi, in ce priveste cariera. A fost langa mine, la bine si la rau, aproape sau la distanta, in perioade foarte incerte din viata mea. A fost primul meu caine happy-go-lucky (for those of you who don’t know this, they are a rare find) si primul caine crescut de mine la care a trebuit sa renunt.

Postarea asta este ultimul meu omagiu (pe langa tatuajul pe care il vedeti mai sus) pentru el. Another way for him to be remembered and for his soul to know he was loved & cherished!

Run free, run wild, be your happy-go-lucky self & rest in power old faithful friend…

Start It Right & Vanya

/ Yoolia's Pack 2025 / 2 comentarii
Vanya at 1,5 months

Am vrut de ceva timp sa scriu despre Start It Right sau ce inseamna primii pasi in viata alaturi de caine si a cainelui alaturi de tine.

Sunt mai multe motive pentru care voiam sa abordez tema asta:

  • Vin Sarbatorile si statistic vorbind va fi o explozie, ca in fiecare an, de oameni ce vor darui sau vor primi in dar un caine (sau animalut de orice fel)
  • Oamenii chiar nu sunt constienti ca exista un serviciu de genul Start It Right pe piata (adica daca tot vrei sa faci un cadou special si care sa „dureze” in timp, decat sa-i oferi persoanei dragi un suflet viu, mai bine ii oferi posibilitatea sa lucreze cu oameni ca noi, care sunt specializati in domeniu, si care o pot ajuta sa isi aleaga exact cainele de care are nevoie astfel incat lucrurile sa mearga ca unse in ce priveste viata lor impreuna)
  • S-au aliniat planetele si a venit Vanya in viata noastra

Asadar le vom lua pe rand, punctand fiecare element in parte!

  1. Daruirea unui caine/animalut cadou de Sarbatori.

PLEASE DON’T DO THAT!

Un caine (si un animal in general) este o responsabilitate mult prea mare ca sa fie o surpriza for an unexpecting relative or friend! Ganditi-va ca nu este doar o distractie de moment sau o jucarie de plus umblatoare care sa-l tina ocupat pe cel mic pret de cateva zile. Mai mult, este si o responsabilitate (cu un sentiment de vinovatie atasat in caz de refuz) plasata pe umerii respectivei persoane!

De asemenea, NU OFERITI CADOU CAINI COPIILOR MAI MICI DE 10 ANI! Nu sunt inca nici capabili sa aiba grija de ei si nici sa isi asume responsabilitati atat de mari! Indiferent cat v-ati putea dori sa va indepliniti voi, ca adulti, anumite nevoi din copilaria proprie, oferindu-le ceea ce nu ati avut voi copiilor vostri, nu este aceasta cea mai buna varianta. Toata responsabilitatea si timpul necesar educarii si cresterii cainelui (care nu difera cu mult din punct de vedere al costurilor de orice fel – timp/bani – fata de cea a cresterii unui copil) vor pica tot pe umerii vostri, indiferent de promisiunile copiilor vostri ca vor avea grija.

Am vazut mult prea multi caini cedati altor familii sau mai rau, la adaposturi, pentru ca s-au plictisit copiii de ei, pentru ca parintii nu mai au timp sa se ocupe, caci copiii au zis ca o vor face dar nu au facut-o, pentru ca nu se gandeau ca necesita atata timp etc.

Please refrain! Respirati de 5 ori si think twice dupa cum zicea Celine Dion.

2. Start It Right!

Dupa cum ziceam, daca va ganditi serios ca este momentul sa va faceti cadou voua insiva un caine de Craciun, sau familiei ori cuiva drag, atunci o solutie mult mai sigura ca lucrurile nu vor deraia la prima adiere de vant este sa va orientati catre un serviciu de tip Start It Right (si sa va oferiti voua sau celor dragi acest serviciu drept cadou, mai degraba decat a va avanta direct catre un suflet, dintr-o decizie pur emotionala).

Cum poate ajuta un astfel de serviciu? Simplu! Un specialist (in cazul nostru chiar 2 – eu si Mihai) va va lua frumos de manuta si va sta cu voi si cu toata familia sau, daca este vorba despre o persoana draga, cu acea persoana, la masa si vom dedica o zi intreaga analizarii stilului vostru de viata, a energiei (atat fizica, cat si atitudinea) fiecarui membru al familiei, a conditiilor de viata in care urmeaza sa fie adus cainele, a timpului fiecarui membru al familiei in parte, a programului dupa care functioneaza fiecare membru individual al familiei, cat si familia as a whole etc.

Vom comanda sau pune pe lista toate cele necesare din punct de vedere tehnic si calitativ convietuirii cu cainele. Vom gandi locurile unde are acces in spatiul de convietuire si cand, vom stabili de comun acord responsabilitatile fiecarui membru al familiei cu cainele si ce vom face in diferite scenarii ce pot aparea in viata. Ne vom lua atata timp cat este necesar pentru ca toate lucrurile sa fie bine puse la punct.

Daca viitorul membru patruped al familiei nu este primul, adica daca in casa mai exista alte animalute (caini/pisici in speta), vom analiza si evalua inclusiv energiile lor si va vom da teme de lucru pentru ca ele sa fie ok cu blanosul ce urmeaza sa se alature familiei. Ne vom asigura ca TOTI membrii familiei (umani sau patrupezi) sunt luati in considerare inainte de a aduce o alta energie in mediu.

Vom hotari impreuna daca ceea ce se potriveste in mixul vostru familial este un pui, un adolescent, un caine matur sau un senior (in functie si de ceea ce va doriti cu totii). Vom stabili daca va fi un caine de rasa (cu pedigree) sau un metis (din nou luand in considerare dorintele voastre). Vom stabili, daca se doreste un caine de rasa, ce rasa dintre cele dorite se potriveste familiei/individului (daca vorbim despre o singura persoana) sau daca deja sunteti setati pe o rasa anume, va vom da din cunostintele noastre legate de acea rasa si va vom recomanda diverse carti/articole/video/documentare/site-uri/pagini social media de urmarit, asfel incat sa fiti asumati in decizia luata si sa stiti cu ce caine urmeaza sa convietuiti.

Veti avea apoi o saptamana la dispozitie pentru a va asigura ca puneti in aplicare totul, comandati toate cele necesare si va documentati pe toate directiile in care veti primi teme (inclusiv ca le aplicati in practica).

Dupa o saptamana, timp in care si noi ne vom face temele in ce priveste noul catel, vom dedica o zi sa mergem in vizite diverse.

Daca decizia este catre un caine de rasa, vom vizita canise (fie fizic, fie online), vom discuta cu crescatori, vom socializa cu oameni ce detin caini din acea rasa, din grupul nostru de clienti si nu numai (pentru a vedea si indivizi adulti din rasa respectiva, cat si pui, adolescenti sau seniori) si pentru ca intre timp noi ne vom fi interesat de cuiburi cu pui disponibili din acea rasa, vom merge sa alegem un pui/caine (depinzand de dorintele ce tin de varsta).

Alegerea va fi facuta de comun acord (va vom ghida in a alege energia potrivita pentru voi ca si familie). Alegerea nu inseamna ca veti si pleca alaturi de el acasa! Veti rezerva puiul/cainele si veti dormi peste noapte cu decizia luata, pentru a ne asigura ca este una buna si potrivita pentru voi 100%.

Daca decizia este sa adoptati, atunci vom dedica ziua respectiva pentru a vizita 1-3 adaposturi (sau daca aveti vreunul pe care va doriti sa il sprijiniti vom merge la acela) si a interactiona cu o serie de caini. Vom alege 2-3, de comun acord, pe care sa ii trecem mai departe prin cateva teste, sa le vedem personalitatea (atat cat poate fi vazuta in circumstantele date). Vom alege unul singur, impreuna, pe care il vom „rezerva” si nu vom pleca cu el acasa. We will sleep on it also, sa ne asiguram ca toata lumea e multumita cu decizia luata 100%.

In functie de situatie, fie vom merge a doua zi si vom lua catelul, in ambele situatii (cumparare/adoptie), fie vom mai astepta, dupa cum dicteaza circumstantele. In orice caz, in decurs de maxim o saptamana, vom merge din nou impreuna si vom dedica o zi acomodarii cainelui cu familia, in noul spatiu, cu celelalte animalute din spatiu etc.

Ne vom asigura ca la finalul zilei respective veti stii exact ce aveti de facut in fiecare zi pentru a avea un caine echilibrat si o relatie frumoasa pe tot parcursul vietii voastre impreuna!

Veti avea acces la noi evident, dar si la diverse resurse pentru a studia constant si a va aprofunda cunostintele in ce priveste psihologia canina, acces la evenimente de grup si diverse promotii.

Practic ne vom asigura (cat tine de noi bineinteles) ca niciodata nu veti avea nevoie de reabilitare a comportamentului cainelui!

Nu-i asa ca suna extraordinar de bine si ca te intrebi acum de ce nu exista un astfel de serviciu cand ti-ai luat tu caine? Sau ca l-ai recomanda oricui ar vrea sa-si ia un caine dar nu stie de unde s-o apuce (poate chiar si daca stie de fapt)?

Ei bine el exista! Si personal cred cu tarie ca daca oamenii ar primi un astfel de cadou de Craciun vs un animal in carne si oase, ar scadea radical rata de abandonuri aparute in general dupa trecerea sarbatorilor si chiar overall.

De Craciun fii mai bun si ofera know-how! 🙂

3. Planete aliniate si Vanya:

Acum haideti sa vorbim despre Vanya (be advised, there’s gonna be a photo dump)!

Prima poza din articol este una dintre primele ei poze clare, restul sunt mai mult videos in care este destul de greu sa o distingi pe ea de fratele ei colorat relativ la fel.

Care este povestea Vanyei? Ei bine, dragii babei, asezati-va pe langa semineu caci va dura putin. Luati-va ceaiul cu iz de scortisoara si faceti-va comozi la lectura!

Mihai la prima interactiune fizica alaturi de Vanya si fratii/surorile de cuib (in fundal este si mama lor, in dreapta)

Povestea Vanyei incepe in urma cu multi ani, cand am decis sa notez intr-o lista toate rasele de caini cu care m-as vedea la plimbare si convietuind. Una dintre aceste rase era Bullmastiff (unul dintre motive fiind ca dintre rasele molossoide si falcoase, era cel care lasa cele mai putine bale – nicidecum deloc insa)!

I always had it in the back of my mind ca dupa Akita va veni Bullmastiff. Nu stiam exact cand pentru ca depindea de multi factori, printre care eventual si sa am propria locuinta, nu sa stau in chirie, caci mai greu cu 2 caini talie mare respectiv gigant astfel.

Meanwhile, a venit Mihai in viata mea, long story short, circumstantele s-au schimbat, Fuki era la varsta potrivita sa fie un exemplu pentru un pui, noi doi ca si cuplu eram pregatiti sa ne asumam un pui inca din 2021, iar stilul de viata o permitea de asemenea. A trebuit sa mai asteptam putin pentru a termina tot ce tinea de nunta noastra in 3 acte si pelerinajul pe Camino de Santiago.

Practic din Noiembrie 2022 erau toate asezate, mai lipsea doar sa intram in legatura cu un crescator legitim, pe care eu personal il urmaream de vreo 4-5 ani in social media, caci venea highly recommended si de catre alti crescatori legitimi si buni din Romania – Andrei Tenu.

Asa ca la finalul lui 2022 am mers sa vizitam canisa, sa discutam cu dansul despre Bullmastiff ca rasa, sa ne zica pro’s and con’s, sa il descoasem legat de viitoarele cuiburi si sa ne cunoastem ca oameni. Ne-a placut foarte mult si am avut chimie, iar cainii lui erau incredibili atat in fenotip cat si in temperament. Ne-a picat cu tronc o catea pe care urma sa o monteze in 2023, care era brindle (avem un soft spot si noi ca suntem oameni la aceasta culoare) si avea un temperament exceptional (this will be important later in the story). A fost de altfel prima data cand am interactionat fizic cu rasa, deci un imprint in mintea mea/noastra!

Am tinut legatura cu omul si fara sa devin deranjanta (sper), mai aruncam pastila puilor cand si cand. Am descoperit ca se pregatea o monta cu un sire campion din UK si eram cu sufletul la gura sa vina anuntul confirmarii montei!

Intre timp in primavara am fost sa o cunoastem si vizitam si pe Katarina, un trainer din Germania care are la randul ei, nu unul, nu doi, ci 3 Bullmastiffs ai ei. Unul dintre ei, Bonsai, mascul brindle (see how that kept popping up), ne-a furat inimile si toti 3 erau incredibili ca temperamente! Asadar am vazut si cum arata un Bullmastiff educat.

Din pacate dupa niste luni bune, acesta intarzia sa apara. Asadar am mai aruncat o intrebare numai ca sa aflu ca din pacate monta nu va mai avea loc din cauza unor schimbari personale majore in viata lui Andrei. Dissapointing was an understatement! Asta am aflat undeva pe la finalul lui Mai 2023. Noi fiind gata de a avea puiul si cu totul asezat in sensul asta (de la mediu si stil de viata, la financiar, la emotional etc). Insa solutia salvatoare a venit tot de la Andrei – facuse o monta de curand cu masculul lui brindle – Pike!

Pike ne cazuse si el cu tronc la vizita initiala, caci si el era ditamai animalul si brindle. Asadar am vazut luminita de la capatul tunelului – timing-ul era potrivit si noi puteam sa ne bucuram de un pui dintr-o monta legitima si genetic sa fim incredintati ca lucrurile stau bine, bine de tot, stiind ca Andrei este un crescator setat pe conservarea rasei sale si care face toate testele posibile pentru a se asigura ca nu ies pui cu probleme (evident dupa cum o fi si norocul cu genele recesive) din montele sale.

Ne-a lasat contactul lui Marko Garri, crescatorul ce detinea femela cu care Pike a avut monta, care locuieste in Serbia. Evident ca in urmatoarea clipa i-am scris si astfel am continuat conversatiile cu acesta, care a fost foarte deschis si mi-a raspuns la toate intrebarile posibile (primul semn al unui crescator bun – e disponibil sa raspunda la intrebari la modul cel mai sincer). Spun „mi-a” pentru ca trebuie sa recunosc ca legatura cu ambii crescatori, cu Katarina, cat si tot procesul a fost sub o forma sau alta mai mult sub egida mea, consultandu-ma cu Mihai insa pe tot parcursul procesului, normal. Eu sunt de obicei cea care isi face research-ul si isi „baga coada” in toate relatiile cu toti oamenii din domeniul nostru, sub o forma sau alta, Mihai fiind cel care apoi ma ajuta si sprijina, ori imi este suport, in a pune planurile in aplicare. We work best together, one without the other would be much harder.

Asadar am primit toate testele pe care femela sa le avea pe parte de sanatate, toate titlurile pe care le avea in diversele expozitii nationale si internationale si raspunsuri la orice alte intrebari i-am adresat. La nici o luna dupa ce am intrat in contact, intr-o seara de Iulie fatidica (zic asta pentru ca vestea a venit pe data de 4 Iulie – seara, data de 4 fiind si data la care in fiecare luna noi ne sarbatorim inaintarea cu cate o luna in relatia noastra), am primit vestea fatarii cuibului V al Helenei (asa o cheama pe mama Vanyei)!

Erau 5 pui sanatosi, dintre care 3 femele si 2 masculi (cate o femela din fiecare culoare din standardul rasei – brindle, fawn, red si un mascul red si unul fawn). Evident ca ne-au tresarit sufletele si ca, fiind oameni si noi, repet, ne-au picat ochii pe femela brindle (the underlying story being that Mihai was always joking around that we’ll have a brindle female, cause the one from Andrei settled into our souls).

Am luat-o si ca pe un semn, cu toate ca eu mereu ziceam „hai sa nu ne precipitam nici pe femela, nici pe aspect pana nu le vedem energia pe parcurs”. Ziceam asta, insa trebuie sa recunosc ca undeva in adancul sufletului imi doream sa fie potrivita respectiva femela si ca energie. Ce ti-e si cu asocierile astea si cu imprintul emotional, oricat ai fi tu de rational si cu gandire critica, tot te „atinge” putin si te duce slightly in directia emotionala a lucrurilor.

Marko ne-a tinut la curent constant cu evolutia cuibului, nu a solicitat rezervare in avans (lucru rar intalnit intre crescatori) si nu a zis niciodata Nu la nicio solicitare din partea noastra. Inca din primele zile incepeau puii sa-si arate energia si mici fineturi ale comportamentului (se putea observa care se lupta cel mai mult pentru tzatza, care era mai blegut etc).

Venind videos constant, am putut observa cuibul in toate etapele: prima saptamana, cand puii nu au decat simtul mirosului si cel tactil; a doua saptamana cand incep sa deschida ochii si sa observe mediul, mama, fratii etc; a treia saptamana cand apare auzul, si incep sa perceapa sunetele din jur, vocea umana, sunetele pe care le fac mama si fratii samd.

Pentru ca ochii ne cazusera pe femela brindle, am fost putin mai atenti la ea in interactiuni. Am avut ochi pentru toti, dar mai mult pentru ea, trebuie sa recunosc. Energia s-a nimerit ca a fost si una seemingly potrivita pentru ce cautam noi.

A venit apoi si prima luna si apoi usor usor a doua (momentul in care trebuia sa luam o decizie legata de alegrea puiului nostru). Pe langa videos cu interactiunile puilor intre ei, ale lor cu mama si cu oamenii, inclusiv copiii lui, i-am cerut lui Marko sa ne faca un test Volhard pentru toti puii inainte de a lua o decizie, lucru la care din nou a raspuns afirmativ. Ne-am uitat atenti la reactiile tuturor puilor la toti stimulii testului, am vazut si lucruri ce nu ne-au placut, la unii sau la altii, cat si unde erau punctele pozitive ale fiecaruia. Niciunul nu statea prost, nici ca temperamente, nici la diversele teste. Insa noua tot ni s-a parut ca femela brindle le-a cam trecut cu brio si era potrivita ca energie pentru noi (in hindsight cel mai probabil am fost si putin biased).

Asadar am luat decizia impreuna cu Mihai si i-am transmis lui Marko alegerea noastra – femela brindle!

Din nefericire, in exact termenul mentionat de el pentru luarea deciziei, a luat o decizie si un alt crescator cu care el era in legatura, care la randul lui era in discutii pentru un pui din cuib. La o zi dupa ce am comunicat decizia Marko ne-a spus cu multa parere de rau si fiind vizibil pus intr-o situatie incomoda la randul lui, ca respectivul crescator era setat tot pe femela brindle si ca i-a promis prima alegere, nefiind pana la acel moment discutia despre respectiva femela, exact in ziua alegerii s-a sucit si nu era chip sa il intoarca in decizie (ne-a explicat si cum din pacate respectivul crescator, din SUA, avea si ceva influenta in lumea expozitiilor, mai ales in ce priveste rasa, si nu isi dorea probleme din punctul asta de vedere).

I-am inteles perspectiva, cu toate ca ne-a lovit cumva in moalele capului, noi fiind cu ochii de la inceput pe ea si fiind intamplator si cu energia potrivita (sau cel putin asa vazusem la momentul respectiv). Eu eram cu Robert in drum spre o sedinta cand am aflat vestea, Mihai era acasa cu alte treburi. Eu m-am abtinut cu greu sa nu plang cu bocete, iar la sedinta nici acum nu stiu cum de m-am remontat sa am o energie ok pentru cainele si omul cu care urma sa lucram.

Ajunsa acasa, i-am dat vestea lui Mihai. Am avut o decizie grea si apasatoare pentru sufletele noastre de luat! Am plans impreuna, caci l-a afectat si pe el cel putin la fel de tare, i-am aratat toata conversatia cu Marko, a inteles ca am tras cu dintii si cu frumosul si cu uratul si cu toate aptitudinile de negociere pe care le aveam sa ne pastram alegerea. Am contemplat daca sa ne mai luam pui sau nu. Am mai plans o tura. Ne-am si contrat putin in ce priveste rasa, el fiind omul care se adapteaza rapid. Eu fiind cea setata in her ways. Am pus pe masa si in discutie faptul ca ambii ne-am facut research-ul pe aceasta rasa, nu pe alta.

Am mai dat oful afara putin, apoi ne-am remontat, ne-am inteles unul pe celalalt discutand toate alternativele, l-am inteles si pe Marko (care si-a cerut scuze si ne-a facut inclusiv un discount pentru inconvenienta) si am inteles intr-un final lectia pe care Universul a vrut sa ne-o dea: cand iti doresti ceva cu incrancenare, acel ceva va fugi de tine. Surrender, let go of your ego & accept what’s presented to you!

Asa ca putin mai temperati emotional si mai putin investiti in ceva anume, dar contienti ca totusi nu are cum sa nu fie asta rasa pe care sa o avem si nici nu are cum sa nu fie asta momentul pentru ca totul se lega cumva, am mers inainte cu inima deschisa, dupa ce am dormit o noapte asupra gandului si deciziei, si l-am rugat pe Marko a doua zi sa mai faca odata testul Volhard pe ceilalti 4 pui. Voiam sa vedem si evolutia lor de la ultimul test si pana la momentul respectiv si sa luam o decizie de data asta finala.

La al doilea test Vanya a iesit cel mai bine (middle of the pack, not quite strong headed & dominant, but not an easy dog either). Nu am tinut de data asta cont de nimic altceva decat efectiv energia fiecaruia si rezultatele testului, pe langa cele mentionate mai sus ca factori in alegere. Asa ca am comunicat decizia lui Marko si a ramas Vanya 100% a noastra!

Ce a fost foarte interesant in tot procesul asta, este ca desi la prima aruncare de privire femela brindle era pentru noi, cumva senzatia (uitandu-ma in urma) a fost ca atunci cand ai un crush pe cineva care este tipul tau si fie ca ajungi sa ai o relatie sau nu, la pierderea respectivei persoane simti ca ti s-au innecat toate corabiile, ca apoi sa constati ca nu era cine trebuia in the first place si ca persoana care a venit in locul respectivului/respectivei iti aduce efectiv un sentiment de pace interioara si liniste/calm.

Cam asa a fost senzatia mea dupa ce am luat hotararea sa mergem pe drumul asta cu Vanya. A fost un sentiment de usurare ce a urmat deciziei si o liniste interioara care s-a asezat peste suflete, aducand in urma ei increderea ca am facut alegerea cea mai buna pentru noi, intr-un final.

Am pus mai sus imaginea cu Mihai si ea cu fratii ei. Acela a fost momentul de seal the deal, in sensul ca pe viu, altfel s-au simtit lucrurile, iar Vanya a fost clar alegerea potrivita pentru noi, femela brindle fiind ceva mai pushy si cu mai multa energie (ceea ce ar fi fost mai putin potrivit pentru Fuki, care a fost in tot procesul asta un factor important in luarea unei decizii)!

Am crezut ca ne va afecta intalnirea cu femela brindle, insa eu personal, din nou, m-am simtit exact cum ziceam mai sus, ca atunci cand esti in relatia potrivita pentru tine si te intalnesti pe strada cu fostul crush. You have all the good feelings towards that person, but you are actually grateful you’re not there anymore & that you are where you’re supposed to be & with whom you’re supposed to be with!

Love at first actual sight for Vanya – our Goddess belonging to the forest!

Marko ne-a spus ca cel mai devreme o putem lua la varsta ei de 3 luni, ca sa apuce sa faca imunizarile necesare pentru calatoria peste granita. Asa ca asta am si facut, la 3 zile dupa ce Vanya implinise 3 luni, am facut calatoria catre Serbia.

L-am luat si pe Fuki pentru ca ne si place sa calatorim cu el, voiam sa marcam intr-un mod special aceasta ultima calatorie cu el singur alaturi de noi, sa exploram o capitala europeana impreuna si sa ne fie alaturi in noua etapa a aventurii noastre ca familie!

Cu o zi inainte de deplasarea inapoi catre Romania am fost sa vedem puii, sa-l cunoastem pe Marko si familia lui si sa o cunoastem si pe Helena, mama puilor, caci pe Pike – tatal – deja il stiam si evident ca si pe Vanya pe viu (dovada poza de mai sus). Am vorbit cate-n luna si stele, i-am pus inca niste intrebari legate atat de rasa cat si legat de motivatia lui de a fi crescator de Bullmastiff si am setat ora intalnirii de a doua zi, cea in care urmam sa o si luam pe fata acasa.

Si iata ca a venit si ziua 1, cea in care am luat fata, am batut palma, am semnat actele, achitat banii etc. Si am pornit catre Romania, cu chiu cu vai, cu mai mult vai (pentru ca evident ca Vanya era total necunoscatoare in tot ce inseamna masina si deplasarea cu aceasta), dar asta este o poveste pentru alta data!

Las mai jos in imagini continuarea povestii:

A few moments before lift off – us, Marko & Vanya
Got her in the car with a little struggle! Her gazing for the last time at her former family
A bit anxious because everything is new & different
„I have no clue what is going on”
Starting to calm down after about 45 mins
Totally calm after 1 h
First time in the crate
This new environment is weird, I don’t know what anything is
But these people are not that bad…
This one tastes good :))
They give me all these things to chew that taste nice
And I feel relaxed around them
They take me places
And let me do things on my own
This crate thing is not that bad either
They took me to the vet & I learned there are cats there also, not just home
Starting to learn that I’m a strong independent bitch (quite literally)
They do all these crazy things with me & little by little I gain confidence
They like to take funny selfies too, especially this one!
And these two are my guardian angels!

Motivele pentru care v-am povestit toate astea sunt ca de fapt si de drept, noi am trecut prin Start It Right cu Vanya. Putin mai atipic ce-i drept, pentru ca trebuia sa ne invatam o lectie, insa procesul a fost exact cel pe care il recomandam a fi facut in acest program descris mai sus.

Daca vreti sa vedeti mai multe povesti cu happy end, cum este a Vanyei, spuneti celor din jur de Start It Right daca ii auziti ca vor un caine pentru ei sau altcineva. Sau daca va gandeati sa le oferiti cadou de sarbatori un blanos, poate povestea de mai sus va va ghida sa faceti o reconfigurare a traseului si sa optati pentru un astfel/altfel de cadou.

Daca cunoasteti sau sunteti crescatori deschisi, din nou, este o ocazie extra sa va asigurati ca nu va revin puii in canisa.

Daca cunoasteti sau sunteti ONG, promovati astfel de servicii pentru a nu va trezi cu caini ce revin inapoi in adapost (unii chiar de multe ori)!

Daca ceea ce am povestit mai sus te inspira sau crezi cu adevarat ca este un serviciu care ar putea schimba fata adoptiilor/achizitiilor de caini din Romania, share this blog! Cu cat afla mai multi oameni de astfel de servicii, cu atat, statistic vorbind, le vor accesa o parte dintre ei.

In the end I will quote a fellow trainer, whom I admire very much, Dog Pawfection:

„If you buy a gold fish, you have to feed it.

If you buy a car, you have to get fuel.

If you buy a dog, you have to train it.

Anything you add to your life is going to require more of you.

Stop adding more to your life than you are willing to maintain.”

Cats, force free & pity

/ Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu
In alte cuvinte mila nu ajuta la nimic si dusa in anumite extreme este chiar o boala

O sa va intrebati ce legatura au pisicile, cu psihologia canina, cu jurnalul unui dog behaviorist si cu mila si force free-ul.

Bare with me, there’s a long talk ahead!

Am atins putin subiectul cand am vorbit despre emotii si caini, insa acum vom merge ceva mai profund, to the depths of pity hell. Am ales sa vorbesc pe marginea subiectului si sa ma leg de pisici (paradoxal) pentru ca psihologia din spate e similara si se muleaza la orice specie, inclusiv la oameni.

Mi-a servit drept exemplu Shadow, cel mai nou membru al haitei noastre, care este un motan negru de aprox 1,5 ani si care atunci cand l-am luat in Martie era o umbra de pisica. In sensul ca se ascundea pe unde apuca, in cele mai indepartate si intunecoase unghere ale casei si nu voia sa aiba nimic de-a face cu noi. In a nutshell era speriat de bombe!

De ce l-am ales pe el? Nu de mila, ci din constientizarea ca sansele ca un pisic ca el sa fie adoptat la varsta pe care o avea si la tiparele comportamentale date erau minime. Deja fusese adoptat odata (inca de pui) si a fost returnat pe motive de mila. Da da, asa cum ati auzit – mila! Persoanei ce il luase ii era mila sa il mai vada speriat si „anxios” la atingere, nedoritor de interactiune sub nicio forma. Si atunci a luat hotararea sa il returneze la Miau Cafe, in speranta ca cineva cu mai multa experienta il va adopta si va putea sa-l scoata din carapace. In hindsight a fost decizia buna pentru el, caci a dat de noi, which was his luck in life I guess.

Cum credeti ca a iesit Shadow din carapacea lui de frica si fuga?

Obligat fortat! Adica opusul a force free. In ce sens? Practic, dupa ce i-am dat un timp de acomodare cu noul spatiu, l-am lasat sa exploreze singur noaptea si l-am ignorat cu desavarsire pe timpul zilei cand mai iesea de pe sub mobila, asta aducand la suprafata curiozitatea lui, am profitat de mici momente in care era in cate-un colt si nu avea unde sa fuga (ex. daca era urcat in centrul de joaca al Lisei, daca se nimerea in vreo cusca goala a vreunui catel) si prindeam momentul (atentie, nu il sacaiam sau alergam prin casa sa il incoltim pe undeva), atunci cu toate ca el se ferea si s-ar fi bagat in pamant de frica, ii aratam, prin cateva mangaieri usoare, ca atingerea noastra nu ii face niciun rau si ca we mean no harm & he doesn’t need to fear us.

Practic am fortat putin nota in anumite momente cheie, strict ca sa vada ca si in acel context, unde am putea sa ii facem rau daca am vrea, e in siguranta si intentiile noastre sunt strict sa ii fie lui bine. Nu voiam decat sa ii oferim afectiune. Ce era foarte interesant de observat in acele momente, era ca se vedea clar socul si uimirea in expresiile lui, faptul ca „WOW, am supravietuit atingerii ciudatilor astora”! El chiar era fascinat dupa fiecare astfel de interactiune si slowly but surely, a inceput sa devina din ce in ce mai relaxat cand ele se intamplau. A inceput sa fie din ce in ce mai curios de noi si sa exploreze inclusiv camerele in care eram noi. A inceput sa observe mai mult si sa nu mai fuga din camera cand ii ofeream afectiune Lisei (cealalta pisica a noastra). Si dupa aproximativ 2 saptamani de la adoptie, el deja venea pe canapea cu noi.

One of Shadow’s first times on the couch

Tot asa, pe masura ce s-a acomodat cu a fi in preajma noastra, am fortat din nou usor usor nota, furand cate o mangaiere cand si cand, atunci cand el nu era atent (asta pentru ca daca te vedea ca te intinzi catre el, se ferea sau fugea). Si la fel de slowly but surely, a inceput sa stea din ce in ce mai mult la mangaieri.

Asta la mine (eu fiind cea care l-a „fortat” ceva mai mult, intinzand limitele atat cat am putut fara a merge mai mult decat putea duce el), la Mihai a fost o perioada lunga reticent, Shadow neavand parte de multe interactiuni cu barbati in viata lui de pana la noi. Mihai initial nu a fortat nota cat am facut-o eu, insa a observat ca atata timp cat nu o facea, nici Shadow nu se apropia deloc. Practic am invatat ca Shadow pana nu era fortat sa isi infrunte fricile, nu le depasea nicicum. Sounds familiar?! 😉

Asadar a inceput si Mihai sa fie mai insitent cand prindea ocazia si ghiciti ce?! S-a intamplat exact acelasi lucru si cu el ca si cu mine: Shadow a inceput sa se apropie si de el la fel. Dupa ce s-a acomodat cu noi in diverse cisrcumstante, vazand consecventa din partea noastra si ca in mod repetat nu a patit nimic atunci cand s-a lasat mangaiat, a inceput sa capete curaj si sa testeze limite, sa se joace cu noi, intai timid (poate iti dadea o labuta peste mana dar apoi se retragea si se pregatea sa fuga ca si cand ar fi testat daca i se intampla ceva in circumstanta respectiva, sau musca si la fel, fugea de parca ar fi gresit cu ceva), apoi din ce in ce mai sigur pe el, ne cauta prin casa, ne miorlaia sa ii dam atentie, ba chiar o astepta si se astepta sa i-o oferim!

S-a mai intamplat insa ceva pe parcurs, care la fel contravine filosofiei force free: am oferit atat afectiune, cat si repercusiuni atunci cand o facea lata. Faptul ca istoricul lui ne spunea ca ii era frica de oameni, nu a insemnat pentru noi niciodata ca nu vor exista consecinte pentru greseli, regardless of that!

Ce inseamna asta? Inseamna ca Shadow a avut acces la toate facilitatile (bolurile lui de apa si mancare, intr-un loc safe si unde sa nu ii fie invadat spatiul de catre caini; litiera curata in fiecare zi; spatiu sa se desfasoare si unde a avut libertatea de a-si alege locurile preferate etc) dar a avut dupa prima saptamana si consecinte pentru actiunile lui. Let me clarify that for you: pentru ca Shadow si-a trait mare parte a vietii inainte de a veni la noi, intr-un spatiu limitat unde erau doar pisici si unde avea putine alternative pentru a gresi, cand a venit la noi, intr-un spatiu de 4-5 ori mai mare, desi stia (repet, dupa un timp) unde este de exemplu litiera (pentru ca o gasise inca din primele 2 zile si isi si facuse nevoile acolo), alegea sa faca si in alte locuri pipi (si nu, nu era marcat, caci e castrat), cum ar fi in paturile cateilor.

Asadar, dupa ce m-am asigurat ca i-am dat toate alternativele pentru a NU gresi (i-am luat inclusiv litiera separata, sa ma asigur ca are locul lui, nederanjat de deseurile Lisei), am setat si lucrurile in asa fel incat daca in ciuda aranjamentelor ca sa ii fie bine, el tot ar alege gresit, sa pot fi punctuala in a-i arata ca nu asta vreau /vrem de la el. Si minunea s-a intamplat! Urmarindu-l intr-o zi de la distanta, am fost on his case, pana cand l-am surprins ca s-a asezat sa faca pipi pe un patut, moment in care am luat sticla cu care stropesc florile si l-am stropit de l-am udat, facand si follow through, asigurandu-ma ca nu se mai intoarce la patut in ideea de a face pipi acolo niciodata! Si da, pisicile urasc sa fie udate, deci a fost cam cea mai neplacuta consecinta pentru el.

Ce credeti ca s-a intamplat? Credeti ca s-a creat o trauma si dupa ce l-am corectat in mod fair si punctual (timing bun, exact in momentul in care s-a intamplat boacana, astfel incat sa inteleaga crystal clear pentru ce a primit acea consecinta) dat fiind ca lui oricum ii era frica de oameni si era abia in a doua saptamana la noi? Nope! Shadow a inteles mesajul, de atunci nu a mai facut niciodata pe patuturi si s-a limitat la litierele disponibile, iar a doua zi dupa respectiva corectie era la loc pe canapea langa noi, cu aceeasi incredere castigata prin niste actiuni consecvente, repetitive, calme si increzatoare.

Shadow in his 3rd week with us

Sincer, nici noi nu ne asteptam sa iasa atat de rapid din carapace, si eram pregatiti mental si emotional ca in ciuda eforturilor noastre, el sa fie asa timid si neincrezator ca si temperament. And we were ok with that, acceptasem. Ne-a uimit insa cat de doritor era el de fapt de afectiune si cine era ca personalitate reala, in spatele mastii!

Nici pe departe pisoiul fricos si panicat pe care il cunoscusem si adoptasem. Nu avea nici in clin nici in maneca povestea despre cine era el cu individul Shadow pe care l-am observat noi in astea imediat 6 luni de cand il avem alaturi. Si motivul pentru care nimeni nu l-a cunoscut pe adevaratul EL a fost pentru ca din mila sa nu il „strice” mai mult, nimeni nu l-a fortat sa iasa din respectiva carapace. Nimeni nu si-a asumat sa intinda putin coarda cu el, sa vada ce s-ar fi intamplat. Just poke around for a bit, see what happens. Couldn’t get much worse than where he was, cause he was at rock bottom! Only way to go was up & the only way to get there was through fear itself!

First time in the yard, both us & him sharing trust in each other

Acum Shadow este cel mai cocky pisoi, se gudura pe langa noi si mai are putin sa ni se urce in cap cand vrea atentie, ne cearta de 70 de ori pe zi ba ca nu il bagam in seama, ba ca de ce iesim cu cainii in curte si pe el nu il luam, ba ca de ce nu ii dam si lui ce mancam noi si sincer s-a transformat in exact pisica pe care ne-o doream si de care aveam nevoie in haita noastra: fearless, calm, confident, not too active, curious, bold, affectionate, respectful with Lisa & us.

First time staying on me
First time staying on Mihai

Ce vedeti in pozele de mai sus este tot rezultatul fortarii mainii. Nu ar fi venit sau stat niciodata in brate, cum nu ar fi stat la mangaiat, cum nu ar fi iesit din cochilia lui, daca nu l-am fi obligat sa o faca pentru a vedea ca nu pateste nimic.

Acum, cum se leaga toata polologhia asta de caini si psihologia lor si ce este acest force free, dom’le?!

Well, easily put, cam asa functioneaza si la unii (chiar multi) caini. Anume, oamenii ii adopta pentru ca le este mila si pentru ca nu suporta, din punct de vedere emotional, sa ii lase acolo. All well and good (ish) daca odata ajunsi acasa, s-ar dezbraca de haine si de povestea din spate si ar lasa trecutul in urma, deschizand un nou capitol, o foaie alba pe care ei sa decida cum vor sa o umple.

Dar nu, ce se intampla in realitate este ca online vor da in majoritatea cazurilor de informatii bazate pe filosofia force free, care spune sa nu care cumva sa fortezi animalul sa faca vreodata in viata ceva ce nu vrea, ca e pacat si te bate Doamne Doamne!! Kidding, God is not part of that philosophy, cause in the Bible there’s not much mention of force free, on the contrary (that is tho’ another story for another time).

Asadar bietul stapan necunoscator care nu a vrut altceva decat sa ajute acel caine de care i-a fost mila (!), se chinuie si trece prin toate metodele pure positive pe care le poate gasi, pentru a scoate cainele 3 pasi in afara casei (asta in anumite cazuri, in altele nu poate face nimic cu el afara cause the dog is shutting down) sau nu reuseste indiferent ce ar incerca, sa il ajute sa nu-i mai fie frica de diversi stimuli.

Dupa ceva timp, va merge pe una din doua variante: fie va apela la un profesionist, fie va decide ca nu poate tine cainele caci nu mai suporta sa il vada asa. Ambele variante au cate doua outcome-uri:

  1. Omul apeleaza la un profesionist:

A. Profesionistul este tot pe principiul force free/pure positive si dupa ce incearca tot ce a incercat deja omul luand informatiile de pe net, si cainele nu iese din cochilie doar prin puterea cascavalului sau a ficatelului, si nici vorbitul pitigaiat nu ii merge, fie renunta pur si simplu (spunandu-i si omului ca asta este cainele pe care si l-a ales si asa va fi viata cu el) sau worst case scenario, ii recomanda omului returnarea la adapost sau eutanasia ca ultima solutie pentru ca patrupedul sa nu duca o viata chinuita traind in frica (daca credeti ca nu se intampla, you better believe it, e mai des decat ati vrea sa stiti).

B. Profesionistul este balanced trainer/behaviorist si atunci forteaza nota in anumite circumstante si nu renunta doar pentru ca blanosul nu vrea sa ia treats. Foloseste tot spectrul de cunostinte si cauta sa afle de unde vine cainele de fapt, ce are nevoie individul asta specific si cum ar putea sa il ajute, atat pe el cat si pe stapan, sa se deschida si sa isi traiasca viata fear free!

Acum la varianta asta, procesul nu arata foarte frumos at first si cu toate ca e evident unul dintre putinele (daca nu chiar singurul) lucruri ce ar functiona, omul care nu a adoptat rational ci emotional, s-ar putea, most likely, sa nu poata sa faca fata realitatii at hand. Si atunci ajungem la punctul 2.

2. Omul decide ca nu poate pastra cainele:

A. Pentru ca procesul este unul de durata si care implica destul de multa tarie de caracter si asumare (practic sa fii mental un fel de paramedic pentru cainele tau), omul zice „nu am stiut ca va fi atat de greu, aveam alta imagine pentru viata alaturi de caine” si ii gaseste (intr-un scenariu pozitiv) un alt camin cainelui, undeva la curte, la vreo cunostinta.

B. Il returneaza la adapost in ideea ca acolo poate va gasi un stapan mai potrivit (neluand in calcul alternativa ca un caine foarte timorat rareori isi gaseste un camin potrivit si fie este returnat over & over again, fie este eutanasiat, daca e la kill shelter). Either or, cainele ori isi traieste restul vietii dupa gratii, ori nu traieste (si putinul timp pe acest pamant l-a trait oricum in frica).

De ce asta? Pentru ca nimeni nu a avut curajul sa ii impinga limitele, sa fie putin forceful, pentru ca nimeni nu a dat mila la o parte pentru the greater good, pentru ca nimeni nu s-a gandit intai la caine si ce simte el, apoi la el insusi & because no one wants to get down to the nitty gritty and get their hands dirty or risk being judged for the greater good.

And because of that (and other such things) so many dogs wither and die in shelters everywhere…

Pity is a benign form of abuse!

Read that again.

An Attitude of Gratitude

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu
Put this here because this post is about helping yourself by opening up & being vulnerable

Azi am ales sa scriu despre recunostinta. Sunt intr-o saptamana de soul searching, ceva de care aveam nevoie de foarte mult timp (poate prea mult). Iar in aceasta saptamana am inceput printre altele sa imi numar binecuvantarile (counting my blessings, cum zic americanii).

Si am realizat (cumva stiam partial, dar a devenit mai clar) cat de multe sunt. Fiecare suflet in parte ajutat, sub o forma sau alta, fie de mine sau de Mihai, ne-a ajutat la randul lui pe noi, sa fim mai buni, pe toate planurile, sa devenim mai…noi insine. Versiunea aia 2.0 a noastra.

Am avut timp saptamana asta sa ma gandesc si sa imi reamintesc cat de mult iubesc animalele, cat de mult ma incarca lucrul cu ele, cat de mult imi umplu viata si ma fericesc si cat de mult mi-am dorit dintotdeauna sa le am aproape, sa le ingrijesc si uneori chiar sa le salvez. It’s a dream come true that I get to live with them daily & work alongside them always.

Sunt recunoscatoare pentru cainii din trecutul meu, cei care m-au invatat sa iubesc specia asta si sa o admir. De la cei random de pe strada, pe care mereu mergeam ca si copil sa pun mana si sa-i mangai, indiferent cat de mult mama incerca sa ma opreasca, certandu-ma ca sunt murdari si au purici. Pana la cei pe care i-am avut in casa, pentru mai mult sau mai scurt timp, alaturi de care am invatat sa traiesc si care m-au invatat ca odata cu bucuria de a-i avea, vine si responsabilitatea de a le asigura ceea ce au nevoie. Si chiar si celor de la tara le sunt recunoscatoare, pentru ca mi-au aratat inca de atunci, ce inseamna loialitatea si compasiunea, cand ma insoteau prin padurile de acolo, fara sa ii fi invatat eu sau oricine altcineva sa faca asta. Singurul lucru pe care la vremea aia il facusem ca sa castig aceasta loialitate a fost sa le ofer un colt de paine si o mangaiere. Atunci am invatat sa ii observ, sa interactionez cu ei, sa le dau spatiu si sa petrec timp de calitate cu ei. Atunci s-au pus bazele pentru ceea ce urma sa vina zeci de ani mai tarziu.

Sunt recunoscatoare cainilor mei actuali si care sunt inca in viata si fac parte din prezentul meu, iar aici il voi include si pe Chilli (desi nu e propriu zis al meu si nici cu mine sub acelasi acoperis, dar asta este mai putin relevant). Sunt recunoscatoare pentru toate lectiile invatate alaturi de ei, pentru toate greselile pe care le-am facut cu ei si pentru care m-au iertat (nu e chiar umanizare, ci pur si simplu faptul ca mi-au aratat ca nu am stricat nimic din relatia noastra facand respectivele greseli, iar asta pentru mine este iertarea). Le datorez lor faptul ca m-am dezvoltat ca si dog behaviorist, le datorez faptul ca am invatat cum se creste un caine frumos, armonios si echilibrat. Le sunt recunoscatoare pentru ajutorul in atat de multe cazuri incat le-am pierdut numarul, dar oamenii ce i-au cunoscut, nu i-au uitat, nici pe ei nici cum i-au ajutat.

Ii multumesc lui Chilli pentru ca m-a invatat ce inseamna un caine happy-go-lucky si ce inseamna sa ai o misiune in viata. Ii multumesc ca m-a invatat (cu toate ca nu sunt nici pe departe la nivelul lui de maiestrie) ce inseamna sa te faci placut peste tot pe unde te duci. Ii sunt recunoscatoare pentru ca mi-a fost mana dreapta si mi-a dat curaj si m-a invatat ce am de facut cu atat de multi caini ce aveau nevoie doar sa li se arate ca nu au de ce sa se teama si ca sunt intelesi. Ca nimic din ceea ce fac nu va fi luat personal. Chilli este expert in toate astea si nu numai, este maestru in multitasking! De la el am invatat sa fiu buna la multe, nu doar la un singur lucru. El m-a invatat si rabdarea, ce inseamna sa ai rabdare cu un pui, insa si cu un caine fricos, sau cu unul reactiv sau cum sa fii calm cu unul care are tendinte agresive. M-a invatat printre altele ce inseamna increderea, atat in mine cat si in altii. M-a invatat ce inseamna drive si ce inseamna genetica unei rase, cat si cum arata un caine caruia i se implineste nevoia rasei! It’s a thing of beauty and for that & many many more things I am very grateful!

Apoi a venit Fuki, care ma invata inca una alta pana in ziua de azi. El este cainele ce mi-a pus in lumina fraza „you don’t get the dog you want, you get the dog you need”. Este pentru mine cainele de care am avut nevoie, nu cel pe care mi l-am dorit. De ce? Pentru ca imi doream un al doilea Chilli. Ce am primit a fost un caine total diferit, care insa a inflorit in timp si mi-a aratat o alta latura a comportamentului canin, una pe care nu o vazusem in experientele trecute si care este nepretuita. El m-a invatat ce inseamna respectul in lumea canina si in general. He commands respect like a boss! M-a invatat ce inseamna genetica unei rase primitive si de paza. M-a invatat cum sa-mi aleg o energie potrivita dintr-un cuib si m-a invatat cum este viata alaturi de 2 caini. Ii sunt recunoscatoare pentru cine este, asa cum este si pentru forta interioara pe care o are. In acelasi timp, I owe him an apology, for I underestimated him at times & I projected my expectations onto him, disregarding who he actually was & is.

Am incetat sa fac asta abia la aproximativ 1 an dupa ce am ramas doar eu cu el, fara Chilli. Abia atunci am realizat cine era Fuki si cat de important era sa il onorez pentru individul care era si este. Il respect acum si apreciez enorm exact asa cum este. Cu bune si mai putin bune (caci nu este perfect). Si asta e o alta lectie pe care am invatat-o de la el: sa renunt la a cauta perfectiunea. Sa caut doar sa fiu mai buna ca ieri si sa il ajut si pe el sa fie mai bun ca ieri. Atat. Simplu si concis. Sunt recunoscatoare pentru ca am fost binecuvantata cu un caine atat de loial si atat de bun in a fi his unapologetic self.

Mai sunt recunoscatoare pentru fiecare caine cu care lucrez, cu care interactionez, care ajunge sa-mi atinga sub o forma sau alta sufletul si sa il schimbe. Niciodata nu raman la fel dupa ce cunosc un nou caine. Mereu o bucatica din el ramane cu mine, ma impacteaza, ma schimba, ma ridica sau coboara, dupa caz, si nu e nimic rau nici in una nici in cealalta. Sunt indatorata fiecaruia dintre sutele de caini care mi s-au perindat prin viata, suflet si cariera. Primul caz a venit in Ianuarie 2017 (cu toate ca iau in considerare inceperea propriu-zisa a activitatii asteia cand am luat decizia sa fac asta, anume in Decembrie 2016, odata cu venirea lui Chilli in viata mea) si de atunci au urmat sute (estimarea mea este ca au fost undeva la peste 500 de caini ajutati in toata cariera mea). Din pacate memoria nu ma ajuta sa ii enumar pe toti dupa nume si pentru ca unii poate au fost pentru foarte scurt timp in viata mea, am si uitat numele lor, dar niciodata nu am uitat cazul si invatamintele.

Sunt multe de spus si chiar si mai multe de depanat si simtit, insa in lipsa unor cuvinte mai potrivite, o sa spun un simplu si profund MULTUMESC!

Vine apoi momentul sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa ofer recunostinta oamenilor care mi-au iesit in cale in aceasta aventura frumoasa. Si da, am inceput cu cainii, pentru ca de ei ma leaga partea asta instinctuala, naturala de a fi pur si simplu. Insa niciunii din acesti caini nu ar fi venit in viata mea, fara sa fi avut in spate oamenii lor. Cu bune si rele, such is life.

Si da, stiu ca asta a fost tot timpul un spatiu de rant si venting, dupa cum v-am obisnuit, insa underneath it all este o dorinta atat de puternica de a ajuta si de a salva, poate, o viata, incat nu am cum sa nu ma si frustrez si inciudez uneori (deseori stiu). Asta insa nu exclude si nu diminueaza cu nimic faptul ca in acelasi timp sunt constienta si foarte prezenta la tot ce vine din partea oamenilor (da, a voastra) catre mine.

Sunt atat de multumioare pentru ca exista in viata mea oameni care m-au crescut (la propriu), precum familia, intr-un spirit de iubire catre animale si natura, si mi-au oferit libertatea sa aleg, in anumite momente, sa am un animal alaturi. Apoi sunt recunoscatoarea familiei extinse pentru ca m-au acceptat in vacante si nu numai, pe langa casele lor si sub acoperisul lor, unde am trait alaturi de animale si am vazut ce inseamna un stil de viata simplu, instinctual si cum zice reclama: „prea bun, prea ca la tara”.

Sunt apoi profund indatorata oamenilor care la un moment dat in viata mea au fost ghizi pentru tot ce inseamna dezvoltare personala, business si gandirea de antreprenor. Acesti „parinti” (unii chiar la propriu) spirituali, mi-au pregatit calea si m-au crescut ca om suficient de mult cat sa imi dea aripi mai ceva ca Redbull si sa am increderea necesara sa pot sa-mi iau singura zborul in lume.

Apoi au fost ingeri pazitori care fie mi-au insuflat vreo idee, m-au gazduit, m-au sprijinit, m-au reasigurat ca sunt pe drumul cel bun, m-au invatat sau mi-au fost tovarasi de drum in anumite momente. De la unii mi-am luat ramas bun, altii inca sunt alaturi de mine. Pentru toti am o vorba calda si un gand bun. Am recunostinta pentru fiecare client, de la primul care a raspuns unui anunt dat in neant in vastul internet si care a avut incredere in vorbele mele suficienta cat sa ma recomande mai departe, si pana la ultimul (dar nu cel din urma). Unii mi-ati devenit prieteni (chiar buni as zice), altii sunteti deja parteneri de business, colaboratori sau chiar colegi, altii imi apasati butoanele periodic, dar asta nu face altceva decat sa ma invete ca repetitia e mama invataturii, ca exista acele „butoane” si ca eu am de lucrat la mine pentru ca ele sa nu ma mai afecteze si ma invata sa accept natura umana (inclusiv pe a mea) mai usor. Cu unul dintre oamenii ce mi-au rasait in cale si viata chiar m-am parteneriat for life! 🙂 Stany (majoritatea il stiti ca Mihai), pentru tine am cea mai mare recunostinta si iubire, pentru ca fara tine nu exista Yoolia’s Pack, but a single & not so show off dog behaviorist. Tu ai insuflat o noua viata acestui business si ma ajuti in fiecare zi sa fiu mai buna (si mai calma). I know it’s cringe (love declarations usually are) dar te iubesc al naibii de mult si iti multumesc more than words could ever begin to fathom!

Va scriu randurile astea cu lacrimi in ochi, nu pentru ca sunt trista (si nici slaba de inger, asa cum as fi crezut odinioara si, uneori, inca mi se mai strecoara astfel de ganduri in minte din pacate – old habits die hard) ci pentru ca am atat de multa recunostinta in suflet pentru fiecare dintre oamenii ce mi-au atins viata si sufletul, incat nu are cum sa iasa afara pe altundeva decat prin glandele lacrimale. 😉

I am truly and utterly grateful for each & every single one of you, for who you are! For the light in you that really shines bright sometimes & also for the darkness in you, that helps me face my own demons and conquer them.

It’s not an easy process, but it definitely is necesarry!

So thank you!

To spay/neuter or not to spay/neuter? That is the question

/ Yoolia's Pack 2025 / 5 comentarii

Azi vorbim despre castrare si sterilizare. Pare ca e un subiect neverending precum povestea.

Am tot dezbatut aspectul asta pe live-uri pe Instagram (pe care apoi le-am urcat si pe canalul de Youtube):

Live talk w/ Care For Dogs

Live talk w/ Gabriela Manu ( Canisa Kokeltal Berner)

Live specific despre Castrare si Sterilizare

Am vorbit si vorbim mereu despre subiectul asta in cadrul sedintelor de lucru cu clientii, la evaluari, la evenimente si in grupul nostru de Whatsapp cu clientii. E ceva ce mereu vom promova si vom sustine. Si da, pot veni gurile rele si sa spuna ca nu e treaba noastra sa dezbatem subiectul pentru ca nu suntem veterinari.

Granted, nu suntem specializati in medicina. Insa avem o experienta practica in lucrul cu cainii si stapanii acestora ce ne impinge sa vorbim mereu pe marginea subiectului.

Si acum o sa vorbesc in numele meu, cu toate ca atat eu cat si Mihai ne dam cu capul de incapatanarea stapanilor in ce priveste subiectul si de parerile impartite ale veterinarilor care nu ajuta deloc in a usura decizia primilor mentionati.

O voi lua pe rand cu cateva situatii specifice pe care le intalnim in activitatea asta:

  1. Am caine metis (nu stiu ce mix de rase)
  2. Am caine ce seamana cu rasa X (caine fara acte doveditoare aka pedigree, dar care arata trasaturile unei rase)
  3. Am caine din rasa X (cu pedigree si acte in regula)
  4. Am caine in coproprietate cu crescatorul (are pedigree si urmeaza sa isi castige dreptul de monta in expozitii si sa fie periodic montat)

Dupa ce vom dezbate fiecare situatie in parte, voi scrie putin si pe marginea legislatiei din Romania si din punct de vedere al implicatiilor comportamentale si chiar si fizice si psihologice la caine, din perspectiva mea ca specialist in comportament.

De asemenea voi scrie si din perspectiva mea ca proprietar de caine (cu 3 crescuti cap coada de mine la activ).

Sa le luam pe rand asadar.

Situatia 1. Am caine metis (nu stiu ce mix de rase este):

Daca te regasesti in aceasta situatie, cu exceptia cazului in care conditia medicala a cainelui nu permite acest lucru, sterilizarea/castrarea ar trebui sa aiba loc oricand incepand cu varsta de 8 luni, indiferent daca blanosul este mascul sau femela.

Nu mai cadeti in capcana care se tot promoveaza in randurile stapanilor de caini cum ca ar trebui sa faca un rand de pui, sa aiba minim X varsta (am auzit toate varstele de la 1 an la 8 ani), ca se ingrasa, se inraieste, se se se….

Nu se va intampla absolut nimic altceva in afara faptului ca veti avea un caine mai calm si mai putin energic, ceea ce in circumstantele normale ale marii majoritati a oamenilor nu este deloc ceva de nedorit. Din pacate aici intervine sfatul medicului veterinar tipic, care in afara faptului ca nu cunoaste legea si daca o cunoaste nu o aplica, mai e si ignorant in ce priveste partea comportamentala a ecuatiei, nu doar cea fizica.

Si nu, femela nu TREBUIE sa faca un rand de pui si nici masculul nu TREBUIE sa fie si el barbat odata!

Multe studii arata chiar ca sterilizarea femelei inaintea primului ciclu de calduri este mai favorabila decat asteptarea sa treaca X cicluri.

Majoritatea veterinarilor vizeaza si pun accentul pe partea de dezvoltare a oaselor si musculaturii. Si da, partea hormonala data de a avea un organism intact aduce o devoltare armonioasa desigur, insa majoritatea cainilor (vom discuta si exceptiile) sunt foarte frumos dezvoltati pana la varsta de 8 luni si pana intr-un an.

Nu e ca si cand vrei un caine iesit din comun de dezvoltat (tineti cont ca inca discutam de metis), mai ales daca l-ai luat pentru a-l tine la apartament si nu ai nici spatiu nici timp prea mult sa il alergi.

Luam si legea in calcul aici care spune ca ORICE caine FARA pedigree si drept de monta TREBUIE sterilizat (si nu la 8 ani)!

Mergem mai departe la urmatoarea situatie.

2. Am caine ce seamana cu rasa X (caine fara acte doveditoare aka pedigree, dar care arata trasaturile unei rase):

Aici deja mi se ridica parul in cap cand aud atat atitudinea stapanilor cat si a veterinarilor. „Ia uite-l ce frumos este, vreau si eu un pui de la el” (stapanul) sau „e un caine de rasa dom’ne, pacat sa nu aiba si el o tura de pui” (veterinarul).

In primul rand, indiferent de ce iti scrie vetul pe carnetul de sanatate, cainele NU ESTE de rasa daca nu are PEDIGREE (actul doveditor al provenientei si genealogiei cainelui). Si aici nu vorbim despre acel elusive pedigree promovat de samsari in general („au parintii pedigree dar nu i-am mai scos si lui”, „costa extra pedigree-ul”, „un parinte avea pedigree dar celalalt nu si nu am putut scoate puilor” samd).

Daca al tau caine nu are acest act doveditor, NU ESTE DE RASA!!! Drept urmare nu se poate imperechea!

Este in afara legii si oricine din jurul tau care cunoaste legea si vrea sa o respecte, te poate denunta autoritatilor pe buna dreptate, daca iti montezi ilegal cainele. Atat eu cat si Mihai suntem in acest registru si mereu le spunem oamenilor din jurul nostru care au caini metisi cu sau fara aspect de rasa, ce vor sa ii monteze, ca nu avem nicio remuscare sa denuntam astfel de incalcari flagrante ale legii.

„Dar baiatul/fata mea e mai frumos/frumoasa decat unul de rasa pura”, „Vreau un pui de la el/ea”, „Toti prietenii vor un pui de la el/ea” si alte astfel de bazaconii.

In primul rand, daca credeti ca pentru o femela e fun sa duca o gestatie si o fatare, you’ve got another thing coming!

Procesul e unul greu, neplacut (toate partile, de la monta pana la fatare), dureros si chiar periculos in multe cazuri (femela putand inclusiv sa-si piarda viata in caz de complicatii). „Dar este atat de natural, aia de pe strada o fac de cand mosii rosii” e o alta obiectie a oamenilor. Da, cei de pe strada o fac de cand mosii rosii caci e un instinct primar asupra caruia nu au niciun control si nimeni nu sta sa faca statistici legat de cate catele raman cu sechele sau mor in acest proces, ci doar aleg sa vada ce le place, anume ca exista catele cu pui bine mersi (vorba vine, ca nici aceia nu sunt bine dar asta e alta poveste).

Legat de frumusetea exemplarului tau, nu e contestat de nimeni acest fapt. Toti cainii sunt frumosi in felul lor aparte si individual. Si chiar daca din punctul tau (si poate chiar si al veterinarului tau) arata mai bine decat un individ cu pedigree cu aceleasi trasaturi, monta unui caine nu e despre aspect, ci despre o serie lunga de multi alti factori ce trebuie luati in calcul (precum temperament, genetica etc). Aspectul cainelui tau e doar o parte a ecuatiei, cealalta parte vine si de la partenerul de monta si nu garanteaza aspectul puilor.

Daca acestia ies cu diverse probleme, mai mult sau mai putin grave, de tip displazie de exemplu, esti dispus sa platesti pentru tot ce implica tratamentul acestor probleme? Iar daca tu nu esti, viitorii stapani sunt?

Nu inteleg de ce oamenii merg mereu pe ideea „vreau un pui de la cainele meu”. Cainele tau, daca arata a o anumita rasa, nu este unicat, in sensul in care poti da o tura prin oricare adapost si iti garantez ca vei gasi un pui sau un adolescent care sa arate similar si iata cum, fara a inmulti aiurea un exemplar si a iesi alti 5-7 pui care au nevoie de stapani, ai luat unul dintr-un loc in care erau sute si ai si eliberat un spatiu pentru un alt amarat de pe strada.

E aceeasi mentalitate despre care vorbeam in articolul trecut cu emotionalul nostru egoist, care are aceasta placere sa aiba ceva al lui, fie ca este de la cainele sau sau de la el insusi (vezi sutele de mii de copii facuti de parinti care daca sunt luati la 13-14 legat de motivele pentru care i-au vrut, nu o sa gaseasca altul decat ca „imi doream unul al meu”- deci un motiv egoist prin excelenta).

Daca demontez si ideea ca „toti prietenii vor un pui de la cainele meu” dati voi o bere si mergeti sa va sterilizati catelul/cateaua, ok?

Hai sa vedem. Deci prietenii tai aia multi si buni, toti dragii de ei sans chien, vor morti copti unul de la cainele tau, da? Ok… Sa zicem ca inghit galusca asta fara sa imi stea in gat. Aveti cumva un contract scris? De cate ori acesti asa zisi prieteni au zis ca orice problema ai poti apela la ei 100%, si cand ti s-a spart teava de la scurgere nu erau de gasit sau aveau si ei problemele lor si erau prinsi cu munca si nu puteau veni sa ajute? Ah, ok… Shit happens si nu au putut fi atunci de ajutor. Cool, cool. E de inteles. Dar cand ai avut nunta si nici acolo nu au putut ajunge ca fix atunci aveau concediul si nu aveau cum sa il mute? Ah… Da, of course, intelegem si asta. Oricum nu toata lumea isi permite in ziua de azi sa dea un dar de… Cat mai este darul acum? 1000-2000 lei? Pe acolo, nu?

Ok, deci ii scuzam si de data asta. Dar un caine, care oricat ar fi el de mic, dragut, de la cainele tau pe care il iubesc mult acesti prieteni, nu va fi o problema sa adopte, nu? Pai hai sa vedem, their track record is not that bad, right? Doar ca un caine nu este o „zi pierduta pe repararea unei tevi” si nici un cost de 1000-2000 lei scazuti din buget, ci o responsabilitate de 10-15 ani, cu costuri asociate de aprox 250 lei (am fost extrem de darnica, fara sa iau in calcul situatii de tip probleme de sanatate/dresaj sau reabilitare/cazare in deplasarile cand nu poate fi luat) pe luna, adica echivalentul a 3000 lei pe an (asta in cel mai ieftin scenariu posibil, ala fara suplimente si cu mancare relativ medie ca pret), deci undeva la 36.000 lei de-a lungul vietii cainelui (presupunand ca acesta traieste doar 12 ani fara reparatii).

Adica undeva la 7500 Euro. Deci prietenii tai sunt dispusi sa renunte la banii astia si sa isi dedice o buna parte din timpul liber (precar) cainelui, doar pentru ca al tau caine e dragut si ei il indragesc, nu? Ce sa zic… Daca ai 5-7 (caci cam asta e media unui cuib, asta daca nu ai norocul sa iasa 10 din prima) astfel de prieteni dedicati, esti mai norocos decat 99,9 % dintre noi restul plebei. I doubt it tho’, for some reason… 😉

3. Am caine din rasa X (cu pedigree si acte in regula):

Si am ajuns si la situatia asta. Din ce in ce mai des intalnita. Pe de-o parte un lucru bun, pe de alta parte, nu intotdeauna.

Legea aici spune intr-adevar ca, daca obtii dreptul de monta in expozitii, poti imperechea exemplarul tau. Toate bune si frumoase. Dar vine intrebarea mea (si nu numai a mea): de ce?

E o intrebare pe care v-o recomand ca check up la orice vreti sa faceti sau orice decizie vreti sa luati, indiferent in ce arie a vietii. „De ce vreau sa fac asta”? O sa va ajute sa luati decizii mult mai bune.

Asadar haideti sa vedem de ce vor oamenii care au caini cu pedigree sa ii monteze? Well, majoritatea au ca motivatie cam aceleasi lucruri discutate mai sus. Doar ca acestia sunt si in dreptul lor legal sa le puna in aplicare, spre deosebire de primele 2 situatii. Si cu toate ca sunt in legalitate, din punctul meu de vedere tot nu ar trebui sa o faca.

De ce (see what I did there)? Pentru ca NU sunt crescatori legitimi. Nu au studiat suficient si amanuntit rasa si implicatiile cat si impactul unei monte asupra acesteia (vorbesc acum in cazul a 90% din detinatorii acestor exemplare, or fi si exceptii, de asta nu am zis 100% dar eu nu le-am intalnit inca).

Sa nu mai vorbim despre faptul ca majoritatea stapanilor de caini cu pedigree au senzatia ca strict detinerea actului de pedigree le da automat dreptul la monte, omit sa citeasca si restul paragrafelor legii care vorbesc despre obtinerea si a dreptului de monta pentru a fi in legalitate. Un caine cu pedigree poate sa nu fie in standardul rasei (sa aiba anumite defecte genetice) sau sa nu aiba temperamentul potrivit si sa nu primeasca automat dreptul respectiv.

Acum revenind la monta, dupa participarea la 2 expozitii diferite, in cadrul carora cainele este arbitrat de cineva specializat in rasa respectiva si primeste 2 titluri de Excelent (care atesta ca atat fenotipul cat si temperamentul sunt in standard), se considera ca exemplarul si-a castigat dreptul de monta. Insa asta nu inseamna ca e gata si monta. Ma bucur si ca incepand cu finele acestui an regula va fi de 3 titluri minim pentru a primi dreptul de monta, deci va fi putin mai dificil de obtinut si e foarte bine asa!

La randul tau, trebuie sa gasesti un partener pentru cainele tau, cu aceleasi standarde (pedigree si drept de monta) pentru ca monta sa fie in legalitate. La femele nici nu mai vorbim ca e necesar sa urmaresti toate modificarile in nivelul hormonilor, astfel incat sa prinzi perioada optima cand femela sa accepte masculul si sa se lege monta. E un intreg proces si numai cineva care a petrecut putin timp cu un crescator legitim stie cat de frustrant, time & money consuming si de durata poate fi.

Sa nu uitam ca in rastimpul asta nu doar tu te frustrezi, ci si cainele tau, care poate ajunge la maturitate (varsta de 3 ani) fara sa isi fi implinit acest instinct primordial si fara sa i se fi inlaturat partea aceasta hormonala astfel incat sa nu apara aceasta frustrare. Si de asemenea, in cazul rar in care se aliniaza astrele si planetele si nu mai este Mercur in retrograd, iar tu chiar gasesti un partener in standarde pentru caine, iar monta are loc cu succes, asta ajuta cainele tau sa fie linistit si calm (fara frustrare acumulata) pret de numai 6 luni. Apoi totul trebuie repetat. Again, and again, and again… Intre varstele de 1,5 si 8 ani, cam asta ar trebui sa fie jobul tau full time (mai ales daca esti norocosul detinator al catelei).

Realist vorbind, chiar ai genul asta de timp? Dar resursele financiare sa participi periodic la concursuri? Ai genul de expertiza sa stii ce ai de facut cu cateaua si puii imediat dupa fatare? Daca apar probleme? Daca nu gasesti stapani pentru pui, esti dispus sa ii pastrezi tu?

Si acum vei spune ca tu ai masculul, nu te intereseaza restul. Atunci de ce mai faci monta daca nu te intereseaza? De ce mai treci prin tot procesul asta? Care e sensul? Ajungem cumva inapoi la motivele date de antropomorfizare si egoism mentionate mai sus? Doesn’t make too much sense, does it?

Am mai intalnit cazul in care oamenii isi asuma o cauza de tip „vreau sa fie mai cunoscuta/populara rasa, ca nu prea sunt in Romania exemplare”. My question to you is: ai facut un studiu de piata real sa vezi cat de dorita este rasa? Poate ca este un motiv pentru care nu e atat de populara. Dar sa zicem ca nu e unul, pur si simplu romanii nu stiu despre respectiva rasa, ce te face pe tine salvatorul acesteia? Crescatorul de unde ai luat cainele tau probabil stie foarte bine cu ce se mananca rasa lui si face suficiente monte cat sa popularizeze in timp rasa sa. It’s his job, not yours!

Revin si la un subiect pe care atunci cand l-am adus in discutie, in diverse circumstante, oamenii nu au stiut ce sa raspunda pentru ca nu si-au pus problema asta. Anume, ok, tu esti un om responsabil, care face tot ce tine de el sa fie lucrurile in legalitate, sa fie puii si parintii ok, sa gaseasca stapani pentru pui etc. Puii vor avea pedigree (daca lucrurile sunt facute corect), ce ii opreste pe stapanii acestora sa faca si ei monte la randul lor cand puii vor ajunge la varsta propice, pe aceeasi mentalitate ca tine (sau poate mai rau, poate ei nu merg pe calea frumoasa si corecta/legala, poate doar ii monteaza ca ei cred ca pedigree-ul le da acest drept)? Si sa presupunem ca te transformi tu in Robocop si tii tu evidenta la tot ce se intampla cu puii, astfel incat sa nu existe astfel de monte de la ei. Chiar ai genul asta de timp si rabdare?

Sa zicem ca doar unul dintre respectivii pui ajunge sa faca o monta la maturitate (desi statistic vorbind daca tu ai facut asta o vor face si viitorii stapani ai puilor, majoritatea), tii tu cont si ce se intampla cu puii puiului tau? La cine ajung? Daca acei stapani sunt responsabili? Daca ii vor steriliza sau nici macar nu vor avea pedigree pentru ei si ii vor monta aiurea in continuare? Si uite asa de la un caine de rasa se ajunge la metisi si la multi caini care arata a X rasa si se gasesc prin adaposturi sau abandonati in diverse locuri. Nu crezi? Fa un research mai detaliat, garantez ca vei ajunge la aceleasi concluzii. Dau eu berea aia daca nu.

Si uite asa se ajunge la a avea cainii de la punctul 2. De asta si in acest caz recomand castrarea/sterilizarea incepand cu varsta de 8 luni (la rasele de talie mica/medie) si putin mai tarziu la cele de talie mare/foarte mare (nu mai tarziu de 1-1,5 ani).

O sa las aici inca un link, de la un alt specialist in comportament, care a explicat foarte bine si la obiect, de ce e bine sa dam Cezarului ce e al Cezarului si sa lasam crescatorii sa se ocupe de monte.

Deborah Faoro despre reproducere responsabila

4. Am caine in coproprietate cu crescatorul (are pedigree si urmeaza sa isi castige dreptul de monta in expozitii si sa fie periodic montat):

Ajungem si la ultima situatie. Una…Nu cu mult mai fericita decat cea de la punctul 3, cu diferenta ca ai suportul crescatorului mai la indemana. Dar nu ar trebui sa te bazezi pe asta prea mult.

Let’s sinc into it. Ce inseamna coproprietate? Inseamna ca atat tu cat si crescatorul detineti cainele. E un fel de shared custody. Si atunci crescatorul isi asuma ca la momentul la care puiul are varsta propice pentru participarea la expozitii si este dezvoltat atat ca temperament cat si ca aspect asa cum era de dorit, il duce el in show pentru a-i castiga dreptul de monta si se ocupa si de match making si ii va gasi partener/a.

Acum, nu zic ca nu poate functiona, dar nu e deloc garantat. Din mai multe motive. Unul este acela ca si crescatorul are proprii caini ce necesita atentia si timpul lui, au diverse perioade in care trebuie montati si cum ziceam e un proces foarte costisitor (atat ca timp cat si financiar) si frustrant. Acum daca el de exemplu are un cuib acasa, se apropie o expozitie si are si el 3 caini ce trebuie prezentati si mai are eventual si o familie care necesita prezenta sa, e clar ca prioritatea sa nu vei fi tu si cainele tau.

Nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca there’s only so much time & band lenght in one human. Si din nou, daca ati petrece putin timp pe langa un crescator legitim, ati intelege de ce omul de rand, cu un job al lui, o viata personala si care si-a luat caine pentru a se bucura de un companion, nu are ce cauta sa monteze acel caine.

Si cum se traduce asta pentru cainele tau in coproprietate? Pai basically va ajunge si el sa isi ia dreptul de monta si sa faca o monta… La un moment dat. Poate la 2 ani, poate la 4, poate la 6. Depinde in speta de cat de mult timp poate dedica crescatorul pentru asta. Meanwhile tu stai cu „the hormone monster” in casa. Si te dai cu capul de pereti de ce nu te asculta si nu te poti intelege cu el.

Mai avem si alta situatie de luat in calcul: daca tu detii femela, vine crescatorul sa stea cu tine in casa, sa te ajute in cele 2 luni in care puii iti vor manca noptile si ficatii? It takes a village to raise a litter. Just saying…

Pai e bomba de hormoni si nu mai poate nici el, caci nu are niciun outlet sa se descarce. Drept urmare, nu e o situatie deloc ideala si din pacate chiar cea mai neproductiva din punctul meu de vedere dintre toate. Unii crescatori chiar pun in contract sa nu se sterilizeze cainii pana la X varsta (lucru care din nou mi se pare aiurea, caci nu ei stau in casa cu produsii lor).

In cazul in care vreun crescator va propune asta, recomand cu caldura refuzarea ofertei. You’ll thank me later!

Astea fiind spuse, mergem sa discutam in continuare de legislatie. Las mai jos articolul de lege in cauza si il vom dezbate.

OUG 155/2001

In lege se recomanda castrarea/sterilizarea mai devreme, insa nu sunt de acord nici cu asta. In sensul ca hormonii sunt necesari totusi pentru dezvoltarea cainelui pana la un anumit punct (acesta nu este nici peste 2 ani dar nici intre 4-6 luni cum spune legea). Sterilizarea infantila intr-adevar poate avea efecte nedorite atat ca influenta in comportament cat si in dezvoltarea fizica a cainelui.

Intotdeauna pentru mine personal calea echilibrata este cea mai potrivita. Nici prea prea, nici foarte foarte. Un fel de Goldilocks, it has to be just right.

Oamenii insa mereu se plang ca nu au o tara ca afara, insa pentru ca acest lucru sa se intample trebuie in primul rand noi sa respectam legile cum o fac cei din afara. Si acestea la randul lor trebuie aplicate de organele abilitate exact ca afara – transant si fara exceptii (chiar dureros as spune). Iar ce putem face noi, fiecare in parte, pentru a ne asigura ca lucrurile se indreapta spre un fagas de normalitate si decenta, este in primul rand sa ne asiguram ca actionam noi sub umbrela legii dar si ca nu ii lasam pe altii sa scape pe principiul „Lasa ma, ca nu e ca si cand stie cineva ce fac eu cu cainele meu in gospodarie” caci daca vom continua sa acceptam genul asta de abordari, vom avea mereu adaposturile pline, caini care arata a X rase dar fara pedigree si diverse probleme care mai de care mai mari, atat comportamentale cat si fizice.

Si acum revin la veterinari, asa cum am promis.

Well, o sa imi iau mult hate pentru asta, insa sunteti parte din problema dragilor. I’m sorry to break this down for you, but it’s the truth. Nu toti dar, din pacate, inca multi.

Stiu si va dau dreptate ca sunt riscuri si la castrare/sterilizare, ca si la orice alta interventie. Si da, sunt aware ca o influenta asupra sistemului hormonal al cainelui poate avea si consecinte nu tocmai pozitive. Insa haideti sa vedeti si perspectiva mea ca specialist pe partea comportamentala cat si haideti sa dam lucrurile pe fata si legat de beneficiile castrarii/sterilizarii, nu doar a riscurilor.

Multi, daca nu majoritatea, recomandati sterilizare/castrarea la femele dupa varsta de 2 ani si eventual dupa unul sau chiar doua cicluri de calduri (unii merg si mai departe si recomanda dupa o fatare!) iar la masculi dupa varsta de 1,5-2 ani.

Hai sa facem asa, o lista pro si contra, cum se iau cel mai frumos si sanatos deciziile in viata.

Pro pentru castrare/sterilizare incepand cu varsta de 8 luni:

  • Caine mai calm si fara frustrari acumulate
  • Diminuat spre eradicat riscul de cancer la prostata la masculi si tumori mamare/ale ovarelor si uterului la femele
  • Nu apare marcarea (in special la masculi) si tendinta de a monta (atat la masculi cat si la femele)
  • Comportament mai supus fata de om
  • Tendinte scazute de dominare si mai sociabili cu alti caini
  • In legalitate si fara risc de monte necontrolate/accidentale
  • Usurinta in gasirea unui pet sitter/pet hotel care sa accepte cainele in gazda

Contra la castrarea/sterilizarea cainelui incepand cu varsta de 8 luni:

  • Posibila (nu probabila!) inhibare a cresterii si dezvoltarii cainelui
  • Usor risc de cancer osos
  • Usor risc de crestere in greutate (daca nu se tine sub control alimentatia)

Acum daca stam sa comparam cele 2 liste, care cantareste mai greu?

Sau hai sa o spunem asa, pe sleau, veterinarul recomanda in general fie ce a invatat teoretic (fara sa fi intalnit multe cazuri pe teren) fie in necunostinta de cauza in ce priveste legea si in ce priveste partea comportamentala.

Adica noi vedem zi de zi caini cu o tona de frustrare acumulata, partial si din cauza faptului ca sunt intacti, care directioneaza toata energia respectiva catre diverse comportamente nepotrivite. Iar stapanii ajung sa ii indoape cu medicamente de calmare in loc sa scape de cauza, nu de simptom.

Nu zic nici pe departe ca singura cauza a acelor comportamente este faptul ca acei caini sunt necastrati si indata ce se intampla minunata operatie ca prin magie dispar comportamentele. In niciun caz. Este clar un cumul de factori, insa cu exceptia cazului in care vrei sa devii crescator si ai cainii necastrati sau ai un caine de lucru (fie ca mergi la competitii sportive cu el sau are un job unde e necesara multa stamina), nu e cazul ca stapanul tipic sa aibe un caine necastrat pana la varsta de 2 ani.

In general, majoritatea stapanilor nu reusesc sa le consume energia cainilor fie ei si castrati, daramite cand sunt o bomba de hormoni in perioada adolescentei (intre 8 luni si 3 ani). Ca sa consumi eficient un caine de genul asta de energia respectiva, ar trebui sa dedici minim 1 h dimineata de efort fizic sustinut + 30 min de efort mental extra fata de ce se intampla in cadrul efortului fizic (presupunand prin absurd ca toata lumea detinatoare de caini ar face din efortul de 1 h o plimbare structurata) si inca pe atat seara. Si repet, vorbim despre un minim minimorum!

Acum haideti sa ne gandim cati stapani au in primul rand ei energia sa dedice 3 h pe zi pentru a implini nevoile fizice ale cainelui, ca sa nu mai vorbim de timpul in sine. Dar la asta nu se gandeste niciun medic veterinar cand recomanda asteptarea pentru sterilizare/castrare. Cum de altfel nu iau in calcul nici perioadele de calduri ale femelelor, cand atat ele cat si masculii sunt efectiv innebuniti si nu te mai poti intelege cu ei.

Nu pentru ca nu ar vrea ei ci pentru ca efectiv nu pot, tot organismul lor ii directioneaza catre un lucru si un lucru singur – instinctul de a se imperechea. Si pentru acest instinct (cum de altfel si pentru cel de hranire) cainele ar fi in stare sa si moara, doar sa isi atinga scopul. Atat de puternic este!

Si acum haideti sa luam in calcul si riscul foarte crescut de pierdere a cainilor de curti, in aceste perioade, caci sapa, musca, sar si fac orice ca sa iasa din curte si sa-si caute pereche. Cine raspunde pentru asta? Voi ca ati recomandat asteptarea? Stapanul ca v-a ascultat pentru ca pentru roman orice figura autoritara este un mic dumnezeu (fie ca vorbim despre figuri medicale, politice sau religioase)? Sau cainele ca nu se poate controla (sau veti zice ca nu e educat, desi nicio educatie din lume nu se va putea pune cu un animal caruia instictul ii dicteaza sa se inmulteasca).

Sa mai spunem si ca un caine simte o femela in calduri pe o raza de minim 3 km in jur? Acum haideti sa ne gandim cate femele nesterilizate poate simti un mascul pe aceasta raza? De partea fizica, aceea dureroasa efectiv pentru masculul neimplinit mai vorbim?

Sunt multe de spus, mai am insa deja am ajuns la dimensiunile unui roman cu acest articol asa ca ma voi opri aici.

Haideti sa ne unim fortele ca si specialisti si sa ajutam in a educa stapanul care e necunoscator in loc sa il confuzam cum se intampla acum, cand voi ziceti asa, noi altfel, crescatorul altfel si vecinul de la 3 altceva. Hai sa ne uniformizam informatia si sa luam in calcul toate variantele, nu doar cea fizica sau cea legislativa ci si cea comportamentala/instinctuala.

Also, va rog eu mult de tot, nu mai treceti in carnetele de sanatate ale puilor care sunt adusi la voi pentru vaccinare si microcipare, care au fost adoptati sau chiar cumparati de pe net sau te miri de pe unde, rasa X sau Y, caci nu sunteti in masura sa faceti asta. Puteti scrie fain frumos „metis de rasa X” atata timp cat stapanul nu va prezinta niciun act doveditor al apartenentei la rasa, indiferent cat de mult arata individul a X sau Y rasa. Nu e de aptitudinile voastre, ca doar nu sunteti si arbitru de expozitie part time, pe TOATE rasele din lume.

Ah, si asta imi aminteste ca acum am mai vazut o noua tendinta de castrare chimica si eventual inlocuirea testiculelor cu „oute” artificiale. Lord give me strenght! In primul rand legat de prima parte, cat de toxica credeti voi ca este (si prin voi, ma refer la stapanul cainelui)? De ce sa faci asta de 2 ori pe an cainelui, cand nu are niciun sens nici din punct de vedere fizic (faci bine ca pastrezi glanda hormonala, faci rau ca bagi o gramada de chimicale in caine) iar din punct de vedere comportamental, am intalnit astfel de caini si sincer nu e mare diferenta intre unul complet necastrat si unul castrat doar chimic nu total. Legat de a doua parte, get a grip si terminati-va cu prostiile! Cainele nu stie ca are sau nu ceva acolo, cat de mult il compari cu tine (si da, ma adresez mai mult barbatilor aici)?

Si pentru ca ne apropiem de finalul acestei postari, o sa povestesc si din experienta mea cu indivizii canini detinuti pana acum.

O sa il iau in calcul inclusiv pe Rex, primul meu caine (de cand eram adolescenta), metis de corgi cu teckel, care a fost castrat la varsta de 1,5 ani, fara nicio problema de sanatate care sa apara din cauza aceasta, pana la decesul sau (din cauza unui accident auto, nu medicala sau de varsta – avea in jur de 4 ani cand a avut loc accidentul).

Apoi a venit Jinx, cainele meu personal, metis de labrador, castrat la varsta de 1,5 ani, fara nicio problema medicala pana la decesul sau la varsta de 13 ani.

Urmatorul a fost Chilli, labrador cu pedigree, cainele pe care l-am crescut ca si voluntar la Light Into Europe, pana la varsta de 3 ani. Castrat la varsta de 1 an, inca este activ si lucreaza la Timisoara, impreuna cu beneficiara lui Simona. Implineste anul asta frumoasa varsta de 7 ani. Fara nicio problema medicala data de castrare.

Si ultimul dar nu cel din urma, Fuki, Akita Inu cu pedigree, castrat la varsta de 8 luni. Mind you ca inclusiv crescatoarea mi-a recomandat castrarea, pentru ca Fuki are o gena recesiva ce nu ii permite participarea la expozitii si nici nu poate fi montat, pentru a nu transmite mai departe acesta gena (este vorba de blana lunga). Si da, nu odata mi-am auzit „vai dar ce frumos este, de ce nu il imperecheati?” . Ca sa intelegeti cat de oblivious sunt oamenii si cat de superficiali (nu iau in calcul altceva decat strict aspectul).

E un caine frumos? Sigur ca da, e superb (si nu o spun doar eu), asta nu inseamna ca ar trebui montat, in ciuda pedigree-ului foarte bun si a faptului ca e super bine din punct de vedere al sanatatii. Anul asta implineste 6 ani, fara nicio problema nici de dezvoltare, nici medicala si cu care am mers si am strabatut intreg Camino Frances de Santiago!

Acum or fi ai mei exceptii, dar ale naibii exceptii exceptionale… Nu au avut nici unii nicio problema de dezvoltare, nici de modificare a greutatii, nici de comportament etc. Ca sa nu mai vorbim ca ultimii 3, cu toate ca sunt (respectiv au fost) caini de talie mare, si Fuki chiar o rasa considerata dificila si care nu accepta alti caini in jur, cu totii sunt echilibrati atat in partea fizica, cat si in cea psihologica si comportamentala.

Sunt si au fost caini calmi si membri de vaza ai societatii in care traim cu totii.

Asadar voi ce credeti? Unde inclina balanta mai mult? Ce e mai corect si benefic atat pentru ei, cat si pentru convietuirea noastra pasnica si relaxata impreuna?

Spay & neuter your dogs!

Book journey – What Would Dog Do?

/ Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii

Well, here it goes.

Am conceput blogul asta pt a pune „pe hartie” cateva ganduri legate de psihologia canina si cum vede un dog behaviorist lumea.

E un inceput timid in calatoria mea catre a scrie o carte.

Scopul blogului e unul combinat (ca si limba acestuia care va fi ba engleza, ba romana, dupa cum simt in momentul respectiv), anume sa serveasca la a-mi degreva mintea de anumite idei, concepte, discutii, intamplari cat si a consemna punctul meu de vedere legat de anumite aspecte ale psihologiei canine si dresajului.

Apoi uneori va sevi si pentru eliberarea unor frustrari (venting) sau povestirea unor cazuri.

Va fi un haos frumos din care va invit sa faceti parte si la care sa cugetati cand aveti un moment de liniste.

Cred de asemenea ca va fi un eye – opener in ce priveste perspectiva specialistului (btw I hate that word, nu m-am considerat niciodata unul, desi asta e practic descrierea jobului meu – specialist/expert in psihologie canina si reabilitare comportament).

Nu ma consider unul nu pentru ca nu am know-how-ul necesar sau pentru ca nu stiu ce fac, dimpotriva. Insa din punctul meu de vedere, in momentul in care tu te crezi expert in ceva, nu mai esti deschis la a invata.

Iti blochezi practic deschiderea la a deveni mai bun.

Revenind la ideea blogului, nu voi promite marea cu sarea, pentru acei cativa dintre voi care stiu ca vor astepta cu sufletul la gura postarile. Ele vor veni pe masura timplui si a inspiratiei.

De asemenea, cu toate ca e scris de mine ca founder Yoolia’s Pack, nu il implica direct pe Mihai (sotul si partenerul meu pentru cei care nu il cunosc), ci sunt strict gandurile si ideile mele personale.

Cu siguranta unele povesti/intamplari il vor implica si pe el, insa il exonerez aici si acum, public, de orice afiliere cu ce se va posta aici (mind you ca unele lucruri nu vor fi foarte politically correct sau sensibile in ce priveste audienta).

E foarte probabil ca unele postari sa deranjeze, sa ofenseze sau sa socheze.

Imi asum aceste aspecte. Niciodata adevarul nu a fost usor de digerat & I can be brutally honest, fara filtre de rudenie, prietenie sau client to business priviledge (or even business to business).

Asta nu inseamna nici pe departe ca detin adevarul absolut sau ca sunt infailibila la a gresi, insa unele (multe) lucruri tin de common sense si nu de cine are sau nu dreptate.

Asadar va veni, mai devreme sau mai tarziu si hate. Vor veni si comentarii rautacioase, de la peers sau de la diversi de pe internet. O sa le iau si o sa le gestionez la momentul respectiv asa cum voi sti eu mai bine.

Un lucru pe care il pot garanta este ca aici va fi un safe space pentru a va arata adevarata fata si adevaratele sentimente, fara filtre, caci asta voi face si eu.

Ma veti cunoaste aici poate mai bine decat o veti face in realitate, dat fiind ca nu apucam de multe ori sa interactionam suficient de mult si de relaxat cat sa ne cunoastem ca oameni, asta ca sa nu mai zic de mastile pe care voit sau nevoit le purtam cu to(n)tii.

Aici imi dau voie sa fiu eu. Imi place sa cred ca si in viata de zi cu zi o fac la fel, dar poate din cauza societatii sau a profesionalismului nu pot arata mereu cine sunt exact.

Aici sunt libera sa fiu eu. Si nu, nu un keyboard warrior, cum sunt multi pe internet, cat mai degraba un keyboard saviour, care va salva acea minima farama de realitate (fie ea si cruda) de la a fi uitata/pierduta.

Ah, si va trebui sa aveti rabdare cu mine pana voi invata sa folosesc WordPress. Sunt complet atehnica.

Sunt creativa in multe privinte, am multe idei si concepte, am multe calitati (si chiar mai multe defecte) insa tot ce inseamna site/blog/design/http nu sunt unele dintre ele. So bare with me, I won’t give up on this idea so you don’t give up on me, and stick around, you might just learn a few things.

Poate ati vazut si numele blogului – What Would Dog Do. L-am ales pentru ca mereu mi-am pus intrebarea de-a lungul timpului ce ar face X sau Y, mentori sau persoane pe care le-am respectat si apreciat, in anumite situatii.

Majoritatea oamenilor nu se intreaba ce ar face cainele (un caine, nu neaparat al lor) in diferite situatii. Cum ar reactiona? La ce sau cine s-ar raporta? De ce? You got the idea.

Cainele este din punctul meu de vedere un profesor si cine sa te invete mai bine despre psihologia lor decat ei insisi? Am invatat mai multe de la caini decat de pe Internet sau din carti. Desigur, trebuie sa fii si suficient de deschis incat sa observi si apoi sa te duca mintea putin sa descifrezi corect comportamentul, insa asta este partea a doua.

To be continued…