To all the pets I’ve loved before…

Imi revine o sarcina tare dificila azi, anume sa scriu despre pierdere, despre grieving si despre cum mergem mai departe dupa ce un suflet drag pleaca spre alte planuri. Nu pot spune ca este un subiect catre care am privit cu entuziasm, mai ales ca de curand am pierdut un astfel de suflet. Insa cineva trebuie sa abordeze si aceasta tema asa ca voi fi eu aceea.

Cum ziceam nu este un subiect usor, nici nu stiu exact de unde sa incep, caci nimeni nu este vreodata complet pregatit si impacat cu ideea despartirii de o fiinta draga, indiferent ca vorbim despre un om sau despre un animal. In fact, most people avoid the subject altogether. Insa fara acceptarea acestei realitati – ca tot ceea ce iubim vom pierde intr-un final – nu cred ca putem sa ne numim cu adevarat maturi si completi ca fiinte umane.

Cred ca prin a va povesti despre pierderile mele veti intelege mai bine la ce ma refer si de ce am simtit nevoia sa dezbat pe marginea subiectului. Asadar voi incepe prin a onora vietile catorva animalute ale caror poze nu le pot posta in acest articol, caci pe acea vreme, nu existau telefoane mobile si/sau Google Drive. Acestea sunt in ordinea in care au venit (si plecat eventually) in viata mea: Coco, Bobita, Rex si Chibi.

Eram copil pe atunci, cu exceptia lui Chibi pe care am adoptat-o mai tarziu, imediat ce am iesit din adolescenta. Asadar nu erau doar animalutele mele ci ale familiei, insa cu toate astea eu le consideram ale mele. De aici, apropo, incep sa apara problemele. Din acest egoism cumva sau nici nu stiu cum sa ii spun, mai degraba necesitate de a detine ceva, de a face ceea ce iubesti AL TAU, sa il detii, sa ai control asupra lui. De aici apare de fapt suferinta. Din aceasta improprietarire asupra unor fiinte vii, care au propria lor viata. Acest atasament pe care il avem cu totii inca de cand suntem copii, ne aduce mare parte a suferintei in viata si relatii. De fapt nimic nu este al nostru. Inclusiv acele suflete pe care le adoptam, cumparam sau pur si simplu le hranim pe langa casele noastre. Da, stiu, fara noi, nu ar supravietui sau ar avea o viata grea. Insa asta nu ne face proprietari de drept absolut asupra vietilor lor. Cel mult camarazi de drum, dar ale caror drumuri ajung sa se si desparta.

Bineinteles ca, asa cum cu siguranta ati resimtit si voi asta din copilarie ca si mine, nu aveam cum sa stiu asta la acea varsta, si dealtfel am invatat-o destul de tarziu in viata. Asadar cand Coco, perusul pe care mama mi-l cumparase in jurul varstei de 8 ani, a zburat din neatentia noastra, pe geam, am simtit pentru prima data pierderea aceasta. La vremea respectiva nu auzisem de plase la geamuri, nu existau nici macar termopane. Iar eu am fost devastata! Nici nu mai stiu exact ce reactie am avut, caci creierul meu efectiv a blocat amintirea, insa cu siguranta am plans cu orele. Imi aduc aminte doar imaginea lui in departare, in timp ce eu ma aplecam dupa el pe geam cu mana intinsa si ii strigam numele.

Our brains have a funny way of coping with the heavy stuff, the hard feelings, the hurt. It just takes it & hides it away somewhere deep inside, where it can’t hurt you anymore. But that darkness & sorrow are still inside you, tucked away safely until it can come out again. When you least expect it…

La ceva timp dupa asta, a venit Bobita. O pisica metis de birmaneza, absolut superba, cu ochii albastri si blana & coloritul tipic. Era un ghemotoc de blana cand am primit-o, avea doar vreo 2 luni. Am primit-o de la niste prieteni de familie, daca nu ma insel de Paste, intr-un an. Sa fi avut vreo 9-10 ani eu. Am discutat pe marginea acestui subiect atat pe canalul nostru de Youtube, cat si aici pe blog: NU E O IDEE BUNA SA FACETI CADOU CUNOSCUTILOR ANIMALUTE! Please don’t do that!

Da, e o amintire placuta pentru mine, cea a Bobitei, insa pana la un punct. Nu imi aduc aminte ca mama sa ma fi responsabilizat in vreun fel legat de Bobita (nu imi amintesc de exemplu sa fi curatat eu vreodata litiera sau sa ii pun de mancare si apa), ce stiu insa este ca la un moment dat a hotarat sa o dea pe aceasta la o colega de munca la curte (in conditiile in care Bobita nu vazuse decat apartamentul). Acum gandindu-ma la capitolul asta, imi dau seama ca cel mai probabil a fost din cauza ca intra in calduri des (cum fac dealtfel pisicile femele) si pentru ca educatia in ce priveste animalele nu a fost a strong point in my family, in loc de varianta sterilizarii, s-a ales aceea a gasirii unei alte case (de parca asta ar rezolva vreodata problema). Va imaginati cat am suferit dupa acea pisica, mai ales in contextul in care eu mereu aduceam pisici de pe strada acasa, am fost dintotdeauna si voi fi mereu a cat person more than a dog person! Si da, admit asta chiar daca domeniul meu de activitate este cel de dog behaviorist!

Ce a facut mama bine (by the way, scopul acestor povesti nu este sa o pun pe ea intr-o lumina mai putin buna, in niciun caz; she did the best she could with the information she then had) a fost ca inainte de a o da acelei familii pe Bobita, a organizat un photoshoot ad-hoc acasa, in urma caruia sa am multe amintiri frumoase cu pisica mea. A incercat pe cat posibil sa imi usureze sentimentul de pierdere, insa dupa cum va imaginati, nu a fost foarte productiv. Am fost din nou daramata cateva zile. M-am simtit foarte singura in perioada aceea, mai ales cand veneam acasa de la scoala si gaseam casa goala. Ma tot asteptam sa apara Bobita de undeva… Inca mai am pozele respective in album. Din pacate, Bobita cel mai probabil s-a stins calcata de vreo masina, caci la nici o zi de cand a ajuns la respectiva familie a iesit din curte si nu s-a mai intors. Sufletelul ei probabil voia sa ajunga inapoi acasa, insa nu a mai reusit niciodata… 😦 Si da, inclusiv acum curg lacrimi cand ma gandesc cat de singura si abandonata s-a simtit. Nu avea nicio vina ea…

Dupa Bobita a fost Rex. Aveam deja vreo 12 ani la vremea aia. Daca imi amintesc bine, tot un cadou a fost cumva. De data asta insa cred ca l-a luat chiar mama. Rex era un metis de corgi, pe care l-am primit cand acesta avea in jur de 2-3 luni. Viata cu el mi-o amintesc in transe, intai cand era pui, totul bine si frumos si fun. Apoi cand era adolescent si incepusem sa ies eu singura cu el afara, iar el incepuse sa isi intre in drepturi ca lider de haita (caci evident ca nimeni nu ii oferea structura si reguli si nimeni nu se ocupa de indeplinirea sau educarea lui): la mine incepuse sa se dea (a sarit inclusiv pana la nivelul tricoului sa ma muste, imi aduc in schimb aminte culoarea tricoului pe care l-a gaurit intr-una din plimbari cand s-a dat la mine), avea anxietate de separare grava (a ros pana la jumatate usa capitonata a apartamentului in care stateam) si facea paza pe resurse si teritoriu maxim!

Ce faceam bine (pentru ca nu existau atunci ham si retractabila) era ca il plimbam pe zgarda fixa si lesa normala. 🙂 Asta era maximum effort din partea noastra. La un moment dat tot mama s-a saturat de comportamentele distructive si a hotarat sa il cedam la adapost. Asa ca am mers cu un prieten de familie la Milioane de Prieteni si i-a rugat sa il ia si pe el. Surprinzator, au acceptat. Eu eram plansa toata si ma simteam extrem de vinovata pentru asta. Mama a simtit si ea aceleasi lucruri si a doua zi am hotarat sa mergem sa il luam inapoi. Zis si facut! Ne-am prezentat la oameni, ce sa vezi? Cainele era castrat! A fost primul lucru pe care l-au facut in ziua in care l-au luat. Noi am fost surprinsi cu totii, insa nu ne-a deranjat cu nimic evident, doar ne-am bucurat ca il avem inapoi.

Funny fact: dupa castrare nu a mai manifestat (sau cel putin nu la un nivel de care sa-mi amintesc) acele comportamente ce au determinat-o pe mama sa il cedeze. Coincidence?! I don’t think so, dar pe marginea acestui subiect am mai discutat AICI, deci nu mai bat apa-n piua.

Chiar si asa, pe Rex l-am mai avut pret de inca 2 ani, apoi au aparut schimbari la noi in familie, mama s-a recasatorit, eu am intrat in clasa a 8-a si s-a decis ca Rex sa fie relocat la o alta familie, ca sa ma pot concentra pe examenul de capacitate. Imi aduc aminte si acum drumul catre noua familie. Broke my heart! Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce ma incurca Rex la studii… Insa am avut putin relief dat de faptul ca s-a acomodat foarte bine in noua lui familie si era cainele preferat al tatalui lor. Am povestit si despre Rex putin si despre cum s-a stins el intr-un alt articol tot de pe acest blog. Long story short, la ceva timp dupa ce a plecat de la noi (sa fi tot fost vreo 6 luni) a sarit pe geamul masinii lor din mers si s-a accidentat mortal. M-a alinat doar faptul ca stiam cat de mult ii placeau plimbarile cu masina si ca he lived his short life in the fast lane.

Abia tarziu, cand aveam vreo 19-20 de ani si eram deja pe cont propriu, am adoptat-o pe Chibi. Ea a venit in viata mea in prima mea incercare de a locui in Bucuresti. Eram pe langa IOR la vremea respectiva si am gasit niste pui de caine abandonati in parc. Pe Chibi, micuta si neagra, am luat-o acasa. Pe ceilalti i-au luat cred alti trecatori. Gandindu-ma in urma, la parcursul ei cu mine, cred ca am luat-o deja cu parvoviroza. Dupa ce am luat-o, am dus-o la primul vaccin. A fost insa o fire tare fragila inca de la inceput. Imi amintesc ca sarise la un moment dat jos de pe un fotoliu si cred ca si-a luxat piciorul, caci a schiopatat vreo 2 zile dupa. In orice caz, pentru ca nici eu nu stiam multe atunci, am scos-o afara direct, fara sa mai astept imunizarea completa. In continuare nu cred ca asta a dus neaparat la desfasurarea evenimentelor, caci nu a dat niciun semn de boala vreo luna buna. Apoi la un moment dat a inceput sa aiba crize cu forme epileptice. Eu trebuia sa ma intorc la Brasov caci inca eram la facultate acolo. Cand Chibi a ajuns si ea la mine la Brasov deja crizele erau atat de frecvente incat nu iesea bine dintr-una sa isi revina in simturi si sa para ca recunoaste ce este in jur si ce se intampla, incat intra in alta.

Chibi a fost primul caine cu care am experimentat decizia unei eutanasii… Sentimentul de vinovatie a fost coplesitor. Stiu ca am luat cea mai buna decizie pentru ea la vremea aceea (dat fiind ca tratamentele nu dadeau rezultate), insa a fost atat de brutal totul. Brutal de scurt, brutal de dureros, brutal de sfasietor momentul in care a trebuit sa o las acolo asa, inerta, sa se debaraseze cei de la cabinet de ea, Dumnezeu stie cum (nu aveam atunci pe nimeni alaturi sa ma ajute sa o ingrop undeva si nici nu stiam de incinerare). Brutal. Am avut cateva nopti dupa asta cand o visam si niste zile bune am jelit-o. She was such a fragile soul…

Asadar inteleg, chiar daca am avut-o pentru scurt timp pe Chibi, prin ce trece un stapan care este nevoit sa-si adoarma cainele. Nu este o decizie si nici o durere pe care sa o doresc vreunui om vreodata. Am plans tot drumul spre casa in ziua aia. Felt utterly worthless. Being alone made it so much worse.

Deci daca vreunul dintre cei care cititi acest articol acum si ati trecut sau sunteti acum in mourning dupa o astfel de decizie, si aveti nevoie sa vorbiti cu cineva, nu va fie teama/rusine sa imi scrieti. I am here for you & I have at least a clue as to what you are going through. Tineti minte doar atat: it’s not your fault! You did you best & your pet knows it, wherever they are!

Astea sunt povestile mai scurte, cele de inceput, dinainte de a cunoaste ceva despre psihologie canina, inainte de a ma educa in ce priveste animalele in general (a nu se confunda iubirea fata de animale, cu educarea in privinta lor si onorarea lor in integritatea speciei din care fac parte). I felt those losses, but the next ones were so much deeper. Evident si eu am crescut, m-am maturizat si am evoluat atat in gandire cat si in simtire intre timp, drept urmare am privit moartea cu alti ochi. Nu a devenit mai usoara, dar a capatat mai multa insemnatate.

Voi vorbi atat din perspectiva omului care a convietuit cu animalele proprii, cat si din perspectiva specialistului care a tinut la (si chiar a iubit) animalele altora. This is where it gets complex!

Continui insa cu primul animal de dupa ce m-am maturizat, care a trecut the Rainbow Bridge: Negra!

Negra la Armeneasca

Negra a fost pisica ce mi-a fost aproape de la 19 ani pana la 32. A fost animalutul care a trecut cu mine prin relatii, mutari, orase schimbate si doua business-uri. She was always there! A fost un spirit animal al meu, in seara cand a inceput declinul ei nu eram acasa, insa am simtit spiritul ei cu mine in camera unde mi-am petrecut noaptea. Eram semi-adormita si pe marginea patului in care eram s-a infiintat o pisica neagra. Mi s-a parut ciudat la vremea respectiva, caci camera avea usa inchisa iar singurele pisici din casa erau in camera de dincolo de usa. Dimineata cand mi-am intrebat partenerul de atunci daca a intrat vreo pisica in camera, acesta a zis ca nu, ele fiind inchise in cealalta parte a casei. Din nou, senzatia a fost ciudata caci puteam sa jur ca am simtit inclusiv greutatea unei pisici apasand in saltea si cu ochii mijiti vazusem o pisica neagra ce se uita la mine din coltul patului.

Dupa cateva zile bune, dupa ce Negra s-a stins, mi-am dat seama ca fusese ea, chemandu-ma acasa, caci nu mai avea sa stea mult timp in planul acesta. Crying still, as I write this, cause such a connexion is as rare as they come.

Negrei i-au cedat rinichii in zilele ce au urmat, o afectiune relativ des intalnita, mai ales la pisicile sterilizate. Am facut vreo 3 zile vizite la Sanivet atunci, incercand atat medicii cat si eu sa o salvam, a fost pe perfuzii, insa era prea tarziu. A 4-a zi dimineata, in drum spre cabinet, a facut o criza puternica si s-a stins in bratele mele. Eram cu mana pe ea si cu lacrimi in ochi cand i-am spus soferului de Uber sa intoarca masina si sa mergem spre casa. In seara dinainte sa se stinga, era deja intre 2 lumi. A fost singura data cand lumina de la lampa din camera a facut un curcubeu pe perete, chiar acolo unde dormea Negra. Mi-am dat seama de atunci ca fata isi ia ramas bun. Era atat de in my face…

The Rainbow Bridge was laying there for my girl

Negra s-a stins in Ianuarie 2020, si in ziua aia am ascultat 2 melodii pe repeat: Ed Sheeran – Perfect si The Pogues – Summer in Siam. Acestea m-au ajutat sa trec peste acele zile ce au urmat. I’m not crying, you’re crying! (vorbim dupa ce le asculti cu gandul la unul dintre animalutele pe care le-ai pierdut)

Colac peste pupaza, la vreo saptamana sau doua dupa ce s-a stins Negra, a plecat si Chilli catre Timisoara (deci definitiv de la mine), so you can imagine how brutal that January was for me.

Insa ce am invatat de la Negra (yes, she taught me things even after her passing) a fost sa vad sufletele animalelor care vin si pleaca din viata noastra. Am inteles dupa plecarea ei ca a fost alaturi de mine atat cat am avut nevoie. Sufletul ei, in intelepciunea-i nemarginita, a inteles ca in viata mea urmeaza schimbari majore si ca ea si-a dus misiunea de a-mi fi alaturi cand aveam mai mare nevoie, la bun sfarsit! A plecat atunci cu un scop iar timingul, chiar daca atunci pe loc nu l-am inteles si nu avea sens, a fost perfect. Si da, stiu ca suna ireal sa zic ca decesul unui animal de suflet cum a fost Negra, a fost exact cand trebuia. Insa asa a fost. Ea a fost langa mine exact atat cat am avut nevoie sa fie langa mine. Regardless if I knew it or not!

I-am fost de asemenea recunoscatoare Negrei ca s-a stins rapid, fara a se chinui atat pe ea, cat si pe mine (emotional). Financiar, la vremea respectiva, vizitele la medic in cele 3 zile au fost 1000 lei, bani pe care nu ii aveam si a trebuit sa ii imprumut efectiv. Stiu ca astea nu mai conteaza atunci cand vrei sa salvezi viata unei fiinte dragi si nu au contat nici pentru mine la vremea respectiva. Mi-as fi vandut propriul rinichi sa o salvez pe ea. Insa in hindsight, a ales sa ma scuteasca de acest efort si i-am fost extrem de recunoscatoare pentru asta. Negra a fost mereu inteleapta, demna, o adevarata doamna intre pisici. Lisa o respecta iar ea era mama ranitilor, se comporta ca o mama pentru toate animalele din casa, chiar daca fusese sterilizata pe la varsta de 1 an. Era de asemenea foarte protectiva! Daca se intampla sa se harjioneasca 2 caini sau sa se dea la mine vreunul, imediat sarea la ei sa ii puna la punct. Era foarte stricta din punctul asta de vedere: daca erai respectuos, te respecta, daca nu, te capacea. Toti cainii o respectau.

Negra a fost ingropata in parcul Tineretului, in seara zilei in care s-a stins. Location undisclosed. I still visit her, cel putin odata la 2 saptamani. Ma bucur ca o pot vizita si ii pot vorbi ori de cate ori simt sa o fac.

Jinx la Ciumernic

A urmat la un an distanta, in 2021, Jinx. Povestea lui pe larg am povestit-o AICI. Jinx a fost cainele caruia ii datorez ceea ce sunt azi! Datorita lui am invatat psihologie canina, datorita lui am fost determinata sa ii ajut si pe altii sa invete ceea ce eu descoperisem. Si datorita lui am cunoscut atatia oameni faini. Jinx a fost iubit de absolut toti oamenii care l-au cunoscut. Nu exista cineva in a carui viata sa fi tranzitat si sa nu il fi atins in vreun fel sau altul. Jinx a fost un unicorn dog for sure. His soul was as kind as they get.

Vestea mortii lui m-a lovit in crestetul capului si am fost total nepregatita. Am izbucnit in plans chiar daca eram in vizita la partenerii de la Tina’s Pet Paradise atunci. Datorita distantei si circumstantelor, cat si a aflarii vestii la o zi distanta fata de evenimentul in sine, nu a fost ingropat si nu stiu exact ce s-a intamplat cu corpul lui. Pe el l-am jelit mai putin chiar daca m-a afectat plecarea lui dintre noi la fel de mult ca oricare alta, insa distanta a atenuat emotiile. Ce stiu este ca il onorez in micul altar din apartamentul nostru, unde sunt pozele tuturor animalutelor noastre care s-au stins. Si il voi onora atata timp cat voi ajuta cainii pe care i-am cunoscut prin prisma activitatii si pe care ii voi cunoaste in continuare, sa convietuiasca in armonie.

Datorita lui sute daca nu chiar mii (deja) de caini din Romania au fost reabilitati si duc vieti mai bune, sunt mai calmi si mai impliniti de catre stapanii lor. Asadar multumesc prietene, ca ai inteles, ca m-ai invatat, ca m-ai iertat, ca ai trait in prezent si ca ai plecat la fel de rapid ca Negra, fara chinuri si fara batraneti dureroase! You were a good boy!

Thanks for the memories Jinx

Apoi au venit in viata mea Mihai si la pachet cu el Muff! Muff a fost perechea pierduta a Negrei. Ei doi ar fi format un power – couple pe cinste!

Splendoare (aka Muff) in iarba

Muff a venit in viata mea in 2020, cum am spus, atunci cand l-am cunsocut pe Mihai. Din pacate pentru mine, nu am avut prea mult timp cu Mufflea, caci acesta a plecat dupa Negra si Jinx, in 2022, cand noi eram pe Camino de Santiago. Insa in scurtul timp pe care l-am petrecut impreuna, Muff a fost un exemplu de energie calma si asertiva! La fel de protectiv ca Negra, daca cineva incepea sa faca probleme, el le termina cu o singura ridicare de labuta (his signature move). Stiind cati caini se perinda pe la mine prin casa, am avut la inceput putine dubii in ce-l priveste pe Muff la un loc cu acestia. Insa aveau sa mi se infirme in scurt timp, caci Muff i-a acceptat pe toti, sau mai bine zis ne-a acceptat pe toti la el in casa, fiind cea mai buna gazda. 🙂 Curios dar si increzator, nu s-a stresat prea tare de noua companie. Inclusiv cu Lisa a fost un gentleman (most of the time) si nu au avut conflicte deloc.

Muff a suferit in urma unei mici tumore ce a trebuit operata (ma rog, asta a fost decizia pe care am luat-o impreuna cu medicul sau la momentul respectiv, cand inca nu stiam nimic despre terapiile holistice). Operatia din punctul nostru de vedere, acum uitandu-ne in urma, i-a scurtat viata in loc sa ajute. Basca, la cateva luni distanta noi am pornit pe Camino, lasandu-i pe ei (el si Lisa) singuri for the longest time. Evident, nu au stat parasiti in casa, venea cate cineva la ei zilnic, ba chiar unele persoane au petrecut 1-2 nopti la noi impreuna cu ei, insa ambii au suferit mult dupa noi in perioada aceea, Muff fiind cel mai afectat.

Slabise mult, toti cei ce il vizitau ne ziceau ca e foarte slab si practic se stingea pe picioare. Eventually l-au luat parintii lui Mihai la ei acasa, insa a fost tarziu. Muff s-a stins de inima rea (noi asa am concluzionat) si de dorul nostru. S-au facut si niste vizite la vet insa nimic nu aparea ca ar fi in neregula. Vestea am primit-o pe Camino, aproape de finalul calatoriei, iar Mihai a fost cel mai afectat. Era si normal dealtfel, caci din cei 13 ani ai lui Muff, 11 ii petrecuse alaturi de Mihai. Eu am jelit alaturi de el, insa am incercat pe cat posibil sa tin spiritul sus, caci nu voiam ca trecerea lui Muff sa ii afecteze restul calatoriei lui Mihai intr-o masura mai mare decat era necesar. Asadar am ales impreuna sa il onoram pe Muff pe tot restul pelerinajului nostru. Ce stiu sigur este ca, la fel ca si Negra, Muff in intelepciunea-i infinita, a ales sa plece in liniste, relativ rapid, fara sa il impovareze pe Mihai mai mult decat trebuia. A plecat si el atunci cand a stiut ca Mihai este bine unde si cu cine este, atunci cand si-a dus la bun sfarsit misiunea de a-i fi alaturi.

Muff a fost ingropat in curtea parintilor lui Mihai iar noi il vizitam de cate ori mergem pe acolo. Personal, ii sunt recunoscatoare lui Muff pentru exemplul de calm si asertivitate pe care mi l-a oferit, pentru zambetele pe care ni le-a adus pe fete si pentru gratia cu care a acceptat toate animalele ce i-au trecut pragul de-a lungul timpului. Much love & appreciation Muffulet! You were one of a kind & we know you still watch over us from afar!

Most courageous tomcat

2023 a venit cu multe lovituri in inima. Una dintre cele mai zguduitoare a fost vestea decesului Keetei.

Keeta cand am cunoscut-o in 2018

Keeta nu a fost cainele meu sau al nostru. Keeta a fost cainele unei cliente dragi, devenite prietena. Keeta insa a fost un caine care m-a impactat profund prin felul ei de a fi. And she was the only Alpha born dog I ever met!

Keeta va ramane mereu un punct de reper, din perspectiva energiei, pentru mine. Avea o eleganta si o darzenie aparte cainele asta. A fost cel mai frumos exemplar de Akita pe care eu l-am intalnit (exceptandu-l pe Fuki desigur). Insa pe langa asta, de la Keeta eu am invatat enorm de multe despre atitudine, calm, fermitate, rasa, putere si ierarhie. Din nou, oricine a cunoscut-o pe Keeta simtea instant ca e in prezenta unui suflet special. Impunea respect din priviri si avea acel command presence pe care putini indivizi il au in mod natural.

Un izvor de intelepciune asta era fata aceasta. Vestea plecarii ei dintre noi am primit-o direct in plex, in timp ce ne deplasam spre vestul tarii, intr-una din calatoriile noastre. A trebuit sa tragem pe dreapta si sa bocim vreo 20 min caci ne-a lovit ca si cand ar fi fost cainele nostru. Parea imposibil ca Keeta nu mai este printre noi, cand tocmai ce o vizitasem in sudul Frantei, unde locuia cu stapanii ei, cu un an in urma. Avea in jur de 9 ani cand s-a stins, deci destul de devreme. Am aflat ca s-a intamplat din cauza piometrului (era inca nesterilizata). It was devastating!

Si stiu ca pare ciudat ca am suferit atata dupa un caine al altcuiva, insa pentru noi, Keeta a fost practic parte din haita noastra. Always welcome to stay with us. Era genul ala de caine care iti intra in suflet din prima si nu mai iese. Iar cand a plecat, a plecat cu o parte din el… Inca ne gandim la ea cand si cand. Keeta, you were a queen! Slay up there in Heaven or wherever you are!

Before Fuki she was my front of the pack 😉
Sheldon – the most beautiful ugly dog

Nu stiu exact anul trecerii sale insa suspectez ca a urmat Sheldon la scurt timp, data fiind varsta lui inaintata. Cand l-am cunoscut, Sheldon avea in jur de 8 ani si la prima vedere am zis ca e unul dintre cei mai uratei caini pe care ii vazusem. Insa inca din prima zi, am realizat cat de frumos e Sheldon pe interior! La fel, unul din acei caini always welcome. Un senior pe care ma puteam baza cu orice caine, caci stia sa impuna limite cu calm si fara a fi prea mult. La fel era instant crush pentru oricine care il cunostea, caci avea o energie happy go lucky foarte faina. Dupa ce m-am mutat cu Mihai, la prima (si ultima cred) vizita a lui Sheldon, i-am spus „O sa vina un caine urat dar bun” si indata ce a pus ochii pe el, s-a si indragostit (vorba vine).

Sheldon s-a mutat in Germania impreuna cu familia de expati din care facea parte, la frumoasa varsta de 11 ani. Suspectez ca s-a stins intre timp, insa nu pot sti sigur caci nu am mai tinut legatura cu stapanii. We still miss & grief over him from time to time!

Crazy Chocolate Lab Nola

Nola crossed the Rainbow Bridge in 2024. Nola a fost alaturi de mine inca de pe vremea cand faceam plimbari mostly. Imi aduc si acum aminte cum imi aducea cate o jucarie de fiecare data cand deschideam usa si mesajele dragute lasate de stapanii ei pe tablia din holul apartamentului lor pentru mine. Nola a fost Labradorul tipic, cu energie multa, friendly cu toata lumea si a venit oriunde s-a putut alaturi de stapanii ei, inclusiv la Bootcamp! A fost si la mine in gazda cand eram singura dar si dupa ce m-am mutat in Popesti. A fost ever present, iar cu stapanii ei am ramas intr-o relatie de amicitie faina, fiind unii dintre acei oameni cu care poti discuta despre orice si printre putinii care inca mai au common sense. A fost o placere si o onoare sa le fim aproape si la nunta lor, impreuna cu Fuki si cu Nola, chiar inainte de plecarea pe Camino. Nola a fost o prezenta ce iti aducea zambetul pe buze mereu, caine bun de pus la suflet.

S-a stins cum am spus in 2024, din cauza unei insuficiente renale. Stapanii ei au fost pusi in fata aceleiasi decizii imposibile pe care a trebuit sa o iau si eu cu Chibi, anume eutanasia. Vestea a fost devastatoare si pentru noi. Am jelit si atunci dar si acum, cand pe rama digitala din living mai apare cate o poza cu fatuca Nolei. Imi aduc aminte mereu cu drag si dor de ea, in toate momentele si circumstantele in care am cunoscut-o. Rest in power happy girl! Thank you for blessing us with your sparkling presence!

Will always remember that dog park across the street from your home, in which we had so much fun!
Hodor when we first met

Hodor was the first boxer I worked with, back when boxers were more instinctual. A fost parte integrala din haita de dinainte de 2020, si membru fidel al pack walks pe care le faceam eu. Back in the day I used to go door to door, gather 3-6 dogs and go with them on a pack walk in the park. At the end they got off leash time in the dog park and back home. Fully fulfilled any breed. Hodor was a regular!

Am aflat ca trecerea lui in nefiinta a avut loc anul asta. It hit me. After all these years, caci nu ne-am mai vazut de prin 2021 (nu ne-am nimerit la aceleasi ore prin parc), it still hit me! Imi aduc aminte materiale filmate cu Hodor, in care explicam body language si interactiuni la tarc, pentru grupul de Dog Psychology pe care abia il formasem. Stapanii lui Hodor au fost mereu cumsecade si mi-a placut de ei ca familie. L-au acomodat foarte fain pe Hodor cu copilul si au dus viata frumoasa impreuna pana acum cand s-a stins.

You will be missed energetic boy! You were one of the good ones!

The tongue, Chico! It never lies! 😉

Si ajungem la partea cea mai grea si motivul pentru care am simtit nevoia sa scriu acest articol atat de lung. Cred ca am lungit-o si pentru ca nu voiam neaparat sa ajung la acest final…

Tigra aka Babette

Da… Tigra. Cainele care a fost cu noi cel mai mult timp, comparativ cu altii. Tigra a fost literally parte din haita noastra pana luni acum. Oamenii ne intrebau daca e cainele nostru si sincer, chiar asa o simteam, ca pe cainele nostru. Tigra a fost pentru noi parte din familie, impreuna cu stapana ei, Angy (care inca face parte din ea).

Nu pot descrie toate aventurile pe care le-am trait alaturi de Tigra, insa ganditi-va doar ca atunci cand am cunoscut-o pe fata avea aprox 2 ani, iar saptamana asta s-a stins la varsta de 10 ani. A fost unul dintre primii clienti pe parte de reabilitare si unul dintre cainii care m-a muscat de papuc cand m-am dus la prima sedinta. Era reactiva la caini, teritoriala si avea boala pe pisici.

De acolo a ajuns sa fie un caine ce ne-a ajutat de nenumarate ori in cazuri de reabilitare, la Puppy Classes a fost seniorul nostru for the longest time si practic a luat parte la aproape toate evenimentele noastre, mai putin Bootcamp.

Teritorialitatea nu a mai existat, iar cu pisicile…Sa spunem doar ca Angy si-a luat pisica dupa prima sedere a Tigrei la noi. 🙂 Ce sa va mai zic, ca sunt efectiv ani si ani de amintiri, experiente si trairi alaturi de cainele asta. Vestea ca Tigra nu mai este printre noi inca o diger. Inca lacrimez de fiecare data cand ma gandesc la ea, inclusiv acum cand scriu aceste randuri. Tigra practic a crescut-o pe Vanya, alaturi de noi si de Fuki. Ea ne-a aratat punctele unde trebuie atinsa Vanya pentru a se pune pe lateral, ea ne-a aratat cum isi revendica spatiul clar si ferm si tot ea ne-a dat batai de joc la inima cand ne-am trezit la Iasi ca iesise pe acoperisul pensiunii sa ne caute, pana ne-am dus sa ducem bagaje la masina. :))) Ah, the memories… In fiecare zi de dupa aflarea vestii, am jelit cand eu cand Mihai si in fiecare zi mie imi mai vine in minte cate o patanie cu ea sau imi zboara gandul catre ea.

Spiritul ei este imbibat in toate fibrele casei noastre, de la peretii care i-au auzit sforaitul epic pana la covorul pe care statea in fata canapelei sau patul pe care isi sprijinea capul sa se uite in ochii nostri. Nu am cum sa nu zambesc cand ma gandesc ce fata de liliac avea cand dadea capul pe spate sau cum ne-a ajutat inclusiv la Scoala Altfel! A trait o viata extraordinara atat alaturi de Angy cat si alaturi de noi, si noi impreuna cu ea. Viata fara Tigra e trist. Si acum mai in gluma mai in serios, ne tinem ambii cat putem de tare, caci suntem nevoiti in circumstantele date, insa suntem nonetheless in plin proces de jelire a fetei. Eu inca o astept sa vina in Ianuarie, cum imi daduse Angy de inteles, in gazda. Si ii invidiez pe cainii nostri, caci ei nu stiu ca atunci cand s-au jucat cu Tigra inainte sa plece acasa la ea, a fost ultima data…

Durerea e inca mare, e inca proaspata si e resimtita in toate fibrele corpului. A fost si subit totul… Cu o seara inaintea plecarii ei dintre noi, Angy il ruga pe Mihai sa ii faca o terapie Reiki de la distanta Tigrei ca nu se simtea bine (daduse afara de cateva ori). All good, Mihai simtise niste lucruri, insa nu a stiut cum sa le interpreteze exact, iar nici pe Angy nu a vrut sa o alarmeze, pana a doua zi cand urma sa ajunga la medic cu fata. Insa a doua zi nu a mai fost sa fie pentru Tigra. Dimineata pe la 2:30 fata s-a stins, in caldura propriului camin.

Dupa vreo 2 zile, dupa ce am putut si eu sa procesez informatia si emotiile, am realizat ca si Tigra, ca si Negra si Muff, a plecat pe repede inainte, nedorind sa fie o povara si indeplinind mai multe misiuni pe acest Pamant, nu doar pentru Angy, cat si pentru noi. Tigra, fata, ai fost extraordinara! Iti multumesc pentru toate lectiile, tot ajutorul tau, pentru toate vietile ce vor fi schimbate in bine datorita tie, chiar si dupa plecarea ta. Ai fost o raza de lumina in vietile noastre si le-ai schimbat pe toate in bine! Toti cei care te-au cunoscut te-au apreciat la adevarata ta valoare si pe noi ne-ai onorat cu prezenta ta. A fost o placere sa calatorim cu tine peste tot prin Romania, ne-am bazat pe tine in toate circumstantele posibile si ai fost un exemplu pentru toti!

I will never forget you – Babette

Abia am reusit sa scriu toate randurile astea printre lacrimi. Cred ca plang de fapt pentru toate momentele pe care nu le voi mai trai cu sufletele voastre, ale tuturor. Dar din nou asta e cumva si putin egoist, dat fiind ca stiu for a fact ca voi toti sunteti acolo unde sufletele voastre sunt in pace, armonie, iubire si lumina. And who’s to say we won’t meet each other again in another form & another time?

Nu pot decat sa fiu recunoscatoare pentru toate sufletele astea, cu care am avut norocul sa-mi intersectez viata si drumurile. Sunt onorata. Va multumesc din suflet tuturor!

Si acum, asa cum am promis in ultimul articol, las mai jos ce ar face cainele. 🙂

WHAT WOULD DOG DO:

  • Live in the moment – grieve for a while, then honor what was, don’t dwell in the past
  • Don’t replace – a soul is irreplaceable, don’t rush to get another one to soothe the pain
  • Don’t overbare – don’t shower all other pets with affection over the loss of one of them; feel your feels but don’t burden them with it
  • Take time to process – give yourself at least 6 months (ideally a year) to process everything that was & what you need moving forward; don’t rush into another relationship before properly ending & honoring what was
  • Live your life in joy & love – don’t live in the past, look forward with curiosity for the future!

I rehabilitate dogs IF their humans are trainable!

Army – Fearful case rehabbed 5 years ago (2020)

Am să vă povestesc azi despre reabilitare de-a fir a păr. Este un subiect complex ce implică foarte multe părți ale unei ecuații deloc ușoare, dar în același timp simple (știu, sună paradoxal). Titlul ne dă o parte a acestei ecuații: OMUL!

Ei bine, aceasta este partea cea mai grea! De ce? Ai zice că e mai ușor cu omul decât cu câinele, dat fiind că vorbim aceeași limbă (most of the time) și ar trebui să ne înțelegem ca între oameni, nu? Ei bine… Nu chiar! Știți faza aceea din filmul The Notebook, în care el o întreabă pe ea ce vrea și ea îi răspunde „It’s not that easy!”

Da, it’s not that easy cu omul pentru că de cele mai multe ori, deși știe într-o oarecare măsură că are o problemă, nu e total conștient de implicațiile acesteia și de câta muncă implică, din partea lui, rezolvarea acesteia. Există o vorbă: „Dacă nu vrei să auzi adevărul, nimeni nu ți-l poate spune!”.

De aici pornim în procesul ăsta al reabilitării – de la adevăr! În acești 9 ani de lucru cu oamenii și câinii lor, am ajuns să descopăr, din nefericire, din ce în ce mai des ca oamenii nu mai sunt dispuși să audă adevărul. Vor zice că își doresc să știe cum să rezolve X sau Y problemă, însă atunci când le dai soluții variate, nu sunt dispuși să le accepte. Și vor face orice să audă acele răspunsuri pe care le vor ei, nu cele de care au nevoie real! Și când spun că vor face orice, chiar ma refer la ORICE, de la a schimba 3-5 traineri, pana la a improviza diverse tehnici pe genunchi, numai pentru a evita privirea adevarului in fata si iesirea din zona de comfort.

Practic, ce vreau sa spun este ca sunt extrem de rare cazurile imposibil de reabilitat, insa sunt foarte dese in schimb, cazurile in care omul nu este invatabil. Nu pentru ca nu ar avea capacitatea, ci pentru ca nu vrea sa depuna efortul, iar reabilitarea e un team effort real. Echipa fiind formata din 3 variabile. Le luam pe rand:

  1. OMUL (stiu, ma repet, insa asta este partea esentiala a ecuatiei):

Omul este variabila cea mai importanta pentru ca el traieste 24/7 cu cainele in casa, respectiv curte, el convietuieste cu patrupedul sau. Niciodata eu ca si behaviorist nu voi putea compensa pentru timpul petrecut de stapan cu cainele sau. Daca eu petrec 2 h cu blanosul in cadrul sedintei, stapanul petrece inca 22 h in acea zi cu el, pe langa acelea. Daca eu petrec 4 h intr-un eveniment, alaturi de tine ca stapan si cainele tau, tu vei petrece inca 20 h in aceeasi zi cu el (si tinem cont ca in acele 4 h nu voi fi numai alaturi de voi ci si cu ceilalti participanti la eveniment). Daca mergem intr-un eveniment de tip Bootcamp, vom petrece cateva zile impreuna, apoi insa, din cele 30 de zile (in medie) ale lunii respective, restul cainele le va petrece strict cu tine. Daca vine la mine in pet boarding si petrece o saptamana cu noi si haita, celelalte 3 saptamani ramase din luna le va petrece acasa. Iar daca vine in In Home Rehab, minim 2 saptamani, iar apoi revine acasa si tu revii la a face exact aceleasi lucruri cu el ca si inainte, it won’t be long before he will get back to his old habits, pentru ca influenta ta nu va putea fi niciodata combatuta de mine, in putinul timp petrecut cu el.

So it all comes down to you! Tu ai cea mai mare putere de influenta asupra cainelui tau!

Majoritatea celor ce au experienta mai mare decat mine si o expertiza clar mai vasta, zic acelasi lucru, sub diverse forme, iar eu nu pot decat sa fiu de acord: „Trainingul, respectiv reabilitarea sau educarea, cainelui nu are loc doar in sedinta cu specialistul, sau o data pe saptamana la o clasa de grup. Aceasta are loc in viata de zi cu zi alaturi de caine, din micile (sau marile) actiuni pe care le faci repetitiv si care devin automatisme. Acolo sta reabilitarea cainelui tau!”

Asadar ce ar trebui sa stii tu ca stapan, atunci cand te hotarasti sa te imbarci intr-un proces de reabilitare cu cainele tau:

  • Devino constient si prezent la emotiile si energia ta!

De aici porneste totul! Cainii nostri sunt oglinzile noastre in fiecare clipa. Am observat asta atat de pregnant de-a lungul timpului, la proprii caini. In mod special la Fuki, cu care am o conexiune mai profunda. Intotdeauna mi-a reflectat starea! Daca eu am avut o perioada mai incarcata, drenanta emotional si fizic, el a fost mai ursuz, poate chiar usor reactiv. Daca eu am fost centrata si echilibrata, el a fost mai calm si ingaduitor. Oamenii si cainii catre care arat eu o afinitate, are ok in his book also. Oamenii si cainii pe care nu ii am chiar la suflet, el ii repereaza instant, nu pentru ca eu arat ceva anume catre ei, ci pentru ca imi percepe energia interioara instant si actioneaza ca atare.

Pe langa observatiile cu proprii caini, am observat in anii acestia de experienta, cat de mult oglindesc cainii energia stapanilor lor. Daca un om are social anxiety, cainele este in general reactiv la oameni, caini sau situatii noi. Daca omul este nesigur, cainele isi va lua rol de paznic atat pentru el insusi cat si pentru stapan, nu pentru ca este foarte sigur pe el, ci tocmai pentru ca omul sau nu isi intra in rolul de lider si de protector al haitei. Si asa mai departe, as putea vorbi toata ziua despre aceste oglindiri, insa un lucru e cert: Focus Goes Where Energy Flows. Iar daca energia ta e off, a cainelui tau va fi exact la fel!

Science agrees with what I was saying above
  • Implementeaza cat de bine si consecvent poti toate protocoalele date de catre specialist!

Asta inseamna sa nu te eschivezi, sa cauti scurtaturi, sa eviti sa privesti realitatea in ochi sau sa te iei dupa alti 7 trainers pe care i-ai gasit tu in online sau pe TikTok. Daca ai luat decizia sa colaborezi cu un specialist, atunci mergi pe mana acestuia si pe ce te invata macar pret de 3 luni (sa nu zic 6 luni). Dar mergi all in, nu doar asa… 30% cu chiu cu vai. Nu, ALL IN! Pentru ca nimic nu va functiona daca nu depui un real efort in sensul asta. Nimic nu se va intampla, mai ales daca al tau blanos are una sau mai multe probleme comportamentale , mai mult sau mai putin intense, cu care te confrunti de ceva timp, daca nu pui osul la treaba.

E ca la dieta sau ca atunci cand inveti o limba noua, presupune timp, efort si consecventa. Nu se intampla peste noapte. Nu se va intampla daca nu schimbi nimic (apropo, definitia nebuniei, data chiar de catre Einstein, este sa faci acelasi lucru repetitiv si sa te astepti la rezultate diferite). Nothing changes if you don’t change (your ways at least, if nothing else)!

Ca termeni de timp, nu iti pot da unii exacti, caci vorbim despre un proces. Iti pot spune insa ca daca al tau caine a practicat in mod consecvent anumite comportamente pret de 1 an, ar fi bine sa iti dai atat tie, cat si lui, un minim de 6 luni pentru a reabilita acele comportamente. Desigur, ele se pot opri si din prima clipa in care se schimba foaia, insa rareori omul se schimba peste noapte din a se face pres in fata cainelui sau, la a deveni un real lider benevol. Astfel nici procesul de reabilitare nu va avea loc peste noapte.

  • Ofera-i cainelui tau efortul fizic si mental adecvat rasei sale sau mixului de rase din care face parte!

Nu exista reabilitare fara a-i da Cezarului ce-i al Cezarului. Cainele este un patruped. Este facut pentru a parcurge distante mai mici sau mai mari pe jos, mergand sau alergand (and everything in between). Daca tu vrei sa il scoti doar pana in fata blocului si inapoi caci e uda ploaia, atunci cu parere de rau iti spun ca nu va inceta sa latre pana ii duce pe vecini la disperare si nici nu se va opri din distrugerea casei tale atunci cand esti plecat, pentru ca nu ii oferi alternative de a-si consuma acea energie pe care o are in mod instinctual.

Cainele este facut sa exploreze teritorii de kilometri intregi (sa nu zic zeci de kilometri, iar unele rase chiar sute) iar tu vrei sa doarma 23 h/zi si eventual sa dai skip si la acea unica ora cand are ocazia sa iasa la aer si sa atinga un petic de iarba. Nu va functiona, si niciun joculet de enrichment nu ii va indeplini acea nevoie de a explora teritoriul cu haita lui! Asadar asuma-ti animalul pe care ti l-ai ales spre convietuire si ofera-i ce are nevoie in FIECARE zi (nu doar in weekend).

Ca un mic indrumar (desi nu e intotdeauna valabil, e un minim minimorum necesar):

  • Rase mici – minim o plimbare pe zi de 45 min (cel putin) si inca una de 15 min
  • Rase medii – minim o plimbare pe zi de 1 h si inca una de 20 min
  • Rase mari – minim o plimbare pe zi de 1,5 h si inca una de 25 min
  • Rase foarte mari – minim o plimbare pe zi de 1 h si inca una de 30 min

Din nou, acestea sunt niste linii generale, caci exista rase de caini mici ce au nevoie de foarte mult efort fizic si mental si rase mari sau foarte mari ce nu au neaparata nevoie de atata efort. Conteaza si personalitatea si energia fiecarui individ in parte, cat si varsta si diferite considerente medicale.

Dar daca ti-ai luat caine crezand ca tu nu vei avea nimic de facut, you have another thing coming. Cainele are nevoie de timpul, consecventa si atentia ta, nu doar de mangaieri si mancare. Are nevoie sa faci lucruri cu el!

  • Pune toata familia in acord cu ce urmeaza sa implementezi cu cainele!

Una dintre cele mai mari piedici in reabilitare si in lucrul nostru cu oamenii in general si cu cainii lor, sunt familiile dezbinate. Nu in acte, ci in mentalitate. Cu cat sunt mai multi membrii ai familiei ce convietuiesc cu cainele, cu atat munca noastra este mai dificila. Teaching people and having them work together is like herding cats!

In general este relativ simplu sa lucram cu o persoana single si cainele ei versus o familie cu doi parinti, doi copii si eventual si un bunic sau doi ce convietuiesc impreuna. In al doilea caz cel putin 5 suflete trebuie sa se puna in acord si nu doar atat ci sa ii ofere cainelui in aproape egala masura exercitiu, disciplina si afectiune. Ceea ce va dati seama cat de simplu este… NOT! Dar sa nu credeti ca daca avem un cuplu e mai usor. Nuuuu, in general se intampla ca unul dintre cei doi sa fie in totala opozitie cu cele recomandate de specialist, iar celalalt sa aiba de ales intre a avea un caine ok dar a merge impotriva dorintelor partenerului, sau sa renunte la a educa cainele pentru a acomoda preferintele iubitului/iubitei. Cum o dai bine nu e!

Tigra – Rehabilitated 6 years ago (owner lives alone) – Human & dog reactive case
  • Disciplina NU este Bau Bau!

Este un dintre piedicile cele mai mari in reabilitare e faptul ca omul percepe disciplina ca fiind ceva rau, vreo tortura aplicata cainelui, cine stie ce actiuni brutale sau instrumente menite sa aduca durere si chin in viata cainelui.

Oameni buni, haideti sa ne lamurim odata pentru totdeauna: nu a inceput nimeni sa lucreze cu cainii din ura pentru acestia si din dorinta sadica de a-i vedea suferind. Adica, sper ca va dati cu totii (macar cei ce cititi aceste randuri) seama ca e o absurditate sa crezi asta despre un om care si-a dedicat viata sa ajute cainii si pe stapanii acestora! Haideti sa mai revenim putin cu picioarele pe pamant si sa aducem ceva common sense into our minds, ca deja o luam razna cu totii cu atata pozitivism si orientare DOAR spre bine, frumos, pozitiv si fara nicio dificultate what so ever.

Deci… Disciplina este un set de reguli, limitari si restrictii, de implementat cu cainele tau. Este o structura clara a lucrurilor. Si este absolut necesara in procesul de reabilitare! Adica fara ea nu se poate. Si chiar daca pare scary, nu este nici pe departe la fel de scary ca trimiterea cainelui la adapost sau mai rau, eutanasierea lui. Cred ca in alegerea dintre a-ti cere spatiu in fata cainelui (aka a-l trimite la o oarescare dinstanta de tine cand iti invadeaza spatiul) si a ajunge la adapost sau eutanasiat ca a muscat pe cineva (facand paza pe tine PENTRU ca nu ti-ai cerut spatiul in fata lui), prima alegere este la mintea cocosului si nu e deloc grea. Sau poate este asa doar pentru mine… You pick! Let me know in the comments what your choice was!

  • Afectiunea data cu cap, nu oricand, oricum, la orice ora din zi sau noapte!

Ei, aici deja devine chin pentru unii oameni (majoritatea). Nu pentru ca este ceva greu, ci pentru ca sunt prea angrenati in instant gratification-ul lor ca sa mai conteze ce este bine pentru caine. Emotionalul in general bate rationalul! Si da, in 80% din cazuri, afectiunea oferita in momentele nepotrivite sau in exces este cauza problemelor de comportament.

Nu am intalnit inca un caine care sa aiba probleme comportamentale pentru ca i se oferea prea multa plimbare sau prea multa disciplina si structura. Nope, in general raportul este invers, anume 80% din timp cainele primeste afectiune si daca are noroc poate in restul de 20% din timp celelalte elemente de care are nevoie.

Insa, ceea ce o buna parte din stapani nu stiu, este ca afectiunea oferita pe starile mentale sau emotionale nepotrivite ale cainelui (de la surescitare pana la panica) sau pe actiunile nepotrivite ale acestuia (de la sarit pe om pana la muscat) duc la crearea majoritatii problemelor de comportament! Asadar nu ne ramane decat sa sustragem atentia si afectiunea oferite in respectivele momente, pentru a rupe ciclul acesta. Problema este ca omul in general vrea sa dea afectiune si sa primeasca atentie de la caine de cate ori vrea ori unul ori celelalt, iar stoparea acesteia cand cainele manifesta anumite comportamente nedorite, in unele cazuri inseamna sa nu oferi acea atentie decat de vreo 2-3 ori pe zi cate 5 min maxim.

Soc si groaza! Au venit astia rai de la Yoolia’s Pack si ne-au luat toata bucuria din viata!

Ei bine… Sacrificii trebuie facute daca vrei sa vezi rezultate. Si acum intelegeti cati oameni sunt dispusi sa faca acele sacrificii pentru cainele lor si imbunatatirea relatiei cu acesta (si da, retragerea temporara a afectiunii functioneaza al naibii de bine in consolidarea relatiei cu cainele), dupa numarul real de cazuri reabilitate (in general, nu doar de catre noi). Va zic eu, nu este atat de mare pe cat ar putea fi, si asta nu pentru ca nu poate cainele!

Blegovici – 90% rehabilitated (most of her rehab was done 4 years ago); what you see here wouldn’t have been possible 4 years ago – she was one of our red zone cases (human & dog aggressive)!

2. CAINELE

Bineinteles ca si cainele e parte din ecuatie (despre el era vorba nu?). Intr-o mai mica sau mai mare masura orice caine se poate reabilita. Exista desigur si mici exceptii, cum ar fi cainii ce au probleme neurologice. Insa aceia sunt extrem de rari. Sunt si caini ce deja au ajuns in Red Zone (adica pe o scara de la 1-10 de intensitate, fie ca este de frica/panica sau de agresivitate, ei trec de 10), cu care este un proces greu, atat emotional cat si timewise pentru toti cei implicati. La fel, nu am intalnit prea multi in cei 9 ani de cariera. Ii pot numara pe degetele de la o mana.

Restul sunt tipicul cainelui neindeplinit, fie fizic, fie mental, fie ca rasa si care au dezvoltat diverse probleme mai mici sau mai mari. All doable, all a step away from rehab. Cainele este din punctul meu de vedere cea mai usoara parte a ecuatiei, caci acesta traieste in PREZENT! Nu sta nici in trecut, sa-si planga de mila sau sa se victimizeze si nu sta nici in viitor (desi exista aici mici exceptii in cazul celor cu anxietate anticipatorie) sa fie anxiosi constant.

Unul dintre mentorii mei, Larry Krohn, zicea ca 90% din problemele de comportament ale majoritatii cainilor s-ar rezolva daca oamenii doar ar iesi cu ei si le-ar da o plimbare structurata sanatoasa pe zi! Atat de simplu si totusi atat de underrated.

De-a lungul anilor pot spune ca am observat acelasi lucru. Majoritatea cainilor cu care am lucrat aveau nevoie de o plimbare buna, in structura, pe zi si cateva reguli implementate de stapani in viata de zi cu zi. Atat! Easy breezy. Desigur au fost si cazuri unde a fost nevoie de mai mult, de niste protocoale mai clare, de niste rutine si o structura a zilei mai elevate. Insa per total, socializare corecta si plimbare structurata, astea au fost cheile succesului de-a lungul timpului.

Reabilitarea este simpla, noi o facem complicata. Cainii in complexitatea lor sunt totusi niste fiinte simple in esenta, nu au niste nevoi exagerate, ci doar punctuale. Noi complicam lucrurile, aducem tot felul de tehnici, stiinta si termeni stiintifici, instrumente peste instrumente… Iti spun un secret: cea mai buna forma de reabilitare si legare a relatiei intre tine si cainele tau este sa il observi in liniste. Nimic mai mult sau mai putin.

Doar stai in liniste, undeva in natura, si observa-ti propriul caine. Ce face cand ii dai libertate (desigur se poate, pentru a te simti tu in control cat si pentru a fi el in siguranta, sa te folosesti de un long line)? Cum se manifesta cand aude sau vede ceva? Care este primul sau impuls, sa mearga catre stimul sau sa se indeparteze? Cum analizeaza lucrurile, folosindu-si nasul, gura, ochii, labele sau urechile? Cat de des vine la tine? Daca nu vine deloc cum te face asta sa te simti? Ii place sa interactioneze cu tine sau prefera sa exploreze singur? Daca apare un om in peisaj cum se comporta? Dar daca apare un caine? Ce face la alti stimuli precum pasari sau pisici? Cum alege sa-si consume energia, alergand, sapanad, rozand sau latrand? Si cate si mai cate observatii se pot face… Cu conditia sa nu intervii. Sa il lasi sa fie caine si sa faca exact lucrurile care il fac caine!

Luna – Rehabbed 4 years ago (had major separation anxiety issues); now her owner Robert is our trusted pack mate & helping other people rehab their own dogs!

Un alt lucru ce face cainele sa fie cea mai usoara parte a ecuatiei este faptul ca el isi doreste sa fie echilibrat! Niciun caine ever nu vrea sa fie agresiv, reactiv sau anxios. Pentru ei astea sunt stari mentale dezechilibrate, anormale, care se corecteaza in lumea lor. Un caine echilibrat intotdeauna va adresa un caine ce este intr-un registru nesanatos. In natura in general dezechilibrele se corecteaza. Singurele animale care sunt in negare in ce priveste starea lor emotionala si mentala, cat si echilibrul lor, suntem noi, oamenii!

Noi putem functiona si fiind anxiosi constant sau intr-o perpetua stare de discomfort. Cainii nu. Cainii cauta mereu echilibrul si tot ceea ce fac, fac pentru a ajunge inapoi la acea stare normala a lucrurilor, chiar daca solutiile pe care le gasesc nu se potrivesc in stilul nostru de viata.

De exemplu: cainele latra pentru a-si consuma energia in exces acumulata in zile la rand de stat in casa. Nu este o solutie potrivita pentru un caine ce sta la bloc, insa pentru cineva cu o curte mare, de la tara, acesta poate fi un comportament dezirabil si pentru cainele respectiv o solutie viabila.

Observam in general un shift atunci cand mergem la sedinte, caci cainele de cele mai multe ori abia ne asteapta! Asta pentru ca de multe ori suntem singurii care ii intelegem, le intelegem nevoile si chiar le si indeplinim, in acel scurt timp pe care il petrecem cu ei. Drept urmare se ataseaza de noi. Uneori atat de mult incat daca ne vedem pe strada uita de stapani! Nu pentru ca nu-si iubesc (sau mai bine spus nu le sunt loiali) stapanii, ci mai degraba pentru ca in lumea si psihologia lor, iubirea se traduce prin indeplinirea nevoilor haitei si membrilor acesteia. Iar daca ei vad ca noi facem asta, atunci ei percep din partea noastra o iubire diferita fata de cea oferita de stapani. Which is sad, for they live with them!

Personal, imi doresc sa vad din ce in ce mai multi caini loiali si bucurosi alaturi de stapanii lor, mai degraba decat sa arate asta catre mine. Pentru mine nu este atat de important sa ma iubeasca al tau caine, este in schimb important ca el sa se simta vazut, iubit si inteles de tine! If he loves me too, then that’s a very welcome bonus! 🙂

Charlie – Rehabbed 3 years ago (pulled on leash, was overexcited around dogs)

3. SPECIALISTUL

Aici avem undeva la 20-30% din ecuatie. Da, conteaza sa ai alaturi de tine pe cineva specializat, care stie real sa faca fata oricarui tip de situatie, a lucrat cu diferite si variate rase si metisi, are o cazuistica bogata si face lucrurile din pasiune, nu doar pentru bani. E de asemenea important sa gasesti pe cineva care este intr-un continuu proces de invatare, nu care le stie pe toate si nu mai este nimic nou sub soare pentru el. Compasiunea si empatia sunt plusuri, ca si respectul aratat fata de clientii lui, cu mentiunea ca acestea vin cu si prin reciprocitate, nu sunt one sided. Nu uita ca el este acolo pentru a te ajuta sa-ti intelegi si educi cainele, nu pentru terapie (a ta sau de cuplu ori familiala).

Acum, the trainer/behaviorist can only do so much, as stated before. Nu te poate inlocui pe tine si nu iti poate inlocui cainele, ori circumstantele. Cel mult iti poate oferi solutii personalizate pentru tine si cainele ori situatia data, nu are cum sa schimbe nimic propriu zis.

De asemenea, nu apela la acesta in ultimul ceas, caci auzim mai des decat ne-am dori „am incercat totul (mai putin sa apelam la cineva), daca nici asta nu functioneaza va trebui sa-l dam” … Este deja a point of no return acela. Cumva arunci presiunea pe umerii omului care vine cu buna credinta sa te ajute, in contextul in care poate ani de zile ai lasat lucrurile sa degenereze pana la un punct extrem. Apoi te astepti sa vina cineva cu bagheta magica si sa rezolve peste noapte ce ai stricat tu in atata timp. Nu este fair si nici ok asta.

Specialistul, in acceptiunea mea, va face tot ce este omeneste posibil sa va ajute, astfel incat sa nu fiti nevoiti sa luati decizii radicale, insa din experienta, exact acei oameni ce spun ca noi suntem ultima lor solutie, sunt cei ce nu sunt dispusi sa aplice exact acele protocoale ce le-ar salva relatia cu cainele si ar crea armonie in convietuire!

Nu suntem nici noi perfecti, sa ne intelegem. Nici pe departe! Gresim si noi constant, invatam din greseli, crestem, adaugam la bagajul de cunostinte, ne redresam, o luam de la capat, ne atasam (desi nu ar trebui) de cazuri, atat de caini cat si de oameni, ne punem cenusa-n cap de multe ori insa facem tot ce ne sta in puteri sa facem ceea ce trebuie atat pentru om cat si pentru cainele lui.

Acum de cele mai multe ori asta nu e primit intotdeauna cu bratele deschise. Putem, din dorinta de a ajuta, uneori sa fim prea mult, sa punem poate prea multa presiune pe om cand el nu este dispus sa faca acele lucruri, sa fim poate prea exigenti sau sa avem asteptari mai mari decat ar trebui numai pentru a fi dezamagiti apoi. Cred ca aici este mereu loc de imbunatatire si comunicare deschisa, atat din partea noastra cat si din partea omului cu care lucram. Din pacate insa nu avem mereu ocazia sa discutam deschis, caci oamenilor le este fie rusine sau teama sa vorbeasca deschis despre ceea ce simt sau au nevoie. Si atunci e un fel de guessing game. O fi prea mult sau prea putin ce i-am dat ca teme? I-am spus ce are de facut intr-un mod pe intelesul lui sau a perceput-o mai mult ca pe o cearta? I-am atras atentia prea ferm sau exact cat trebuie de asertiv? Samd, intrebarile pot continua mult si bine.

Din nou, din experientele trecute, oamenii vor sa fie tinuti in brate metaforic si sa li se laude si cel mai mic efort, insa deopotriva functioneaza mai bine si pun osul mai mult la treaba cand sunt trasi putin la raspundere pentru faptele lor (or lack there of). In general, desi nu o vor admite, oamenii cu care noi am lucrat au crescut si invatat mai mult in conditiile in care ne-am asumat mai mult rolul de zbiri, fata de versiunea noastra de good cops. Rezultatele sunt concludente si vorbesc de la sine. Daca i-am luat cu frumuselul si usurelul, au facut la fel de usurel si putintel. Daca i-am luat cu „biciul” au bagat carbuni si au tras tare iar rezultatele au fost pe masura!

Acum va las pe voi sa va trageti propriile concluzii despre cum este mai bine, in primul rand pentru caine, apoi pentru relatia om-caine.

Zooky – Rehabbed 3 years ago (growled at the todler; dog reactive)

Astea sunt lucrurile de luat in considerare cand vreti sa incepeti un proces de reabilitare cu cainele vostru. Si pentru ca blogul meu se numeste What Would Dog Do, voi incheia de acum fiecare postare cu cate o concluzie in consecinta.

WHAT WOULD DOG DO:

  • Daily reminder to check your energy
  • Would go out for a walk, or two, or 10
  • Would listen to their leader (in your case teacher)
  • Structure gives me clarity so please see discipline as a plus
  • I was made for loving you baby, you were made for loving me (but I CAN get enough of you, baby, can you please stay away from me?)
  • Yesterday is history, tomorrow is a mistery, but today is a gift! That’s why it is called the PRESENT (master Oogway would have been a great dog owner)
  • Balance is important for me
  • Choose my teacher wisely & don’t get mad at him when he just wants what’s best for me (even if that’s no fun for you)

Read that again (and again, and again)! 😉

The snake that killed the ego

Because this is a story about a friendly snake

Am contemplat mult si bine inainte de a scrie articolul asta. Sa tot fie vreun an de cand am avut intentia de a pune „pen to paper” legat de subiect. Eram insa prea atasata emotional de toata intamplarea si as fi aruncat cu pietre, in loc sa fac pace pace intre doua dobitoace, cum s-ar spune.

*Disclaimer: acest text nu are rolul de a defaima sau improsca noroi, motiv pentru care identitatile celor implicati vor fi ascunse!

Nu-mi este nici acum usor sa-l scriu, in sensul in care vreau sa ma asigur ca mesajul meu este inteles asa cum trebuie si nu ca o blamare in mod deosebit si imperativ. Imi doresc ca articolul asta sa fie in primul rand o atestare a unor fapte, realitatea asa cum este ea, vorba cantecului de la B.U.G. Mafia (click sa-l asculti). Prezint realitatea exact asa cum este ea… Divertisment pentru tine, mod de viata pentru mine. Pentru mine va fi o gura de aer proaspat, o eliberare a unor apasari pe care le-am carat mult prea mult timp si in acelasi timp o iertare si un gand bun. Pentru cei implicati, imi doresc sa fie doar un wake up call poate. Si daca nu, asta este, macar o lectura placuta, daca nu altceva.

Articolul nu este despre caini, ci despre oameni si despre o experienta proprie, cu un alt profesionist din domeniul canin.

So let’s begin!

Toata povestea a inceput prin 2022, cand noi (eu si Mihai) eram pe Camino de Santiago. O persoana relativ noua in domeniul canin (cel putin eu nu mai auzisem de el si din 2016 de cand sunt in domeniu, am cam fost la curent cu toti cei care activeaza in el la noi in tara). Ne-a dat follow pe Instagram (by the way, daca vrei o poti face si tu cu un click) si au curs de atunci likes la stories, la postari, share la el pe stories cu una alta din cele pe care le faceam in aventura de pe Camino.

Evident ca personal ma bucur chiar si in ziua de azi, cand un alt profesionist ne da like sau apreciaza sub orice forma contentul nostru sau ceea ce facem overall. Este o forma de validare pe care rareori o primesti in domeniul nostru, partial pentru ca, dupa cum spune o vorba inteleapta: „Doi dresori vor fi de acord cu un singur lucru: ca al treilea dresor greseste!” si atunci cand cineva cu mai multa experienta te apreciaza, inseamna ca faci ceva bine, iar partial pentru ca, daca este novice, ma bucur ca se inspira si astfel va ajuta mai multi caini (unde-s doi puterea creste). Asadar i-am dat si eu follow inapoi. Initialele lui erau (si sunt in continuare) B.G. iar brandul pe care l-a construit ulterior este traducerea la propriu a cuvantului Fetch din engleza.

Pentru ca a intrat in comunicare cu noi in DM’s, am tinut legatura si pe la finalul lui Octombrie 2022, cand am revenit de pe Camino si am apucat sa ne linistim, l-am invitat la noi acasa sa discutam o posibila colaborare, propusa atunci chiar de el. Pentru ca la momentul respectiv Robert inca nu se alaturase echipei iar noi aveam timpul limitat, fiind cautati insistent de clienti de la diverse recomandari si din online, am spus why not? Let’s see where this goes si ne-am deschis inima si poarta pentru aceasta persoana.

Un mic detaliu ce merita mentionat este ca Mihai a fost putin reticent in ce-l priveste, in urma faptului ca de cand il urmaream noi, se luase la harta cu un alt profesionist in domeniu (si ulterior, de-a lungul timpului cu mai multi, inclusiv oameni cu experienta de peste 30 de ani), care activeaza pe la Oradea si are un following destul de mare pe social media. Inclusiv dupa intrevederea noastra, Mihai era ca Spirit atunci cand l-a intalnit pe Colonel, in animatia Spirit – Stallion of the Cimarron. Eu am fost la vremea respetiva suficient de naiva si cu faith in humanity cat sa fiu mega optimista in ce-l priveste pe omul care ne-a calcat pragul impreuna cu iubita sa. Am crezut sincer ca va fi inceputul unei prietenii frumoase, daca nu o colaborare fructuoasa de ambele parti si orientata spre bunastarea cainilor din Romania (ce mi-a placut in toata treaba asta era ca mergea pe o filosofie similara cu a noastra in reabilitare si nu doar dresaj clasic, cel putin nu atunci). Si mie mi-a pus cateva semne de intrebare, cum ar fi faptul ca in cadrul discutiei, s-a ajuns la un moment dat la studiile noastre in domeniu si cum am ajuns sa facem asta, asa ca i-am povestit pe scurt ceea ce am scris la un moment dat si in articolul in care imi povesteam parcursul in domeniu. Cand am ajuns la capitolul carti intrebarea ce a venit din partea lui m-a lasat speecheless for a second: „Sunt si carti despre asta?” (or something of the sort – trebuie sa recunosc ca parafrazarea exacta nu mi-o mai amintesc, dar stiu ca mi-a ramas intiparit in minte momentul). Cumva pentru mine este un red flag daca cineva din domeniu sau care vrea sa intre intr-un domeniu, oricare, si sa performeze, nu este intr-o constanta educare si autoeducare. Si totusi am zis, e ok, e la inceput, are timp, este tanar, daca vom colabora il vom mai ajuta si noi cu recomandari de carti, canale media si articole etc.

Din nou, a venit toata bunavointa din partea noastra, insa avea sa ni se intoarca cu varf si indesat. Voi lasa mai jos primele noastre conversatii, doar pentru ca stiu ca fara dovezi clare ale faptelor gurile rele vor spune ca e just here say.

Inainte de asta abia facusem schimb de telefoane si ne-am salutat. Deci practic asta ne-a fost prima comunicare pe Whatsapp.
Apoi a inceput sa ne intrebe de business, de la cum facem una alta, pana la propunerea diverselor colaborari pe tot felul de chestii (non training related)
Pentru ca discutasem la noi acasa sa ne invitam reciproc la cate un eveniment, de-al fiecaruia, am facut primul pas si l-am invitat la unul din cele mai mari evenimente ale acelui an pt noi – Xmas Pack Walk! De altfel apare si el in vlog (for like a second)

Acum, cateva lamuriri, caci sunt necesare, dat fiind ca nu am inregistrat conversatia de la vizita la noi (that would’ve been weird 🙂 ). In cadrul acelei discutii, am discutat niste linii mari in care s-ar putea desfasura colaborarea noastra (asta, ca si vizita lui dealtfel, decurgand din faptul ca atunci cand noi bateam la pas Camino, am fost nevoiti sa trimitem anumite persoane cu urgente de rezolvat, catre el, caci nu aveau cum sa ne astepte pe noi 1,5 luni pana ne intorceam, si decat sa caute in blind pe net pe cineva potrivit, am zis daca tot pare ca omul are o filosofie similara si era mutat de curand in Bucuresti, sa-l ajutam si pe el si pe omul in nevoie). Aceasta presupunea ca atunci cand noi suntem plecati (cum se intampla destul de des atunci, mai ales prin programul Dresori Calatori) sau suntem booked pe cate 2 saptamani in avans, sa trimitem oameni si catre el ca recomandare din partea noastra. Evident, acelasi lucru urmand sa-l faca si el, cand era plecat sau dintr-un motiv sau altul nu se putea ocupa de un caz. Termenii si conditiile erau sa fie un schimb de 10% din veniturile de la respectivul client, catre cel care facuse recomandarea (ceva dealtfel relativ tipic si pe care noi il practicam cu o parte dintre partenerii nostri de business). De asemenea, in aceeasi idee, si daca un client de-al lui care sa zicem ca nu a rezonat ori dintr-un motiv sau altul ne-ar contacta, atunci noi i-am fi comunicat asta, iar daca respectivul ne-ar deveni client, atunci aceeasi regula s-ar aplica. Evident si vice versa! Zis si facut, batut palma la noi in curte legat de asta si luat ramas bun cu zambetele pe buze. Bineinteles ca acest lucru nu s-a mai intamplat. Nu din partea lui anyway…

Deci cum spuneam a venit la eveniment, i-am comunicat asteptarile noastre inainte, el ne-a asigurat ca nu isi baga coada (mai direct spus). Dealtfel din modul in care vorbea puteam sa ma prind de caracter, dar tot hopeful eram
Dupa cum se vede, toate gandurile bune, caci ne vazusem chiar inainte de Craciun. Ii trimisesem o poza cu cainele pe care il plimbase pana la urma la eveniment (later on urma sa ii fie client, aveam sa aflam din social media, pentru ca il abordase pe Instagram). Acelasi caine de la a carui stapana am primit cel mai hateful review, fara sa ii fi facut vreo nefacuta, doar asa…Din rautate. Am scris despre asta AICI.
Nu doar ca omul s-a dat prieten si voia sa para ca ne stimeaza, dar ne mai si promova, vezi Doamne. Din nou, ego wise, da m-am simtit bine ca cineva din domeniu ne aprecia atat de mult (evident, doar aparent)
Asta nu inseamna insa ca m-am imbatat cu apa rece. Apreciez aprecierea, dar nu vreau sa-si diminueze nimeni lumina pentru ca sa mi-o cresc eu pe a mea. Keep things real, keep things simple, and always believe in yourself! There’s room for everyone under the sun.
Din nou, keeping it friendly, light hearted & supportive
Apoi a inceput sa vina cu tot felul de propuneri de colaborari, daca le pot numi asa, pe tot felul de chestii irelevante pentru noi. I really appreciated the sentiment & intention, dar pe mine ma interesa sa ajut real cazurile de caini cu probleme, nu sa vand hainute sau sa fac poze profi…
I-am comunicat cat am putut de gentil ca nu este una din preocuparile noastre (cred ca el intelesese altceva din discutia noastra din curte)
De pe aici ish a inceput el sa nu mai fie asa mult pe text, ci pe telefon/inregistrat. Usor usor se eschiva (in acest moment, as I write for example, nu mai am conversatiile de pe Instagram, de la inceput, caci le-a sters cand am mentionat intr-un mesaj acolo ca lucrurile sunt scrise negru pe alb – vorba vine). Dupa cum se vede, noi ne-am tinut de vorba data si atunci cand nu am putut noi, am trimis catre el (nu a fost decat un caz singular concretizat, caci de asa natura au fost lucrurile ca nu a mai fost nevoie dupa, but nonetheles, we kept our end of the deal).
Btw, screenshot-ul cu conversatia de pe Whatsapp cu doamna a dat-o cu dissapearing message, din nou un red flag ca omul era precaut cu urmele sale. Nu aveam ochi sa vad atunci. Persoana trimisa catre el a fost initial incantata, apoi a revenit la noi, caci ceva nu i-a placut (aveam sa inteleg ulterior ce anume – atitudinea).
Era de asemenea foarte inquisitive legat de un client, pe care by all accounts nu prea si-l dorea si de care nu prea ii pasa sau il avea la suflet. Un alt red flag, imi povesteste despre incheierea unei colaborari despre care eu nu aveam mare idee, si ii face pe oamenii respectivi neseriosi. Nah, acum va las pe voi sa va trageti concluziile despre cine a fost sau nu serios.
Din nou ne propune bisnita basically, ceea ce pentru noi nu este si nu a fost vreodata scopul. Un alt red flag pe care l-am ratat: omul era numai dupa bani si dupa asociere cu X sau Y pentru a-si crea following-ul. They’ll do anything for clout, cum zicea melodia
Am revenit catre om, as promised, cu feedback. Omul era doar curios. Nu real interesat. Anyway, clienta pana la urma a colaborat cu noi pe un abonament, a venit si la cateva evenimente si dupa 1,5 ani nu a mai ramas pe grupul nostru de clienti, caci isi rezolvase cazul si nu a mai fost activa (una dintre regulile grupului nostru este sa fii implicat activ in comunitate). Am fost si suntem recunoscatori pentru ca datorita ei am ajuns sa vedem adevarata fata a acestui om!

Si asta a fost ultima noastra comunicare pe Whatsapp. De-a lungul timpului insa, cam de pe la inceput, pentru ca ne urmaream atat clientii pe social media cat si pe el, am observat unele lucruri. Cum ar fi faptul ca mai aparea cate un client de-al nostru pe vreun story de-al lui (fie cainele, fie omul, at first sight, parea ca s-au intalnit intamplator prin cunostinte comune, erau in situatii personale, nu de lucru, gen la un gathering sau cafenea etc), apoi dupa conversatia asta de mai sus (daca nu chiar inainte) am observat ca nu mai apareau likes de la el, nici pe stories, nici la postari. Mi s-a parut putin ciudat, dar am zis nah, omul le are pe ale lui, a inceput si el sa-si cresca baza de clienti, nu sta sa ne dea noua like la tot. Dealtfel nici nu sunt genul care sa urmareasca cine mi-a dat follow, daca da sau nu like, daca mi-a dat unfollow etc. Pentru mine social media este doar un tool, cel personal pentru amintiri, iar cel de business evident pentru activitate. Nu e ceva ce imi acapareaza toata viata, nu stiu daca cineva mi-a dat unfollow sau mi-a dat block. Insa era evident ca de la likes zilnice la absolut tot, acum nu mai erau pe nicaieri (nu stiu sigur nici daca viziona stories, ca nici asta nu stau sa vad cine se uita sau nu la ele). Ma gandeam inclusiv ca a dat unfollow probabil, dar nu am investigat in profunzime. Mi s-a parut doar ciudat shift-ul.

Apoi am vazut acelasi caine pe care il avusese la eveniment pe mana, la el in gazda (da, noi inca il urmaream, caci nu aveam nimic cu omul si in general mie personal imi place sa-mi urmaresc concurenta, odata pentru a invata, „fura” meserie sau strategii acolo unde imi plac si rezonez si secondly pentru a fi la curent cu domeniul si ce fac ceilalti). A fost si momentul in care am renuntat la respectivii clienti, avand o conversatie in privat cu ei, unde am ridicat problema, si anume ca pe langa noi se mai perindau pe la cel putin inca doi dresori, lucru pe care nu il consider productiv de nicio parte. Clientul devine confuz caci fiecare profesionist are propriul stil de lucru iar eu ca profesionist (mai ales la modul la care ne facem noi treaba, cu multa investitie de suflet dar si de informatie si know-how gratuite) sunt in pierdere. Asadar ne-am luat ramas bun de la respectivii clienti. Apoi am batut un apropo si omului pe Instagram, caci aparent uitase de colaborarea noastra. Nu venise catre noi pe niciun canal, sa ne comunice ca unul dintre clientii nostri venise catre el si sa discutam vis-a-vis de motivele pentru care s-a intamplat asta. Deci nimic din ceea ce noi facusem cu doamna de mai sus, in contextul in care eu a trebuit sa sap prin niste mesaje sa imi dau seama ca era aceeasi doamna care colaborase cu el si sa fiu fair, sa-i transmit asta. Iar el stia clar ca respectivul caine era din grupul nostru, caci il avusese pe mana la eveniment. 😦

Asta a fost apropo-ul meu. El nimic. Se facea ca ploua si imi povestea ce stiam deja (apropo, clienta respectiva s-a simtit ofensata ca noi am vrut sa incheiem colaborarea si am confruntat-o legat de schimbarea neanuntata a dresorilor si in review zicea ca „a fost un privilegiu pentru noi sa ii avem cainele in gazda”; asta in contextul in care vedeti mai sus cam ce facea cainele fiind necastrat la 3 ani si fara monte la activ; si in contextul in care l-am luat de acasa, l-am dus cu noi in vacanta la Brasov si l-am lasat inapoi acasa, deci super premium services de la noi)

A fost apoi liniste totala din partea lui, pana in 2023, cand in urma comunicarii mai directe pe care noi (in special eu) am avut-o cu grupul nostru de clienti, a avut loc Marea Schisma cum imi place mie sa-i zic. :))) Practic cineva a luat personal o fraza spusa de mine pentru a-i aduce putin cu picioarele pe pamant si cu gandul la lucrul cu cainele nu la caterinca si de acolo s-a dezlantuit Jihadul. Nu o sa intru in detalii acum, maybe we’ll discuss that in another post. Cert este ca aproape jumatate din grupul nostru de clienti (mostly persoane ce nu lucrau sanatos sau nu aveau o filosofie similara cu a noastra, fie in training, fie in dezvoltarea personala, s-au indepartat de noi) si-a luat talpasita (de altfel indemnati de noi sa faca asta, daca nu mai rezoneaza cu noi si ceea ce vrem sa construim). In hindsight it was necessary & a big wake up call for me. Si aici se leaga putin si cu titlul acestui articol. A avut pentru mine loc o moarte atunci. Moartea ego-ului meu. Am fost in doliu dupa el vreun an si jumatate dupa acel eveniment. I’m in my acceptance era now.

Dar ca sa terminam povestea cu persoana asta si sa tragem niste concluzii, sa continuam. La ceva timp dupa intamplarea de mai sus, nu mult, au inceput sa curga reviews negative (full of hate some of them), nefondate in munca prestata de noi, ci dintr-un registru personal al oamenilor (basically ca niste copii mici carora li s-a luat jucaria). Pe multi inca ii urmaream, ca si pe el de altfel. La nici o luna dupa ce au plecat de la noi, i-am vazut pe majoritatea la el! Nimic neasteptat, caci dupa cum am spus, are o filosofie in mare parte similara cu a noastre in ce priveste training-ul. Finetea lipseste cu desavarsire la el, dar grosul este acolo. Toate asa cum trebuiau sa fie, nu ne-a picat bine dar asta este. Nu am mai zis nimic, mai ales ca dupa conversatia de mai sus, era clar ca pentru el nu mai reprezentam nimic de interes, nici pe colaborare nici pe partea personala.

Insa la un moment dat in 2024, una dintre clientele noastre vechi care i s-a alaturat si si-a deschis un business cu lese, s-a gandit sa isi asume (nu doar pentru ea si business-ul ei ci si pentru B.G., caci era si este si provider-ul lui de lese) o idee pe care eu am implementat-o in Romania impreuna cu Paracord for Pets, cu multi ani in urma (cand de altfel era si ea clienta mea si stia clar care era povestea si cum a fost implementata) – anume lesele multifunctionale pe cod de culoare! Este o idee pe care si eu la randul meu am preluat-o de afara la momentul respectiv, am adaptat-o insa la nevoile mele de business si am promovat-o ani de zile, caci stiam de atunci cat de helpful ar fi adoptarea ei la scara larga.

Trebuie sa recunosc ca mi-a cam sarit tandara atunci, pentru ca la mine merge aproape orice si accept aproape orice mai putin ipocrizia si pacaleala/minciuna (fie ca ma afecteaza pe mine sau ii influenteaza pe altii). Asadar dupa ce i-am comentat ei pe profilul de business (nimic exagerat, doar ca ar fi frumos sa dea credit acolo unde se cuvine, cand isi asuma ideile altora), motiv pentru care m-a blocat acolo, i-am scris lui pe Instagram un mesaj cu putin iz de batut obrazul. Las mai jos ce a urmat.

I-am scris lui pentru ca stia clar atat istoricul clientei (care apropo, ne-a fost clienta pret de 6 ani, timp in care nu a avut decat suport din partea noastra; a luat personal o fraza spusa O SINGURA DATA) cat si faptul ca luase ideea de la noi si ii daduse mare promo pe story la el.
Raspunsul lui foarte elegant, avand in vedere modul meu personal de comunicare cu el de-a lungul timpului… Si da, am descoperit abia in aceasta conversatie cu cine stateam de vorba si cu cine am stat la masa. Va vine sau nu sa credeti, eu pana in momentul ala inca mai speram ca omul nu este chiar asa…
Din pacate (sau fericire) depinde cum vrei sa o iei, I let my ego get the best of me here. Si la mine iese sarcasmul la iveala si ironia cand ma calci efectiv pe bataturi. I guess it’s normal, but I’m not necessarily proud of myself for that
Chipurile oamenii au venit plangand si traumatizati la el, dorind alinare. :))) Oare cata putere sa si avem si noi asupra oamenilor de ii traumatizam asa? Inseamna ca am fost foarte importanti in vietile lor, right there at the top, next to mom & dad. That says a lot I guess. Si explica si de ce au fost asa suparati. S-au simtit abandonati. 😦 In orice caz, clar au gasit cel mai empatic si deschis om din Romania. To each his own I guess…
There comes a moment when someone has to put this sort of person in check. At least privately. Din pacate el nu ne-a oferit aceeasi curtoazie, caci ne-au ajuns pe la urechi actiuni si vorbe de-ale lui de la clienti fideli, care ne-au povestit cum i-a abordat in privat pe Instagram fie el, fie clientii ce plecasera la el, ca sa ii atraga sa plece. Deci fraza cu furatul clientilor din mesajul anterior, nu era scoasa din burta sau o acuza nefondata
Si aici s-a incheiat si comunicarea noastra pe Instagram, caci dupa toata conversatia asta am dat restrict, nemaifiind interesata sa aud cuvinte grele fara motiv si sa comunic in orice fel cu genul asta de persoana. Un fel de spalat pe maini…

Evident ca de atunci si pana acum am mai vazut clienti de-ai nostri pe la el, din cei vechi dar si din cei care inca mai pierdeau vremea si prin comunitatea noastra. Inca sunt si oameni din comunitate care sunt in comunicare cu cei ce au plecat. Unii informatori. Unii innocent bystanders care cred ca si-au gasit prieteni reali pe acolo. Poate asa este. Who am I to judge? Point is ca am simtit, in momentul in care i-am dat omului unfollow si restrict, ca am iesit dintr-o relatie toxica efectiv. Inca eram insa in ego partial.

Poate inca sunt si acum (mai mult ca sigur). As vrea eu sa scap de ego asa usor, insa it’s a lifelong process. DAR… Ceva s-a schimbat in mine, de cand am fost la Vipassana. Am tras niste concluzii, am ajuns la niste realizari. Am scris de cel putin doua ori articolul asta in minte, cat timp eram acolo. Nu stiu daca pe „hartie” a iesit exact ce am gandit acum aproape 3 saptamani acolo, insa it’s the best I could come up with.

Ziceam in titlu ca B.G. este sarpele care mi-a mancat ego-ul. Si asa este partial (au fost mai multi factori). Dar am ajuns la concluzia ca sunt cateva lucruri pentru care ii sunt recunoscatoare. For real, nu la misto si nu zic doar ca sa dau bine. Sunt recunoscatoare ca mi-a aratat la ce sa fiu atenta si cum sa „miros” un om care se da frate dar e sarpe. Sunt recunoscatoare ca mi-a aratat ce fel de om vreau in echipa si ca imediat dupa ce a inceput sa scartaie colaborarea noastra, a aparut Robert in echipa noastra, care ca si caracter, este exact opusul lui B.G. Sunt recunoscatoare ca m-a dat jos de pe my high horse, aratandu-mi ca nu sunt nici miezul din kurtosz si nici unica solutie pentru proprietarii de caini cu probleme. M-a trezit la realitate! Ii multumesc pentru acest wake up call si pentru ca m-a ajutat sa imi diversific serviciile, sa-mi fac proceduri mai faine, sa-mi gasesc aliati in alti profesionisti din diverse domenii si sa fiu deschisa la nou. Sunt recunoscatoare ca imi duce mesajul si ideile mai departe (de la cea cu lesele multifunctionale, pana la anumite evenimente de grup), caci la urma urmei este despre a ajuta cainii. Iar daca acestora le este bine, sunt indepliniti si fericiti, then that’s all that matters. Nu conteaza cine este cel care livreaza mesajul sau incaseaza banii. Conteaza CAINELE. Atat!

Pe langa multumirile aferente, ii doresc acestui om si sa-mi imparta meritele. E o fraza pe care am invatat-o in calatoria mea. Meritul de a fi mai buna, meritul de a fi mai calma si mai centrata. Meritul de a lucra constant la mine, atat de bine cat stiu si pot. Meritul de a fi plina de compasiune si iubire. Meritul de a aduce lumina si intelepciune celor din jur. Ii doresc sa le imparta cu mine. Sa fie fericit, sanatos si eliberat de toate negativitatile (fie cele create de el sau cele ce vin catre el)! Ii doresc de asemenea sa fie mai bun in colaborarile actuale si viitoare, sa nu isi vada doar propriul interes ci si pe al persoanei care ii incredinteaza prezumptia de nevinovatie si bune intentii.

Si cu asta inchei acest capitol, deloc placut, dar necesar din viata mea. Am lasat aici ultima picatura de aversiune pe care o mai aveam catre aceasta persoana. Sper doar ca acest articol sa fie o lectie si pentru tine, cititorule, atat de asa NU cat si de asa DA, de etica si integritate.

Read that again!

Movies & dogs (1)

A happy ending for all

Welcome to my Ted Talk about dog movies and movies with dogs (and all in between)!

Pentru cine nu ma cunoaste inca destul de bine, I’m somewhat of a movie addict (or freak, depends on how you see it) sau cinefil cum s-ar zice pe romaneste. Adica stiu o multitudine de filme din toate categoriile posibile si imposibile. It’s kinda hard to find a movie I haven’t seen (si aici includ filme frantuzesti, japoneze, chinezesti, sarbesti, germane, italiene, indiene s.a.m.d)!

So I know my movies… Mihai spune deseori ca as putea face terapie prin filme, caci de multe ori am ajuns impreuna sau l-am condus pe el catre anumite insights personale, punandu-i filme care mi s-au parut relevante sau care mi-au deschis ochii in anumite spete. Asadar azi va las pe voi sa descoperiti si latura asta a mea si poate va voi deschide ochii si voua spre anumite lectii pe care fie le-am asimilat din respectivele filme, sau pur si simplu la anumite comportamente, atat umane cat si canine, demne de dezbatut si analizat. Voi lasa mai jos atat o lista personala de filme preferate cu caini, cat si filme in care apar caini in anumite roluri, ce merita dezbatute si din perspectiva unui dog behaviorist si de asemenea, filme care desi par usurele, vin cu deeper meanings!

Va recomand sa va luati cutia de popcorn, ceaiul sau sucul natural langa si nu lasati deoparte deschiderea de a invata, nu doar de a urmari aceste filme purely for entertainment. Stiu ca e o capcana greu de evitat, mai stiu insa si ca daca exista catusi de putina curiozitate in voi, veti gasi si lectii de luat si aplicat sau macar de digerat mai mult chiar si intr-o animatie sau intr-o comedie. As zice: „Watch a movie carefully, you might learn something!”

So let’s dog in! 😉 Nu le-am asezat intr-o ordine anume, ci cum imi revin in memorie, ordinea lor nu are vreo relevanta pentru cat de mult mi-au placut sau ce lectii mi-am sustras din ele.

  1. Wendy and Lucy (2008):

Wendy and Lucy is a hard movie to watch. Not your average dog movie for the untrained eye. De obicei filmele premiate la diverse festivaluri de film nu sunt cele mai usoare. Acesta nu face exceptie, caci pune sub lupa atat o perspectiva diferita asupra vietii, nu tocmai privilegiata, cat si cat de mult relief poate aduce un caine in viata cuiva. Next time you see a hobo followed by an off leash dog, be midful of what that relationship might be based on!

Ce imi place mie la filmul asta, pe langa perspectiva mentionata este ca arata un om care nu renunta la caine in her most difficult times. Si arata o poveste realista, legata de relatia lor. Not all rainbows & butterflies. Watch it if you’re not a snowflake & pe propria raspundere (nu raspund pentru eventualele lacrimi de crocodil)!

2. Show Dogs(2018):

Show Dogs is more lighthearted, e un film usurel, de duminica! Portretizeaza destul de fain pe ici pe colo ce se intampla in lumea expozitiilor canine. Ca multe alte animatii/CGI (computer generate imagery, un fel de AI mai rudimentar) based movies, umanizeaza foarte mult cainii. Nu pot spune insa ca am vazut multe filme care sa ii portretizeze exact asa cum sunt – CAINI, nu versiuni canine ale oamenilor. Daca putem trece peste acest mic detaliu nesemnificativ (vorba vine), atunci you should get a kick out of this one. Se poate vedea si cu copiii de o anumita varsta (de la 7-8 ani in sus).

3. DogMan (2023):

Luc Besson a reusit sa surprinda aici esenta a ce inseamna energia in relatia cu cainii si cum cainii urmeaza asta mai mult decat orice altceva (cum arati, cine esti, cat de popular, ce job ai sau cu ce te imbraci)!

Din nou o capodopera din punctul meu de vedere, ce pune sub lupa psihologia umana dar si cea canina. De data asta se portretizeaza cainii in naturaletea si frumusetea lor raw. Filmul este unul dur, nu pentru toata lumea, but for sure worth a watch (or two)!

4. Wolves Unmasked (2021):

Acesta este documentar, nu film propriu zis, insa ne introduce in lumea fascinanta a lupilor, stramosii cainelui. Daca vom intelege radacinile de unde isi trage si cainele anumite comportamente, vom intelege si cainele in sine! E cumva ca la oameni, you don’t know where you’re going if you don’t know where you’re coming from. Same story, different species!

Recomand cu caldura urmarirea atat a acestuia cat si a altor documentare sau chiar citirea unor carti despre lupi, daca va plac macar cainii. Veti primi mai multe insights decat credeti legate de acestia. Iar pentru cei care inca sunteti in dubii daca al vostru caine se trage din lup sau sunteti confuzi in ce priveste mentalitatea de haita, imi permit sa va recomand si un podcast, pentru a lamuri once and for all toate intrebarile posibile: The Dog Psychology Podcast (click pe el pentru a urmari un episod anume ce dezbate aceasta intrebare).

5. Hachi: A dog’s tale (2009) & Hachiko Monogatari (1987):

Nu aveam cum sa omit de pe lista Hachi sau Hachiko! Este totusi un film despre Akita si mai mult decat atat un film inspirat de o poveste reala (my favourites).

Sunt insa doua versiuni: cea japoneza si de altfel originalul cat si cea americana sau the spin off (varianta mai comerciala). Evident este mai deep si, mai ales pentru fanii culturii japoneze (myself included), mai relevanta varianta originala, caci desi are putine dialoguri te transpune, intr-un mod in care doar acel popor poate, in viata reala a lui Hachiko! Bonus pentru mine este anul aparitiei filmului, care este acelasi ca si anul in care m-am nascut eu, drept urmare este ca o profetie cumva ca a trebuit in viata asta sub o forma sau alta sa mi se impleteasca drumurile cu un Akita (sau mai multi). Tot un mic detaliu pe care multi nu il stiu, este ca Hachiko (the O.G.) avea una dintre urechi lasate (lucru dealtfel portretizat in statuia sa din Shibuya, Tokyo), intamplator sau nu, aceeasi ureche pe care si Fuki o are lasata (acest lucru se considera defect al rasei). Daca mai luam in calcul si faptul ca Hachiko (originalul, din nou) s-a nascut in Noiembrie, ca si Fuki, deja incepem sa credem in coincidente. 😉

In varianta americana, ochii neantrenati in ale rasei Akita nu au observat ca puiul portretizat era de fapt Shiba Inu (probabil unul de 6-8 luni), lucru ce a furat putin din farmecul povestii in sine. Dar compenseaza pentru asta sarmul lui Richard Gere (razzle dazzle them cum ar fi spus in alt film)

Dar nu, spre deosebire de multi alti stapani de Akita, eu nu l-am luat pe Fuki in urma emotiei si povestii transmise de filmele acestea. Povestea lui Fuki o gasiti in articolul dedicat lui (click to read that one too)!

Revenind insa la aceste doua filme, pregatiti-va cutia de servetele, indiferent ce versiune alegeti sa vizionati, caci va da cu emotional damage. Radem, glumim si poate nu observam in viata de zi cu zi nivelul asta de loialitate in Fuki de exemplu, dar stiu ca undeva acolo zace o latura a lui similara cu a lui Hachiko. Si asta ma face pe mine personal recunoscatoare si incredibil de respectful towards him.

6. Togo (2019):

Asta este unul dintre filmele mele preferate, din categoria dog movies! Pe langa faptul ca este unul dintre putinele filme din 2015 incoace ce nu au inlocuit cainii reali cu CGI (decat in anumite secvente din film, foarte putine oricum fata de alte filme), portretizeaza excelent o relatie bazata pe incredere si respect intre stapan si caine, dar care a trecut prin trials & tribulations. Este efectiv fraza „nu primesti cainele pe care ti-l doresti ci pe cel de care ai nevoie” transpusa intr-un film, in a nutshell!

La fel ca si la Hachiko, este un film inspirat dintr-o poveste reala. In acelasi timp, las aici un gand legat de cursele de caini din Alaska si nu numai, caci in ultima vreme s-a ajuns ca inclusiv astea sa fie portretizate ca abuz. Well, my little snowflakes out there, try to get your asses off of your couches and take a hike (quite literally but figuratively too)! Cainii astia, facuti din vremuri preistorice aproape, sa traga la sanie, nu au alt outlet mai fain pentru a fi impliniti decat acesta. Este scopul lor in viata, ceea ce le spune genetica sa faca (de sute si mii de generatii) si le curge prin vene, so much so that they would rather die doing it, then sit on a couch all day, like some of you would prefer to have them do. Asadar let dogs be dogs, not couch potatoes, even if it’s sometimes dangerous or hard. They won’t back down from hardships, only you would, s0 stop comparing!

Urmariti Togo pentru a intelege la ce ma refer mai sus si, la fel, pregatiti servetelele si o patura cosy, caci la cata iarna si inghet veti vedea in film, probabil va va lua frigul 😉

7. The art of racing in the rain (2019):

Yet another tearjerker people! Filmele din 2019 au avut ceva special, mai ales cele cu animale. Acesta nu face nicio exceptie. As putea fi ochiul critic cu acest film si sa mentionez ca inca de la inceput porneste de la premiza luarii unui pui in teorie de rasa, insa in practica de la niste oameni care si-au inmultit iresponsabil cainii. Not a very smart way to portray to the public how to go about getting a dog…

Apoi portretizeaza evident idealul vietii alaturi de un caine, omitand ca acele comportamente evidentiate in film, aduc majoritatea cainilor departe de a creste ca individul respectiv! Basically ne arata cum loveste norocul pe unii oameni care fac toate greselile din lume (cu exceptia socializarii si expunerii, la capitolul asta secventele din film arata exact cum ar trebui facute lucrurile pentru a avea un caine echilibrat) si tot nimeresc un individ care este acel unicorn dog pe care cu totii ni-l dorim. Daca e ceva, pe langa socializare, ce filmul a nimerit, este personalitatea de Golden Retriever (in usoara opozitie cu cea a cainelui din filmul de mai jos).

Viewers be advised that this isn’t by far a portrayal of the reality most dog owners get! It’s just a movie!

Aici se recomanda vizionarea light, cu scopul aducerii acelor warm fuzzy feelings in viata voastra. Si atat! Nu este neaparat ceva educativ, cel putin nu in ce priveste psihologia canina. Poate in ceea ce priveste relatiile interumane. But nonetheless, it’s a great rom-com to watch with your significant other, so enjoy (sau Enzo-y 😀 )!

8. Marley & Me (2008):

Ei aici mai venim de acasa in ce priveste portretizarea corecta din punct de vedere comportamental, atat a rasei, cat si a „monstrului” caruia ii poti da nastere facand toate greselile posibile atunci cand vine vorba de cresterea cainelui! 🙂

Ce mi se pare interesant este cum in 2008 se aratau niste realitati ale comportamentului canin, care in 2019 (vezi mai sus) nu mai erau afisate. Asta consider ca ne arata putin si trendul in care oamenii s-au dus, anume pe ignorarea lucrurilor negative (in orice sfera) si scoaterea in fata doar a plusurilor sau a lucrurilor pozitive. Aici vin cu o mica mentiune (besides the point of this article, but on point with this observation): observ si in viata de zi cu zi si in lucrul cu clientii nostri (umani), cum oamenii nu mai vor sa auda o critica (fie ea si constructiva, in vederea cresterii si imbunatatirii relatiei cu cainele lor), nu mai vor nimic din sfera de „negativ”si vor doar incurajari, recunoastere si lauri (din pacate pentru mai nimic, nu neaparat pe meritate). Din punctul asta de vedere nu vad deloc bine viitorul nici al cainilor, nici al nostru ca omenire, caci nu ai cum sa cresti fara a da de nimic negativ (un obstacol, o cadere, o greseala, un sut in fund etc). E literalmente imposibil! Asadar data viitoare cand cineva va atrage atentia la ceva ce faceti gresit, in loc sa bateti in defensiva, respirati profund si multumiti-i omului care va face acea observatie. E foarte probabil sa fie un blessing in disguise acea „critica”! Oh, and work hard for your praises, no one owes you one just because you exist or because you do the bare minimum!

Getting back to the movie tho’, e funny rau iar la final da, arata cum majoritatea cainilor seniori se linistesc si devin caini buni. Tot un tearjerker, de vazut cu familia, inclusiv copiii mici, insa nu de luat lectii despre cum sa cresti cu caine, ci mai degraba the lesson here would be: ASA NU! Indiferent cat de frumos o dau producatorii ca au avut viata faina, chiar daca era haos cainele. In realitate, nu e chiar asa fun cand ai un caine atat de anxios, distructiv si out of control. It’s just funny when it’s not you (and yours)!

9. Wolfwalkers (2020):

Una dintre animatiile mele preferate, ce ma duce direct in vremurile celtice! Mi se face pielea de gaina de fiecare data cand urmaresc filmul asta si ma transpune acolo instantaneu. Muzica si vizualurile sunt superbe iar povestea ne invata cum prejudecata cauzeaza mereu drame si suferinte.

It’s not just for the kids, it’s a lesson for all of us! Este unul dintr-o serie de 3 filme din folclorul irlandez, celelalte doua fiind Song of the Sea si Secret of Kells. Toate trei sunt deosebite atat ca povesti, cat si ca animatie si vizualuri (unlike anything you’ve ever seen) si ca muzica.

Acesta insa imi vorbeste sufletului cel mai mult si il pot revedea oricand fara a ma plictisi (that, in my book, is the trademark of a great movie)!

10. Because of Winn-Dixie (2005):

Filmul portretizeaza foarte fain cum reusesc cainii sa conecteze oameni ale caror drumuri nu s-ar fi intalnit altfel. Ar trebui o noua campanie pentru adoptii cu celebrul motto al celor de la Nokia: „Dogs – Connecting People”. 😉

Din nou, ca in majoritatea filmelor cu caini, se evidentiaza multe comportamente nesanatoase ale cainilor, ca fiind normale, insa trecand peste componenta asta, avem un film care ne pune in legatura cu copilul nostru interior si ne reaminteste sa fim deschisi si curiosi ca acesta. Ne ajuta sa pastram usile oportunitatilor deschise, caci s-ar putea sa intre pe ele prieteni de care nu stiam ca avem nevoie!

Lighthearted, de vara, 10/10 would recommend!

11. Strays (2023):

Lasand la o parte ca e putin nerealist faptul ca expun caini de rasa ca fiind vagabonzi, lucru nu imposibil dar destul de improbabil, este o comedie tare faina pentru adulti (nu va uitati cu copiii caci e deocheata rau)!

Am ras mult, au portretizat destul de fain perspectiva canina (evident lasand la o parte micile umanizari ce deja nu mai am asteptarea sa nu apara in orice film cu animale) si e smart, sarcastic, ironic here and there, basically everything you’d want from such a movie. E pe Netflix acum so watch it! You’ll thank me after 🙂

12. Isle of Dogs (2018):

Un film de Wes Anderson ne atrage atentia in general. Nu stiu insa de ce am senzatia ca pe acesta nu l-a vazut prea multa lume. Este destul de messed up si ne arata un posibil viitor, sau chiar prezent (daca luam in considerare ce se intampla in Coreea de Nord).

Personal nu sunt mare fan al acestui gen de animatie (intre CGI, desen si 3D), dar acesta specific m-a prins si din nou, ne pune in fata o perspectiva diferita. O realitate la care nu ne-am fi gandit sau care este departe de bula noastra sau coltul nostru de lume.

13. I am Legend (2007):

I am Legend nu este un film despre caini, insa ne duce back to roots cand vine vorba de colaborarea dintre om si caine in situatii de supravietuire. Will Smith isi joaca excelent rolul de lider si coechipier al lui Sam, GSD-ul care ii este alaturi cand lumea se sfarseste!

Acum, ca in toate filmele cu orice rasa de lucru, dar nu numai, ar fi bine sa nu ne indragostim de rasa respectiva doar prin prisma filmului in sine. Ci sa ne facem research, sa gandim putin critic si sa ne asiguram ca acea rasa se potriveste real stilului nostru de viata. Desigur sa tinem cont si de individul ales, indiferent de rasa din care face parte, caci daca va asteptati ca simplul fapt ca aveti un GSD, va va feri de toate relele si veti supravietui unui zombie apocalypse, atunci am vesti proase pentru voi… :)))

Din nefericire, statistic vorbind, de fiecare data cand o rasa a fost portretizata intr-un film de succes (vorbim blockbuster level) s-au intamplat 2 lucruri cu ea:

  • S-au umplut adaposturile de acea rasa (caci oamenii si-au luat-o strict emotional, pentru a trai aceleasi emotii vazute in film, iar odata ce realitatea i-a lovit au renuntat la caine)
  • S-a stricat rasa din punct de vedere genetic (pentru ca cererea a crescut brusc pe piata, o parte din crescatori au facut monte mai multe decat ar fi fost ideal, netinand cont de teste etc, si desigur au aparut concomitent multi samsari, care la fel au asigurat cainii respectivi conform cererii de pe piata; pentru ca apoi dupa boost-ul initial, rasa a primit „reviews” negative, stapanii nefiind pregatiti sa-i faca fata, a scazut cererea drastic, lasand crescatorii legit fara cumparatori reali si asumati)

Cam asta s-a intamplat in timp cu toate rasele de genul: dalmatieni, boxeri, rough collie, saint bernard, GSD si malinois. Acestea 2 din urma sunt cele mai recente. Insa cand a fost ultima data cand ati vazut un dalmatian, sau un saint bernard? S-au rarit pentru ca demand-ul a scazut pentru ei odata ce s-a dus hype-ul filmelor cu ei. It’s a sad reality, I know.

Revenind la film, ne arata foarte clar si ce efect terapeutic are cainele pentru om (he basically keeps you from going crazy in such isolation). E tot unul din acele filme pe care le-as revedea oricand, chiar daca finalul nu este cel mai fun. E real, e raw si e ce trebuie!

14. Babe (1995):

Babe nu este numai despre caini si chiar daca umanizeaza toate animalele, este totusi o capodopera ce ne arata simplitatea vietii la tara. Idealizata, desigur, but still. Ce imi place foarte mult la acest film este ca arata foarte clar atat ierarhia in haita de caini, cat si la alte animale, iar pe langa asta respectul oferit natural stapanului, si chiar contextul in care o anumita rasa este indeplinita.

Ne trece cumva prin conceptul de Animal (in care toate animalele comunica intre ele, in realitate prin energie si body language, iar in film prin limbaj verbal ca si noi) – Caine (unde exista haita, ierarhie dar si o relatie bazata pe incredere si respect cu stapanul) – Rasa (si indeplinirea acesteia oferindu-i contextul de a-si practica talentele native si genetice) si Individ (unde fiecare caine are plusurile si minusurile sale si o personalitate aparte).

Un film special atat pentru copii cat si pentru adulti!

15. Alpha (2018):

Alpha is right there at the top of my list (figurately speaking)! Atat de mult te intoarce la instinctual filmul asta si te transpune la inceputurile relatiei noastre cu cainii incat il simti in viscere. Este intru totul deosebit, de la grafica si imagini/vizualuri, pana la poveste si la muzica. Mi se pare incredibil cat de bine au putut reda trairi, emotii, comunicare si relationare, fara a face prea mult uz de cuvinte!

Cam la fel cum ar trebui sa comunicam si noi cu cainii nostri, nu prin cascade intregi de cuvinte, ci prin limbaj corporal, energie, atitudine, calm si rabdare. Si da, in film portretizeaza si cum s-a creat incredere intre om si lup (prin asocieri pozitive) dar si cum s-a creat respect (prin punerea piciorului in prag atunci cand a fost cazul).

Watch & more importantly: learn!

16. Red Dog (2011):

Red Dog e un film de pus la rana! Chiar daca nu pare la prima vedere, de-a lungul vizionarii ne transpune in Australia unde acest cattle dog atinge inimile tuturor celor pe care ii intalneste. Din nou ce imi place foarte mult este ca arata naturaletea anumitor stiluri de convietuire cu cainele. Ne arata cat de echilibrati sunt cainii carora li se permite sa fie caini, care nu sunt ultra cocolositi si care pur si simplu stau pe langa casa omului, alegand sa fie companioni, nefiind obligati fortati sa o faca.

Din nou, simt nevoia sa punctez ca un Australian Cattle Dog is no walk in te park (nor is one sufficient exercise for it) si ca desi pot fi exact asa ca in film de faini, trebuie tinut cont de stilul de viata portretizat acolo. Care nu este acelasi cu apartamentul tau de 2 camere din Titan! Cattle dogs sunt caini de lucru, activi si extrem de rezistenti la tot ce inseamna stres/efort fizic (de la alergat kilometri pana la a fi loviti de o copita fara a simti mare lucru, deci mica ta smucitura din lesa nu va face mare lucru in a-i comunica orice acestuia).

Si aici m-as asigura ca am niste servetele la indemana pentru finalul filmului! 😉

17. White Fang (1991):

Este cred unul dintre primele filme cu caini (sau ma rog lupi) pe care le-am vazut. Un clasic si un film pe care nu ai cum sa-l ratezi daca esti dog lover!

Colt Alb, dupa romanul cu acelasi nume al lui Jack London, este o poveste despre conexiune, loialitate, instinctual, natura si prietenie. Este si acesta de pus la rana si vazut cu intreaga familie (desi, pentru cei mai slabi de inger sau care sunt overprotective cu copiii, tineti cont ca are si scene de lupte intre caini etc). Este un film pe gustul meu pentru ca spre deosebire de cele din ultimii (multi) ani, ne arata realitati ce acum oamenii sunt prea moi sa le accepte. Asta este frumusetea filmelor vechi (anii ’80, ’90 si pe ici pe colo chiar si 2000, pana la un punct), nu se ascundeau dupa deget lucrurile. Se aratau in complexitatea, duritatea, onestia lor, fie ea frumoasa sau cruda, urata chiar.

Truth is truth, no matter what, or as Winston Churchill so wisely said: „The truth is incontrovertible. Malice may attack it, ignorance may deride it, but in the end, there it is.”

And with that I will end my movie list for the time being. Let me know in the comments when you’ve finished watching them all and I’ll make another one, cause Lord knows there are tens of good ones!

Meanwhile, make sure you take notes and remain with something from these viewings, not just entertainment. Am descoperit de curand ca pentru noi (eu si Mihai) au ajuns atat filmele cat si cartile sa fie adevarate lectii, nu conteaza genul lecturii sau al filmului, cu ceva ramanem de acolo. O fraza, un gand, o idee, o emotie… Te schimba. Te cresc. Te transforma ca om!

Lasa-te atins de un film, de o carte. Fii deschis si proactiv!

Belonging & its side effects

Piramida lui Maslow

In activitatea noastra m-am lovit de foarte multe ori de aceasta nevoie de apartenenta, care este dupa cum se vede mai sus, smack in the middle of Maslow’s pyramid of human needs. De ce zic ca m-am lovit? Pentru ca si ajuta, dar si incurca si uneori este atat de dusa la extrem incat se creeaza adevarate grudges pentru ca cineva a fost la un moment dat exclus dintr-o comunitate.

Da da, chiar la asa profunde emotii se ajunge!

Poate va intrebati: „Bine, bine, dar ce treaba are asta cu psihologia canina sau cu a fi dog behaviorist?”

Ei bine, are daca stam sa ne uitam la psihologia umana, caci pana la caine e cale lunga, ce trece prin filtrul lucrului cu oamenii. Ieri chiar discutam cu un coach legat de exact chestia asta, cum e o prapastie intre specialisti si clienti, iar daca mai includem in acel gap si o comunitate din care clientul face parte (fie si pasiv uneori), atunci treaba se complica si mai tare.

Cred ca o buna parte din ceea ce urmeaza sa va povestesc s-a conturat in pandemie, pe fondul faptului ca aceasta nevoie de apartenenta a fost cumva suprimata de izolarea pe care am avut-o unii fata de ceilalti. Unii intr-adevar au fost cu familia, insa altii au fost complet singuri (de asta si-au si luat caini o buna parte din oameni, pe langa faptul ca erau o scuza buna pentru a iesi din casa). Si atunci s-a simtit atat de stringent partea asta de nevoie emotionala de apartenenta, incat au cautat sa o umple cu orice pret.

Pana in pandemie, grupul de Dog Psychology creat de mine pe Whatsapp era vazut ca ceva interesant, dar nu avea neaparat o greutate atat de mare pentru clienti. Cu toate ca avea niste reguli, acestea la momentul respectiv nu implicau prezenta in cadrul evenimentelor de grup (pentru ca, to be honest, nu prea existau evenimente de grup, decat cate un pack walk pe ici pe colo).

Dupa pandemie si venirea lui Mihai in viata mea si implicit in business (si da, ceea ce facem este un business, nu un hobby), am inceput sa dam drumul usor usor la mai multe evenimente de grup ajungand in 2022 sa cream grupuri regionale, care le dadeau acces clientilor nostri la propriile lor iesiri si intruniri, independente de evenimentele noastre oficiale!

That was a game changer! Atat pentru noi, caci ne ajuta foarte mult in procesul de reabilitare al cainilor, mai ales al celor timorati, al celor reactivi la caini cat si al celor surescitati la vederea altor patrupezi. Apoi, pentru clienti veneau la pachet cu mai multe beneficii:

  1. Puteau iesi la aproape orice ora din zi sau noapte in structured pack walk, fara a depinde de noi si timpul nostru relativ limitat
  2. Puteau propune trasee pe ce zone sau distante/durate preferau ei
  3. Se puteau alatura, daca erau mai timizi, la alte pack walks propuse de altii, neimplicand neaparat iesirea din zona de comfort
  4. Erau (si sunt in continuare) gratuite
  5. Se cunosteau cu alti stapani din aceeasi zona/cartier, care lucrau cu noi deja, si care implementau aceleasi reguli si structura in plimbare si stiau ce sa faca daca vreun incident avea loc si de asemenea stiau cum sa evite aceste incidente
  6. Aveau suport moral, atat din partea noastra (unde puteau apela oricand in caz de ceva) cat si din partea celorlalti din grup care trecusera candva prin aceleasi probleme/etape ca ei
  7. Nu trebuiau sa strabata distante lungi pentru a se vedea cu alti stapani ce isi educau cainii si pe ei insisi

Astea sunt doar o parte dintre beneficiile acestor grupuri regionale. Ele s-au creat inclusiv in alte zone din tara, unde s-au adunat 2-3 clienti din acelasi oras. Pe fondul lor si al iesirilor regulate ale clientilor in aceste pack walks regionale, s-a creat comunitatea Yoolia’s Pack. O comunitate de altfel frumoasa, activa, infloritoare, ready to help si unde oamenii se simteau ca acasa, intelesi si acceptati.

It keeps on being that, of course, and I’m very proud to say that we created something that no other behaviorist or trainer has (not only in Romania, but world wide)! Not even my mentor Cesar Millan! And I am incredibly proud of that!

Acum insa vine partea mai putin frumoasa a acestei nevoi de apartenenta. Cum spuneam, pana in 2022 grupul de Dog Psychology nu avea anumite reguli de prezenta in cadrul evenimentelor de grup, caci nu existau basically. Odata insa cu aparitia atat a grupurilor regionale, cat si a unei varietati destul de mari de evenimente oficiale, am observat ca oamenii aveau nevoie nu numai de incentive pozitiv pentru a se alatura acestei miscari de socializare corecta a cainelui. Cei care treceau peste fricile lor si isi faceau curaj sa iasa din zona de comfort, ajungeau cu usurinta sa-si rezolve problemele de comportament ale cainelui, cat si sa devina mai outgoing si deschisi, chiar sa initieze multe dintre iesirile regionale.

Altii insa, care de altfel formau o majoritate, nu intelegeau beneficiile, indiferent cat de mult le punctam noi sau altii, sau pur si simplu nu isi faceau timp sau curaj sa miste ceva in directia asta. Asa ca a devenit evidenta nevoia de a implemeta o obligativitate minima de participare. Nu pentru ca asa ni s-a harazit noua, ci pur si simplu pentru ca beneficiile pentru caine erau atat de mari incat nu puteau fi ignorate. Asadar am stabilit o regula pentru a face parte din grupul nostru – minim o participare in 6 luni (fie intr-un eveniment oficial, fie intr-unul regional). Deci puteai alege daca nu te simteai confortabil sa mergi singur in gasca in plimbare, sa te alaturi unui eveniment in care eram si noi prezenti, puteam supraveghea lucrurile si te puteam indruma si ajuta acolo unde era nevoie. Daca nu, si financiar nu puteai sau pur si simplu ti-era mai comod, te puteai alatura unei astfel de plimbari regionale, care era si gratuita si aproape de tine, poate chiar la o ora mai potrivita programului tau (asta daca nu initai tu efectiv plimbarea).

Ni s-a parut mai mult decat decent sa solicitam O SINGURA IESIRE cu cainele tau in decurs de 6 luni, pentru a-l socializa intr-un mediu cat de cat controlat!

Iar daca 1 ora pentru bunastarea si reabilitarea cainelui tau nu ti-o puteai dedica in 6 luni, nu prea se putea spune ca esti on board cu a face ceva relevant pentru educarea ta sau a lui. Realist vorbind.

Dupa implementarea acestei reguli (cand au si trecut 6 luni si chiar am scos oameni din grup – pentru ca intamplator, spre deosebire de aproape orice alta institutie din Romania, noi mai si facem ceea ce zicem), oamenii au inceput sa se puna pe treaba si sa fie real mai activi in grupurile regionale si in consecinta si in evenimentele oficiale. Atunci a inceput realmente sa se inchege comunitatea Yoolia’s Pack. Oamenii incepusera sa se stie intre ei, sa lege prietenii, sa iasa la cafea impreuna cu cainii lor samd.

All good and dandy, noi ne bucuram ca se creeaza o chestie atat de faina, o comunitate asa frumoasa, fara incidente (practic pana in ziua de astazi, din Ian 2022, nu stiu daca au fost 3-4 incidente minore – scuffles at the most – din sute de iesiri regionale cu oricati intre 2 si 20 de caini), cu intelegere si armonie. A fost o perioada foarte frumoasa si un mic Rai pe pamantul psihologiei canine.

Dar, asa cum orice idee buna, are si implemetari proaste, evident ca si padurea noastra trebuia sa aiba uscaturi, caci deh, lucram cu oameni, nu cu roboti (which at this point I’m not sure if it’s a plus or a minus)… 🙂

Stiti voi cum si comunismul era o idee glorioasa pe hartie, dar in practica si implementare a fost un dezastru? Ei bine…Nu chiar la acelasi nivel, dar si in comunitatea noastra au aparut diverse, toate pornite din aceasta nevoie de apartenenta deviata in tot felul de comportamente aiurea.

Au inceput in primul rand sa se creeze bisericute. Nah, people having favourites. Unii se intelegeau mai bine cu X sau Y, nu prea il inghiteau pe Z si tot asa. Au luat practic scopul initial al pack walk-ului, de socializare corecta a cainelui propriu si de rezolvare a unor probleme ale acestuia, si l-au transformat intr-un scop personal, de socializare proprie si de colectionarea de prieteni de iesit la cafeluta. Which I can get, it’s always nice to have friends and people to talk to, but at the same time, you can do that in your own time & with your own resources. Nu te folosi de ceva creat de altul, in scopul ajutarii cainelui, pentru agenda ta personala.

Si asta nu ar fi o problema daca toata lumea ar fi on board, adica din 7 oameni care se vad la un pack walk, toti sa glumeasca, sa rada, sa bea o cafea, avand in acelasi timp grija si focus la cainele lor si sa fie in control. Dar asta nu se intampla. Ci dimpotriva, din 7 oameni, 3 erau bisericuta, ca se stiau de cateva pack walks, 2 erau noi si habar nu aveau pe ce planeta erau iar cei 3 mentionati in loc sa ii ghideze/ajute, isi vedeau de glumitele lor interne, iar alti 2 veneau si ei pentru a doua oara, dar vazand ca nu au cu cine sa vorbeasca (cei noi fiind prea rupti de grup, iar cei vechi prea legati intre ei), nu mai continuau sa vina. Asadar atmosfera incepea sa nu mai fie de comunitate generala si binevoitoare, ci una de bisericute.

Si aici a fost un prim semnal de alarma. Oamenii incepeau chiar sa se indeparteze de noi si sa creeze clicks unde ne barfeau sau puneau la indoiala bunele noastre intentii in a-i ajuta, si chiar alegeau strict iesirile regionale, fara sa mai vina in evenimente oficiale, caci nu mai vedeau beneficiul in a colabora (evident cazul cainelui fiind rezolvat dupa lucrul cu noi si socializarile corecte), unii nici nu ne mai recomandau, caci se considerau atat de bine pusi la punct cu cainele incat mai degraba dadeau ei sfaturi si se vedeau in charge cand propuneau o iesire, chiar daca asta se limita la hahaiala cu 2-3 persoane, nu la asumarea rolului de lider si ajutarea celor care nu se descurcau atat de bine.

Sunt si in ziua de astazi astfel de persoane in anumite grupuri regionale, pentru ca din nou, oricat de atenti am fost cu cine ne trece pragul, acolo unde sunt multi oameni, sunt si multe caractere. Nu toate de cea mai buna calitate! Din fericire, avem si multi oameni care ne apreciaza, ne respecta si tin la noi suficient de mult incat sa ne aduca la cunostinta cand vibe-ul in pack walks nu mai este ce trebuie si nu mai miroase a comunitate benevolenta, ci a mere stricate. Si nu sunt una doua persoane. Sunt multe care ne vor binele si ne ajuta sa luam pulsul comunitatii noastre. Iar asta este un mesaj, loud and clear, pentru acele persoane care cred ca nu stim, nu vedem, nu auzim dar mai ales, nu zicem nimic.

Va stim, va auzim vorbele spuse pe la spate/colturi si va vedem lipsa de asumare si curaj, cat si de integritate! Doar asteptam momentul potrivit pentru a pune punctul pe i. Si mai stim si ca singura voastra „arma” impotriva noastra este un review prost. Care daca sunt totally honest about it, e asa… Nu ma mai afecteaza nici cat negru sub unghie, because I know my worth & I know your lack there of. So be aware & be mindful. Cause we are!

Acum, tot revenind la nevoia de apartenenta, atunci cand am renuntat la unele dintre aceste persoane toxice, a venit un backlash de hate, chipurile pentru ca suntem noi dictatori, dominanti, nu avem people skills si altele cate si mai cate. De fapt si de drept, singurul motiv pentru care aceste vorbe s-au aruncat este unul foarte simplu: cu bune si rele, atat grupul de Dog Psychology, cat si comunitatea Yoolia’s Pack, le-au devenit familie si prieteni acestor oameni (as indrazni sa zic ca inclusiv noi, pentru unii dintre ei) si in momentul in care am renuntat la ei (fie pentru ca nu s-au conformat regulilor stabilite pe grup, despre care stiau si pe care le acceptasera, fie pentru ca efectiv se indepartasera prea mult de valorile si etica noastra pentru oamenii de langa noi si comunitate), s-au simtit abandonati, exclusi si refuzati.

Si aici vine momentul in care eu ma intreb cat de singur sa fii in viata ta de zi cu zi, incat aceasta nevoie de apartenenta sa fie asa mare, cat sa te faca sa te simti exclus/abandonat iesirea dintr-un grup de clienti, grup creat de altul, care are un scop anume (de a educa, nu de a crea prietenii sau relatii, ca nu suntem nici Facebook, nici Tinder)?

Acum sa ne intelegem, noi nu am refuzat niciodata pe nimeni, chiar daca a fost eliminat din grup si comunitate, sa revina atunci cand doreste si se simte in masura sa fie real implicat pentru cainele lui, in educarea acestuia. Deci daca am scos pe cineva din grup, mesajul de despartire a fost intotdeauna „Va asteptam in privat oricand va doriti reintroducerea, cu mentiunea sa se respecte pe viitor atat regulile grupului cat si cele de bun simt (eventual sa ne dati si un motiv bun pentru care va doriti continuarea colaborarii si apartenenta la grup)!”

Asadar nu a fost niciodata pentru noi GET OUT AND STAY OUT. Ci mai degraba un „Time out, work your shit out, and get back to me so we can start fresh”!

Dar acest mesaj se pare ca nu ajunge niciodata la destinatar iar orgoliile sunt atat de ranite atunci cand ochii pica pe „admin removed you” incat, dupa cum ziceam la inceput, se creeaza adevarate grudge-uri (cam ca in imaginea de mai jos fiind emotionalul acestor persoane).

Mi se pare ca aceasta nevoie de apartenenta in aceste cazuri a fost dusa la extrem si deja nu mai distingem adevaratele relatii (atat profesionale cat si personale) de cele date de conjunctura. Cumva oamenii au ajuns sa vorbeasca de 2-3 ori cu cineva in online sau sa se vada (intr-un caz fericit) de 2-3 ori la fata si deja numesc acele persoane prieteni (am auzit-o deseori – prietenii mei din Yoolia’s Pack).

Acum nu vorbesc de un story pe Instagram cu 2-3 catei si un text de tipul celui de mai sus. Ci vorbesc de oameni mari (de peste 25-30 de ani), cu joburi si uneori chiar familii, care chiar considera ca au prieteni pentru ca apartin unui grup de genul asta!

Oameni buni, prieteni avem putini si rari, nu sunt pe toate drumurile si un prieten adevarat este acela care te si accepta asa cum esti, dar iti si pune anumite adevaruri in vedere atunci cand tu nu vrei sa le vezi. Mai mult, prieten este acela care nu da bir cu fugitii la prima adiere de vant si este cel care e acolo si la bine, dar mai ales la greu. Prietenul nu vine doar la cafeluta, ci si la spital. E cel care te vorbeste de bine pe fata si de si mai bine pe la spate, nu cel care iti zambeste frumos la selfie, dar iti arunca bombastic side eyes imediat ce ai intors spatele. Nu mai etichetati asa usor oamenii ca fiind prieteni, ca nu e chiar asa light aceasta eticheta.

Si nu se rezuma numai la comunitate, aceasta nevoie de apartenenta, ci si la grupul in sine. Oamenii simt nevoia sa faca parte din ceva, orice. Si asta mie nu mi se pare tocmai sanatos, pentru ca aceasta dorinta de a apartine sub orice forma, vine dintr-o rana destul de mare emotionala, care nu are nicio treaba nici cu ce facem noi ca business, nici cu nimic altceva, ci doar cu tine si faptul ca ai de lucrat la tine. Ai nevoie sa petreci timp cu tine, sa te accepti si iubesti tu pe tine, inainte de a cauta acceptare si iubire (si inclusiv apartenenta) de la altii.

Vin aici cu experienta mea personala si va voi zice ceva de altfel stiut, anume ca mereu am fost o fire introvertita. M-am simtit mai bine in compania mea, decat in a altora, pana in ziua de azi inclusiv. Si sunt stangace in a relationa cu oamenii. Insa niciodata nu am cautat sa apartin. Practic nu am simtit o lipsa sau o singuratate in compania mea. Nu am vrut niciodata cu orice pret sa fac parte dintr-un grup (fie el de copii populari, sau de vreo bisericuta din activitatea anterioara, sau orice altceva). Asta nu inseamna ca nu am facut parte din multe grupuri (online sau offline), gasti, comunitati etc. Si da, am fost si exclusa din unele dintre ele (inclusiv din grupul de Whatsapp al crescatoarei de la care l-am luat pe Fuki). Nu mi-a picat bine, desi eu gresisem (pe fondul unei comunicari deficitare intre mine si ea). Dar nici nu am purtat pica mai mult de 24 h cuiva, mai ales pe tema asta. Pentru ca am inteles de ce-ul din spate. Am inteles where I fucked up si ca femeia avea tot dreptul sa ma excluda din comunitatea ei de clienti. La urma urmei, era business-ul ei, grupul ei si nu aveam niciun drept de veto. What’s fair is fair!

Aici insa intervine si common sense (which is not that common) si lipsa sentimentului de indreptatire. Oamenii sunt in ziua de azi foarte privilegiati, lucru ce le da un entitlement aparte. Eu nu am fost niciodata privilegiata (si chiar si acum, cand stiu la nivel rational ca traiesc in comfort si am anumite privilegii majore fata de alti oameni), nu-mi permit sa simt ca mi se cuvin lucuri. Nici macar apartenenta undeva, unde nu am pus eu osul la treaba sau am cladit eu de la 0 ceva.

Oamenii au pierdut aceast bun simt elementar. Mai vedem inclusiv oameni pe grup care vor sa apartina doar pentru a apartine. Mi se pare incredibil. Eu personal daca apartin unui grup cu anumite reguli, ma straduiesc din rasputeri, to the best of my abilities, sa aduc un aport si sa respect regulile ce imi sunt aduse la cunostinta, pentru a-mi merita acel drept de a apartine (se intampla in acest moment cu un grup creat de o persoana draga, pentru comunitatea ei de stapani de Akita). Daca peste 3 luni ea va considera ca nu imi am rostul in acel grup, pentru ca nu contribui, atunci voi accepta cu scuzele de rigoare (din partea mea), excluderea din el. Nu pentru ca nu as vrea sa apartin, ci pentru ca inteleg ca nu sunt un membru valoros al acelei comunitati. Si asta se numeste asumare.

Asadar sa concluzionam. Apartenenta este o nevoie valida si umana, pe care majoritatea o avem. Insa cand te duce pe niste carari in care te raneste o excludere neutra, vrei sa apartii cu orice pret (indiferent ca iti aduce plus valoare acel grup sau nu) sau te duci in extreme de indepartare de la scopul initial al apartinerii de un grup/comunitate, atunci poate ar fi bine sa iti faci un check-up emotional, psihologic si why not, chiar mental, just to see where ‘s your head at, vorba cantecului!

Read that again & always ask yourself: „why do I want this so badly”?

Time and experience

Timpul…Aceasta vesnica necunoscuta. Cineva a zis candva ca timpul este relativ si chiar daca la momentul respectiv nu se pupa deloc cu experienta mea, am ajuns, sub o alta forma la aceeasi concluzie.

Scopul acestei postari este sa va povestesc putin cam cum sta treaba cu trecerea timpului si reabilitarea sau educarea unui caine, caci merg mana in mana. Intalnesc deseori in campul muncii mele, oameni care fie nu vor sau nu stiu exact cum functioneaza timpul in avantajul sau detrimentul lor si care constant amana sa faca lucrurile in a timely manner.

Acum, nu traiesc nici eu in fairyland, sa cred ca oamenii nu mai au altele pe cap decat cainele propriu si acolo e prioritatea numarul 1 din viata lor. In acelasi timp (no pun intended) ei ne cheama in general sa rezolve probleme mai mici sau mai mari de comportament, ori in cel mai bun caz, sa educe puiul astfel incat acestea sa nu apara. Acum, oricare ar fi cazul, time is of the essence, cum ar zice americanul!

Nu poti sa ai un pui de 2-3 luni, sa ne chemi la o evaluare si sa aplici cele discutate abia peste 4-5 luni, caci pierzi o fereastra esentiala in dezvoltarea puiului!

Haideti sa le luam pe rand si daca tot am atins subiectul voi incepe cu puii, caci acolo chiar este limitat timpul pe care il avem pentru educare.

Puii au anumite etape de dezvoltare (atat fizica, cat si cognitiva) astfel incat daca le folosim eficient, blanosul invata rapid sa navigheze lumea noastra, iar noi ne folosim de perioada lor de „absorbtie” a informatiei ca de o parghie ca sa insuflam o multime de informatii pe care acesta le poate inmagazina rapid. Versus sa asteptam pana acesta intra in perioada de adolescenta, ca abia atunci sa ne apucam sa-l educam. Este ca si cand ar pierde cei 7 ani de acasa!

Si da, stiu ca inca sunt dresori care recomanda inceperea dresajului la 7-8 luni. Granted, acolo vorbim despre dresaj formal (in special obedienta, dar si altele, precum dresajul de paza etc), in timp ce noi aici vorbim despre psihologie canina si crearea unei relatii bazate pe incredere si respect. Doua lucruri ce pot parea similare, dar nu au nicio treaba una cu cealalta de fapt.

Revenind, in primul rand puiul nu ar trebui luat din cuib mai devreme de varsta de 2 luni (ideal chiar mai tarziu), caci acolo are perioada neonatala, deprinde limite si reguli de la mama, cat si social skills de la joaca si interactiunile cu fratii. Aceea este prima lui haita.

Apoi ajunge in casa noastra unde, presupunand ca a fost luat la 2 luni, avem la dispozitie aproximativ 6-10 luni sa ii aratam exact cine suntem, cum ne pozitionam in haita nou formata, in cine poate avea incredere si pe cine trebuie sa respecte, cat si sa ii insuflam acei 7 ani de acasa, practic sa il invatam cum sa se comporte in societate.

Acum, observam ca majoritatea oamenilor folosesc perioada asta pentru a se bucura ei de pui (aka sa ofere doar afectiune, joaca, mancare si diverse privilegii) fara a investi deloc sau prea putin timp in educarea puiului. Stiu ca poate fi contraintuitiv si sa avem tendinta sa zicem „lasa-l sa se bucure si el de copilarie” ceea ce pana la un punct asa este si pot intelege, insa asta este doar perspectiva umana. Din punctul de vedere al puiului, el nu are pauza de la reguli, limitari si restrictii cat este in cuib. Mama nu se uita la ei cu duiosie si ii lasa sa faca circ in cuib doar pentru ca sunt mici. Mama este foarte constienta ca in cateva luni scurte ei devin adolescenti si caini in toata firea si daca acum nu stabileste niste linii foarte clare de comunicare si pozitie in haita, i se vor urca in cap si vor face haos.

De asemenea, dupa cum zicea si un calugar shaolin intr-un podcast urmarit acum ceva timp, a avea o copilarie implinita nu inseamna lipsa regulilor si a disciplinei, dimpotriva. Acestea ajuta individul (fie el uman sau canin) sa fie un adult echilibrat!

Asadar, ce trebuie sa invatam puiul in perioada 2 luni – 8 luni (aici incepe adolescenta; putem merge desigur si pana la 1 an cu partea asta, dar ideal ar fi sa bifam toate aceste lucruri inainte):

  • Manevrare (practic atingeri de toate felurile, de la verificarea urechilor, pana la ridicatul de la sol)
  • Suprafete diverse (tactilul este primul lor simt, alaturi de miros, asadar e important sa simta diferite texturi si sa se obisnuiasca cu ele, ca de exemplu teren accidentat/pietruit sau iarba artificiala)
  • Obiecte (obisnuirea cu vizualul si cum arata diferite obiecte, de la tigai pana la statui)
  • Medii noi (de la tipica plimbare cu masina pana la evenimente sportive)
  • Sunete (de la sonerie pana la aplauze)
  • Oameni straini/nefamiliari (de la toate sexele si varstele pana la oameni in uniforme)
  • Alte animale (de la caini de diverse varste si sexe, pana la animalute mici cum sunt hamsterii)
  • Lucruri cu roti (de la scaune cu rotile pana la trollere)

Toate astea (care se pot rasfira in diverse substraturi) au un time limit pentru expunere si socializare. Asta nu inseamna ca daca avem un caine mai mare de 8 luni – 1 an, gata, nu mai facem nimic cu el caci am pierdut fereastra de puppy. In niciun caz, doar ca vom avea mai mult de lucru la partea de socializare si ii va lua un timp dublu sau triplu de asociere cu calm a acestor lucruri, fata de pui, care le absoarbe din mers (deh, asa-i cu mintea odihnita si flamand sa invete lucruri noi) 🙂

Acum, eu mor putin pe interior cand vad ca oamenii stau si se cacaie (pe romaneste) sa mearga si sa expuna puiul in orice fel pot si sa il socializeze. Aici au o mica vina si veterinarii, caci se baga frica in oameni atat de mult cu schema vietii de vaccinare, incat unii pui ajung sa iasa afara din casa la 5 luni, cand deja sunt pierdute 2-3 luni din aceasta fereastra scurta a copilariei lor.

Nu zic ca nu este ok sa fim precauti si sa avem grija unde si cum scoatem puiul cat inca nu este complet imunizat, DAR (and it’s a big but) uneori trebuie sa avem si putina gandire critica si sa punem in balanta cat protejam fizic si cat daunam mental si comportamental. Pentru ca ceva ce nu fac aproape niciodata niciunul dintre specialistii din domeniul veterinar, este sa puna omul in tema si pe partea asta. Da, daca il tii in casa pana la 4,5 luni este (aproape) total protejat de tot ce inseamna pericole externe de boala/virusi. In acelasi timp insa, este complet nepregatit pentru tot ce inseamna viata in afara mediului familiar. Si uite asa se creeaza probleme comportamentale, provenite dintr-o lipsa totala de socializare corecta, de se lupta oamenii cu ele toata viata cainelui si tot nu il aduc complet la suprafata.

Asadar cum o dai bine 100% nu este. Deci suntem nevoiti sa alegem raul mai mic dintre doua rele (as per usual in Romania).

Personal, am ales cu toti puii mei sa merg pe calea mai putin batatorita si nu am asteptat pana la terminarea schemei de vaccinare ca sa ii expun in diverse medii (evident la inceput, cu risc minim de infectare cu „bolile copilariei”). Nu zic sa faceti ca mine si nici nu zic sa nu faceti asa. Zic doar sa puneti in balanta toate aspectele – body, mind & heart, nu doar cel fizic.

Acum, sa trecem la lucrurile cu adevarat serioase, anume probleme reale de comportament si progrese mici in timp relativ lung.

Din nou ma racaie pe creier cand aud de la persoane cu care lucram de mai mult sau mai putin timp, ca au „mici progrese”.

Don’t get me wrong, progresul oricat de mic sau mare, tot progres este si in reabilitarea canina perfectiunea este rareori intalnita, drept pentru care intotdeauna vom puncta ca orice progres conteaza, caci asa este, asta este realitatea!

DAR… Este una cand ai un mic progres dupa o saptamana doua de lucru cu cainele, unde nici tu inca nu ai deprins mecanicile corecte si nici cainele nu stie exact ce se intampla pentru ca in general schimbarea regulilor si a ritualurilor ii dau si lui lumea peste cap, si alta este cand dupa 9 – 12 luni ai mici progrese.

Acolo este unde ne pica noua cerul in cap. In sensul ca nu ai cum, daca esti consecvent, daca realmente aplici ceea ce esti invatat, daca te tii de o structura, rutine si ritualuri sanatoase, ii oferi cainelui suficient efort fizic si mental, dar si adaptat rasei sale unde este cazul, daca esti atent la grupul de suport, daca vii catre noi cu intrebari unde nu stii si daca aplici cele pe care ti le dam ca si raspunsuri sa ai DOAR mici progrese. Este aproape imposibil, cu toate celelalte griji ale vietii de zi cu zi.

De trait oricum traiesti cu cainele tau, o ora sau doua pe zi tot i le aloci. Conteaza doar cum folosesti acel timp! Quality over quantity is always the norm!

Acum, spun din experienta aceste lucruri, caci avem cateva exemple in grupul de clienti de acest gen. Not to shame anyone, caci numai ei si Dumnezeu stiu ce se intampla in vietile lor, insa cumva ma si oftic pentru cainii lor, care nu sunt deloc caini rai si chiar ar merita sa se dedice putin , doar putin mai mult sau mai eficient timp, pentru a se realiza progrese mai mari.

Avem caine care dupa 5 ani alaturi de mine, respectiv noi, inca nu merge ok in lesa, inca este neindeplinit ca rasa si inca nu este in control la tarc. S-au lucrat mai multe sedinte acolo decat la majoritatea clientilor nostri. All for almost nothing. Si desi la inceput am lucrat doar eu, a fost si Mihai, a lucrat si el. Robert inca nu a fost, dar cu siguranta daca se vor mai cere sedinte, va merge si el, doar ca sa reitereze exact aceleasi lucruri ca si noi, dar stiti cum este, cand vine din alta gura parca auzi diferit.

Cainele nu are probleme majore, e doar o rasa de tractiune, care este neindeplinita atat fizic (ar avea nevoie de minim 2-3 h pe zi de plimbare, dintre care 1 h cu structura, 1 h alergare/tras si 1 h libertate la tarc si joaca/explorare) cat si mental (structura in casa si reguli nenegociabile, cat si jocuri si nose work care sa il stimuleze). Omul lui este tanar, capabil dar ceva nu se leaga. Fie este efortul prea mare (aka nu este match energia omului cu a cainelui – which in my humble opinion is the case), fie nu exista suficient timp pentru acel individ canin si punct.

Oricare varianta ar fi, ceva nu se leaga acolo. Acum, eu apreciez loialitatea acestei persoane, care atat cand eram doar eu, cat si dupa ce a venit Mihai in echipa si apoi Robert, ne-a fost alaturi. Apreciez ca la „marea schisma din 2023” ea a ramas fidela noua si a inteles intotdeauna registrul din care am venit, niciodata nu a luat lucrurile personal aiurea etc. Cu toate astea, pe caine nu il incalzesc cu nimic lucrurile astea. El tot in casa cu acel om convietuieste si tot neindeplinit si (partial cel putin) tot needucat este, cu toata educatia pompata in stapan de-a lungul anilor astora.

Vine la evenimente, ii vede pe altii cum evolueaza cu cainii lor, intr-un timp mult mai scurt si cu toate astea, persoana in cauza nu poate. Sau nu vrea. Poate e o iesire mult prea mare din zona de comfort. Insa timpul nu mai are rabdare, vorba lui Moromete. Cainele are 6 ani ish, personal, fara o schimbare radicala a filosofiei stapanului, nu cred sa se reabiliteze vreodata. Dar…As long as the human is happy & contempt, I guess it is what it is. Noi suntem aici oricand se doreste o reala schimbare.

Un alt caz, tot de 5 ish ani alaturi de noi, de data asta, caini de curte. Aici e asa pacatoasa treaba si o intalnim atat de des, incat ne-am saturat noi de cazuri de genul, pentru ca in 80% din timp stim care va fi outcome-ul. Povestea este una tipica pentru cainii de curte: doua catele, surori, luate de pe santierul de langa, de mila si din dorinta de a ajuta. Nimic mai nobil (si emotional). Intamplator, oamenii stau in afara Bucurestiului, iar in afara de camp, in jurul lor nu este nimic, nu tu trotuare (nu ca ar fi multe si mari prin Bucuresti, dar te descurci cum necum), nu tu rute pe care le poti schimba in plimbare etc. Acum, majoritatea oamenilor care au curte se agata de ea ca de mana cereasca, crezand ca e suficient pentru ca un caine sa fie fericit. Din pacate nimic nu este mai departe de adevar, mai ales ca in Romania mai rar am intalnit oameni cu curti mai mari de 5000 mp, unde sa zicem ca ar merge un caine dintr-o rasa de paza dar mai putin activa (gen Bullmastiff) caruia i-ar fi suficient acest spatiu pentru desfasurare. Si chiar si intr-un astfel de caz, tot e recomandat macar de 2-3 ori pe saptamana sa scoti acel caine din spatiu, sa se plimbe si sa exploreze alte medii.

Cand vorbim de aproape orice alt caine, din orice alta rasa sau marime (metisi included), curtea (mai ales una mica, de pana in 100-200 mp) este doar o cusca mai mare. Nici mai mult nici mai putin. Nu il incalzeste cu absolut nimic. Va spun eu care am o curte de ~70 mp si care nu ajunge nici asa uneori, de o iesire la pipi in toiul noptii, cand nu mai ai chef sa pui toate hainele pe tine sa scoti cainele.

Revenind la caz, la fel, s-au facut suficiente sedinte, mai multe decat in majoritatea cazurilor, si inca nu s-au inteles sau ma rog, asimilat si implementat concepte de baza, cum ar fi plimbarea in structura, zilnica sau odata la 2 zile, pe trasee diferite. Inca nu se poate renunta la treats date pe ochi frumosi si nu se implementeaza un management sanatos, care sa ajute cainii sa nu mai aiba conflicte din cauza littermate syndrome. Nu pentru ca nu au fost punctate, recomandate, lucrate, aratate etc. Ci pur si simplu, din nou, the human in my opinion bit more than they could chew.

Si atunci cand se intampla asta, orice ai face tu ca om si profesionist (short of moving in with them and organising their whole lives) nu se va rezolva cazul. Cu toata bunavointa, cu toate informatiile la indemana, cu tot suportul. Odata ce ne-am despartit, lucrurile o iau de la capat, inevitabil.

Din nou, am tot respectul si bunul gand pentru aceste persoane pentru dorinta lor de a fi alaturi de noi, sub o forma sau alta, in ciuda faptului ca au doar mici progrese, insa pe caini nu-i ajuta doar asta. Si nu-i ajuta doar sa fii doxa de informatie dar sa aplici doar partial sau minimal. Inteleg ca exista o constientizare din partea lor ca problema este la capatul lor de lesa sub o forma sau alta, dar aceasta constientizare si apartenenta la un grup de suport nu va rezolva situatia niciodata. I guess it’s better than nothing & they feel safer in having access to us, the community & information rather than not. And that’s ok. Or is it…?

Si al treilea caz, nu are atat de mult timp, dar avand in vedere ca ne-am cunoscut cand catelul inca nu avea schema de vaccinuri completa, e o vesnicie in care se puteau face multe. Cainele pana in ziua de azi (sa tot aiba 2 ani) este all over the place (mental in mod special). Ceea ce e total atipic pentru un pui crescut cu sprijinul nostru (majoritatea fiind caini super faini, foarte adaptati in societate, prietenosi cu oameni si caini). Ei bine, nu si acesta. O rasa de altfel recunoscuta pentru cat de easy going este in general. Acesta este un caine frenetic, anxios si mega temator de mediul exterior. Pun asta si pe seama lipsei socializarii timpurii (vezi ce am discutat mai sus despre vaccinuri) dar si a familiei (caci sunt 2 parinti tineri cu 2 copii), care efectiv, dupa niste sedinte, niste workshops (dintre care un puppy class) si multiple evenimente de grup (Breed Pack Walk, General Pack Walks) tot cu mici (dar foarte mici) progrese sunt.

Cel putin pe mecanica lesei s-a lucrat in 3 sedinte diferite, in 3 moduri diferite, cu 3 oameni diferiti (toti membri echipei noastre). Nimeni nimic. Nu s-a lipit atunci (desi trag nadejde ca s-a mai prins ceva totusi, caci ultima oara cand ne-am vazut, parea ca era mai in control stapanul si cu o mecanica mai buna). There’s still hope it seems. Cainele insa nu este match deloc cu familia (chiar daca ei nu ar zice niciodata asta). Eu vorbesc din perspectiva profesionistului. S-a vrut un caine de familie, fun, joyful si outgoing, pentru o familie tipica. Au primit un caine cu tiparele mentionate mai sus, back of the pack, cu muuuulte tare de lucrat si reabilitat (da da, reabilitare se numeste chiar si la pui, daca este atat de far gone ca genetica si caracter). Este exemplul perfect de „nu primesti cainele pe care il vrei ci pe cel de care ai nevoie”, insa aici cu toate ca i-a crescut stapanului calmul, tot nu e un match made in Heaven. E multa munca si putin timp (de inteles de altfel cu job, sotie si 2 copii). Un alt caine ce are nevoie de 2-3 h pe zi ca popa, 1 h de conectare la stapan si 2 h de plimbare structurata cu luat timp de procesat factorii externi si diversele distrageri. Sa mai zic ca Mihai le-a spus de la evaluare ca este prea mult cainele asta pentru ei? Cu toate astea (si am toata empatia, caci e greu sa renunti la ceva atat de asteptat si dorit), au ales sa-l pastreze. Va fi un caine chill si fain de luat in vacante cu familia? Most likely not really. Se vor descurca cum pot? Hopefully…

Ne stim de ceva timp si desi am avut si conversatii mai greoaie, ii apreciem pentru aceeasi fidelitate ca a celorlalti. Cred ca pe undeva simt si vad ca toate intentiile si actiunile noastre sunt spre binele cainelui. Cred ca le place comunitatea si isi doresc sa faca parte din ea in continuare. Si mai cred in ceva. Cred in ei! Ca la un moment dat, data fiind si varsta cainelui, ca vor gasi un echilibru potrivit pentru ei. Cred si sper, sper si cred…

Acum, toate astea fiind spuse, cu toate ca rational stiu ca there’s only so much one can do in this line of work, eu consider cazurile astea niste esecuri profesionale. Pentru ca daca mergi pe strada si ii vezi pe oricare dintre ei, cu cainele in plimbare, nu vei zice „Wow, uite ce caine calm si educat”, ci cel mai probabil le vei da o recomandare sa lucreze cu un specialist care sa ii ajute sa stapaneasca blanosul. Except they already did. To no result.

Sau pardon, cu mici progrese… 😦

Read that again!

It’s a shame…

Picture copyright goes to Life Magazine

E o vorba la romani: „Cu rusinea mori de foame”. Tot romanii sunt cei cu cele mai mari si multe rusini, vinovatii si overall sentimente negative. Rusinea si vinovatia insa sunt cele mai grele poveri pentru majoritatea.

Scopul acestui articol este sa „bury a friend” – anume rusinea si fricile in speta!

Intalnesc deseori asta in domeniul meu de activitate, din motive care mai de care mai valide sau invalide (aka ciudate, fara sens).

O lista de „rusini” intalnite:

  • Imi pare rau pentru deranj, casa nu e aranjata, nu am apucat sa sterg praful, sunt jucariile copilului insirate etc
  • Mi-e rusine sa ies din casa cu cainele caci e spaima cartierului, latra, trage in lesa, nu il pot stapani
  • Mi-e rusine sa le zic oamenilor sa nu puna mana pe pui/caine sau sa le zic sa nu isi lase cainele sa vina catre noi
  • Mi-e rusine sa cer ajutor (fie la noi, fie altcuiva)
  • Mi-e rusine de ce zic oamenii pe strada cand ne vad
  • Mi-e rusine sa sun la Politie cand ceva nu e in ordine si ar trebui raportat (aici se imbina cu „ma simt vinovat ca parasc pe cineva”)
  • Mi-e rusine sa renunt cand nu mai pot (la fel, merge mana in mana cu „ma simt vinovat/a ca renunt”)
  • Mi-e rusine sa nu deranjez cu intrebari, sa imi clarific anumite lucruri
  • Mi-e rusine sa spun ce simt, atunci cand simt

Si lista ar putea continua lejer insa ma voi opri momentan aici. Lista de frici nici nu o voi deschide, ca sunt infinite acestea…

Haideti insa sa le dezbatem putin pe cele enumerate mai sus.

  1. Rusinea de ce ar putea spune cineva cand intra la tine in casa

Inteleg, evident, ca spatiul intim al oricaruia dintre noi, anume casa noastra, e ceva sacru si acolo ne permitem sa fim noi, fara a ne scuza.

Insa atunci de ce o fac atat de multi atunci cand le trecem pragul?

Un lucru ce e bine sa se inteleaga din start, si este valabil pentru toti profesionistii ce au serviciul de asa natura incat ajung in casele voastre, este ca nu suntem acolo sa va judecam pe voi sau stilul vostru de viata!

Nu venim sa analizam casa, ci modul in care va raportati la caine si el la voi. De asemenea, nu suntem acolo sa judecam aranjarea mobilei, cat praf e pe raft sau ca e TV-ul pe Insula Iubirii sau nu. Suntem acolo sa va sprijinim sa faceti lucrurile mai bine in ce priveste relatia cu cainele si atat!

Desigur, sunt cazuri si cazuri, si le-am vazut pe toate, from slums to riches, nu e nimic nou sub soare pentru noi si nu multe ne mai impresioneaza. Daca faci asta de ceva timp (minim 5 ani) ajungi sa le cam vezi pe toate. Acum, nu zic ca nu observam anumite lucruri, ca vine prin natura activitatii. Eu ca profesionist am nevoie sa fiu atent la tot ce misca in casa respectiva, de la ce carti ai pe raft (daca ai) pana la unde doarme cainele si cate ore. Dar asta nu inseamna ca judec! Atentie!

Haideti sa facem diferenta intre observare si judecare/blamare. Aici se cam rupe filmul la majoritatea oamenilor.

Dau din casa: la noi e foarte probabil ca daca vine cineva in vizita va da de par de caini/pisici cam pe peste tot, fie ca e pe canapea, haine, pe jos, poate si in paharul tau cu apa. It is what it is si e cam imposibil sa nu fie asa cand sunt intre 2-8 suflete pe mp at any given time of the day or night!

Asta inseamna ca nu facem curat? Nu. Cel putin eu sunt a bit of a neat freak si inclin mereu sa fac ordine/curatenie, caci nu pot functiona bine daca nu e casa cat de cat ok. Mihai la randul lui e putin obsessed de praf (care cel putin la noi, in Popesti, cat si la noi in curte, unde avem nisip, e imposibil de evitat). Credeti ca nu stergem praful? Well, poate nu atat de des (nu pentru ca nu am vrea, ci mai degraba pentru ca daca am sta sa stergem si praful zilnic, probabil nu am mai face ce facem, ci am desfasura o activitate noua de servicii de curatenie, caci nu am mai avea timp de altceva). 🙂

Pe jos la noi e mereu fie nisip din blanurile sau de pe labutele cateilor, fie par (care daca nu se aspira sau matura la 2 zile, zici ca nu am facut cu saptamanile curat), fie bale de la bolurile de apa sau apa propriu zisa sau nisip de pe labutele pisicilor (de la litiera). Cu titlu de exemplu, astazi am facut luna curatenie in toata casa. Sunt doar 3 caini si 2 pisici on the premises right now. Cat credeti ca o sa tina? Va zic eu: maxim 24 h (asta e cazul fericit). Ca sa nu mai zic de urme de labute, stropi de noroi (in zilele ploioase) fie pe perdele, fie pe pereti, fie pe jos sau pe noi, most likely. :))

O sa ziceti de ce nu curatam cateii pe labute cand vin de afara. Honestly, din 2 motive: unul este ca preferam sa fie si ei caini pana la capat si al doilea pentru ca ar dura o vesnicie la atatia caini si nici nu ar face mare diferenta (ar reduce cu max 50% urmele).

Deci la noi, cu exceptia cazului in care am angaja o persoana care sa ne faca efectiv curatenie zilnic in casa, nu sunt mari sanse sa gasesti foarte curat, decat daca vii imediat dupa ce am terminat curatenia, which rarely is the case for such a coincidence!

Nu ne este rusine cu asta. Again, it is what it is, asta ne este stilul de viata si facem cat de bine si mult putem cu resursele de timp pe care le avem. Does that make us dirty people? Should we be ashamed of ourselves & our house?

Nu din punctul meu de vedere! Ne asumam acest stil de viata si cine ne trece pragul nu are decat sa accepte acest lucru sau nu si atunci sa nu ne mai viziteze. Dar atata timp cat noi stim ca facem atat de bine cat putem sa fie ok, nu cred ca e cazul sa ne rusinam cu nimic. De asta veti mai si vedea cate un story sau postare pe social media cu nisip pe parchetul nostru sau urme de bale. Cred ca asta doar arata realitatea din teren, sa zic asa.

Daca tu consideri ca ai facut tot ce ai putut mai bine dar casa este nu tocmai bec, atunci ia un pahar de vin sau un ceai si odineste-te 5 min pe canapea. E ok. Nimeni nu te judeca si nici tu nu ar trebui sa o faci!

Stii acele momente cand efectv nu mai poti si zici fuck it, azi nu am rabdare de asta? Just do what you feel like doing at that moment. Si lumea nu va arde pentru ca nu ai dat tu cu mopul azi. 😉

2. Mi-e rusine sa ies din casa cu cainele, e spaima cartierului etc (se leaga si cu „Mi-e rusine ce zice lumea de el/noi cand il/ne vede”)

Aici din nou esti in mintea ta mult si prejudeci atat oamenii cat si cainele. Iesi din mintea ta si stai putin si analizeaza rational, mai ales daca ai inceput deja sa lucrezi cu cainele tau la reabilitare/educare. De ce iti pasa de ce ar spune oamenii respectivi? Te-ai gandit ca poate chiar empatizeaza cu tine ca au si ei acasa un specimen similar? Poate se uita la tine cu apreciere ca iti tii cainele in lesa si faci ce poti sa nu ajunga la cainele lor sau chiar la ei. Poate doar te-au observat sau au fost surprinsi cand ai aparut dupa colt. Poate, poate, poate… Sunt atatea posibilitati neutre sau chiar pozitive, incat nu are sens sa te duci direct strict la cele negative!

Genul asta de rusine o gasesc a fi cea mai nociva, caci tine atat omul cat si cainele intr-un cerc vicios: nu iesi afara ca rade lumea de tine, cainele sta inchis intre pereti (chiar si daca e la curte), se incarca cu energie si frustrare caci nu ii sunt indeplinite nevoile de baza, apoi reactioneaza si mai urat/intens data viitoare cand iesi. Si tot asa…

E dreptul tau sa iesi pe strada, atata timp cat esti in control si ai instrumentele potrivite pe caine, sa lucrezi cu acesta. Fie ca este vorba de a sta la un colt de bloc sa se acomodeze cu lesa, sau ca vorbim despre a astepta sa se calmeze langa un gard unde latra un alt caine. And don’t let anyone tell you otherwise!

Se intampla si asta, sa iasa cineva dintr-o curte, sa va alunge de acolo ca sunteti pe spatiul lui. Ei bine, nu e chiar asa. Atata timp cat nu sprijini gardul, esti pe un trotuar sau strada publica si cainele tau nu face bahaos starnind celalalt caine, ai tot dreptul sa stai linistit si sa astepti sa se calmeze. E de responsabilitatea celui care detine cainele de dupa gard sa isi controleze animalul, nu e vina ta ca respectivul se agita doar pentru ca tu ai trecut cu al tau blanos pe acolo.

Din nou, nu va fie rusine sa va vedeti de treaba voastra in liniste si pace.

De asemenea, daca aveti un caine reactiv, nu va fie rusine sa iesiti cu el afara, la plimbare (preferabil structurata si cu instrumentele potrivite, dupa cum am mai spus – inclusiv botnita unde este cazul). Va reactiona probabil si voi veti adresa reactia, deci voi va faceti datoria de cetateni responsabili. Cui nu-i convine sa-si vada de drum.

De obicei oamenii care au ceva de comentat in astfel de situatii sunt fie cei carora le este frica de caini (si ii inteleg si nu ii blamez nici pe ei, desigur, dar nu e problema voastra asta), fie cei carora nu le plac cainii (si aici din nou, why do you even care?) sau cei care au la randul lor caini ce nu sunt in control sau sunt off leash dar „friendly” si atunci nu inteleg de ce al vostru nu este. Oricare din aceste cazuri ar fi, nu are de ce sa va pese de opinia lor.

Vedeti-va de cainele vostru, de munca voastra cu el si de long term goal pe care il aveti cu el: anume sa devina un caine echilibrat, la care sa va uitati in primul rand voi cu apreciere!

3. Mi-e rusine sa zic NU (fie interactiunilor umane, fie celor canine)

Aici cred ca avem de-a face cu persoanele ce sunt people pleasers, caci nu imi imaginez un introvertit neaos ca ar avea o problema cu asta.

Cainele tau e exact asta: AL TAU! Nu este un bun comun, la care are acces oricine isi doreste asta. Trateaza-l, din punctul asta de vedere, exact cum ai trata un bebelus. Daca acolo nu ai lasa pe oricine sa il atinga, atunci nu ai de ce sa lasi cainele tau sa fie folosit ca un tampon emotional for everyone in need.

E una sa iti socializezi cainele sanatos, sa il scoti in lume sa vada tot felul de oameni, sa interactioneze sub o forma sau alta, sa vada ca oamenii nu sunt scary, insa e cu totul alta sa ii lasi spatiul intim invadat de oricine oricum. Tu decizi care intercatiuni sunt propice pentru el, cat de des, cat de intens, cat de ok e el cu a fi atins etc. Ce a functionat foarte bine la mine, cu Fuki de exemplu, a fost regula 80-20! 80% din timp refuzam, 20% din timp acceptam (in functie de cat de ok e omul sau copilul).

Tot tu decizi si cu ce caini interactioneaza blanosul tau si in ce circumstante! Din nou, la fel ca si la copil, daca pe acela nu il lasi sa se joace chiar cu oricine si oricand (constient fiind ca poate sa se aleaga cu deprinderi nu tocmai ok dupa viziunea si valorile tale), atunci nici cainele nu ar trebui sa interactioneze cu orice caine, in orice fel, la orice ora din zi sau noapte.

Facand asta nu te vei asigura ca ai un caine foarte sociabil, ci dimpotriva, s-ar putea chiar sa ai opusul si anume un caine reactiv fata de alti caini, caci nu te-a vazut niciodata cerandu-i spatiu in fata acestora. Deci refuzati cu incredere si folositi fara rusine fraza magica: E IN DRESAJ, NU ARE VOIE SA INTERACTIONEZE (valabila atat la oameni cat si la caini)! Works every single time!

4. Mi-e rusine sa cer ajutor, sa intreb, sa nu deranjez

Asta ma termina de fiecare data si e asa annoying ca imi vine sa ma dau cu capul de pereti efectiv cand o aud. Din simplul fapt ca sta omul cu intrebarea aia si/sau in greseala aia cu saptamanile, daca nu chiar cu lunile si persevereaza in ea, doar pentru ca nu vrea sa deranjeze.

Efectiv nu are logica pentru mine asta! Adica tu m-ai chemat, sa rezolvi o problema, m-ai platit (chiar si daca am facut doar o evaluare) si apoi stai cu rusinea in brate, sa nu cumva sa deranjezi sau sa te gandesti ca trebuie sa platesti ca sa iti raspund.

Acum don’t get me wrong, sunt unele intrebari la care nu se poate da un raspuns simplu pe Whatsapp sau gasi o solutie de la distanta. Insa sunt destul de rare. Most questions people have are basic & we can easily bring light into darkness in one chat. Mor cate putin in interior cand pana si oameni cu care ne stim demult, avem o relatie long standing, care au adus cainele in gazda, ori au venit la evenimente, ori au abonamente in lucru, stau cu intrebarile nepuse sau le pun pe te miri unde, pentru ca nu vor sa deranjeze… 😦

By all means, bother us with your questions! Promit ca nu o sa incheiem prietenia! :)) That’s what you payed us for! Da, avem un program evident si da, sunt momente in care suntem in vacanta si acestea sunt anuntate mereu. Acum depinde desigur si de la caz la caz, dar niciodata nu am fost deranjati de un om real interesat sa invete si sa faca ce e mai bun pentru cainele sau, iar pentru asta vine catre noi cu intrebari. Never happened!

Sigur, daca ai 25 de intrebari si noi cu toata bunavointa raspundem la 2, 3, 5 iar tu nu ai avut parte decat de o evaluare, e clar ca undeva acolo ai nevoie de hands on work. Si intelegem atunci cand bugetul nu permite asta si raspundem cu drag oricat de mult putem, dar uneori chiar nu se poate doar de la distanta. Asta nu inseamna ca suntem deranjati daca nu ai un abonament in lucru si pui o intrebare. Dimpotriva, asta ne arata ca ai toata bunavointa de a lucra spre reabilitarea sau educarea cainelui tau. Ne creste inima in noi cand vedem asta!

Am mai spus-o si o mai spun: programul nostru se incheie la 21:30 in teren si pana la 22:30 poate mai raspundem la mesajele voastre, insa daca tu ai o problema stringenta la ora 4 dimineata, tu imi poti scrie, fara nicio problema, insa iti voi raspunde cand ma voi trezi, caci telefonul meu va fi pe mod silentios. Asadar cum ai da-o, nu prea ai cum sa ma deranjezi... 😉

5. Mi-e rusine sa sun la Politie cand vad ceva in neregula (aka ma simt vinovat sa parasc pe cineva)

Asta cred eu ca este motivul principal pentru care nu se misca anumite lucruri asa cum ar trebui in tara asta. Anume oamenii au fost atat de traumatizati de toata treaba cu comunismul unde toata lumea dadea in gat pe toata lumea, incat acum sunt scarbiti sa raporteze lucruri ce ar trebui raportate, si nu o fac pur si simplu.

Inteleg ca procedurile la noi si hartogaraia te omoara, insa in acelasi timp, daca eu nu zic/fac nimic, tu nu zici/faci nimic, ala nu zice/nu face nimic, lucrurile nu se vor schimba niciodata.

Asadar haideti sa trecem peste sentimente de vina si rusine si sa ne facem datoria civica cu raspundere si responsabilitate. Esti in parc si te ataca bichon-ul cuiva, iar politia locala taie frunza la caini, mergi pana acolo si trage-i putin de maneca. Esti pe strada si vezi un caine maltratat de niste pustani, suna rapid la 112 si asigura-te ca ajunge Politia Animalelor acolo inainte ca ei sa plece. Ai auzit vecinul ca vrea sa-si monteze metisul ca e frumos si vrea pui? Informeaza-l ca pica sub incidenta legii si ca va fi raportat daca o va face. Si daca in 3 luni vezi ca are pui, pune mana pe telefon si fa-ti datoria de a-l raporta.

Si da, nu suntem in comunism sa-ti parasti vecinii. Dar fara legi aplicate si cu mentalitatea „Lasa ca cine stie ca fac eu monta” nu se va schimba nimic, vor continua sa fie abandonuri peste abandonuri si adaposturi arhipline.

Va spun de acum ca atat eu, cat si echipa, daca auzim sau vedem pe undeva ca al vostru caine, care nu are pedigree si drept de monta (sau chiar si cu ele, daca celalalt caine nu le are) a fost imperecheat si a reiesit o monta ilegala, o vom raporta!

Fara doar sau poate, no excuses si cu nimic personal. Just doing our jobs & being responsible! Si fara rusine, fie ca ne stim de ieri sau de 6 ani. It is a matter of fact & non-negotiable!

6. Mi-e rusine sa renunt cand nu mai pot (aka ma simt vinovat, simt ca am esuat)

Rusinea asta o inteleg cel mai bine, pe ici pe colo am trecut si eu prin ea si uneori recunosc ca inca trec, insa e pentru tine ca om, la fel de nociva ca cea de a spune nu.

Se refera la cazul in care ai facut cat de mult si bine ai putut tu pentru cainele tau, in situatia data. Ai lucrat cat si cum ai putut, uneori cu mai multi specialisti, alteori nu. Ai dedicat cat timp si resurse aveai si totusi nu simti ca poti convietui cu o calitate a vietii decenta, impreuna cu cainele ales. Da, puteai face mai bine si sa alegi mai ok sau sa nu fi luat o decizie emotionala candva. Granted! Insa trecutul nu poate fi schimbat si realitatea prezenta arata ca nu este un match real intre tine si cainele tau. Sunt si astfel de situatii. Te-ai scimbat, ai crescut in relatia cu el, dar el e la un nivel (energetic, genetic si al pozitiei naturale in haita) si tu la un cu totul altul. Iar asta rareori se poate schimba, fara o schimbare radicala a stilului tau de viata.

Uneori se poate face acea schimbare. Alteori chiar nu. Si singura cale ramasa este sa check out or live in misery, both you and the dog.

Personal cred cu tarie ca exista un caine pentru fiecare om, asa cum exista si un partener de viata pentru fiecare om. Acela potrivit manusa pentru el. Si nu e o rusine sa admiti ca nu te potrivesti cu cainele tau. Nepotrivire de caracter.

It takes quite a bit of courage to do that. Desigur, sunt si oameni care se lupta cu morile de vant si traiesc asa cum se poate cu astfel de mismatches, dar la fel ca si in relatiile interumane de aceeasi natura, nu este nimeni truly happy. E doar un compromis ce se face de ambele parti si traim intr-un concubinaj comod, intr-o situatie de comfort incomfortabila. E precum proverbialul cui pe care cainele sta si se vaita, dar nu se misca pentru ca nu il doare chiar atat de tare.

Ei bine, pe unii chiar ii doare si chiar nu pot sa gestioneze eficient anumiti caini. Si atunci renunta. Iar eu personal sustin oricand o astfel de alegere (atentie insa, DOAR dupa ce s-au facut toate eforturile sa se lucreze atat la om cat si la caine si nu mai este nimic de facut), atata timp cat se gaseste un camin mai potrivit pentru cainele respectiv, unde sa infloreasca si sa fie fericit!

La fel si omul, in timp, dupa vindecare, poate sa aleaga fie un animal care are nevoie de el, dar care nu este atat de solicitant si complex in psihologie (ex. pisica), sau sa aleaga sa fie mult mai aware si sa faca o alegere asumata, cantarita foarte bine, studiata si poate chiar sustinuta de un specialist, si sa ia un caine mai potrivit pentru ei.

Nu este insa nimic de blamat in astfel de cazuri. Si nu este o rusine sa accepti infrangerea. Poate duce la multe lucruri bune, de ambele parti.

Nu vorbim insa aici de acele cazuri in care oamenii au luat de Craciun un pui pentru copil si peste 6 luni se trezesc ca de fapt nu au timp de el, nu mai e pui si copilul nu mai e interesat si atunci renuntam la caine. Asta e cu totul altceva, nu sunt si nu voi fi niciodata de acord cu genul asta de abordari ipocrite si efectiv tratarea unui suflet ca pe un obiect la care renunti cand te-ai plictisit de el.

Am patit si eu cu Jinx o situatie similara, sub o forma sau alta, si am povestit despre ea pe larg. De asemenea, de-a lungul carierei in acest domeniu, am patit de maxim 3 ori (that I know of) sa nu reusesc sa ajut un duo om -caine si sa fie necesara o relocare, din cauza nepotrivirii de caracter (unul din acele cazuri este cel actual, postat pe pagina noastra de Facebook).

Chiar si asa, nu o sa bravez si sa zic ca nu le resimt ca pe niste esecuri sub o forma sau alta, ca profesionist. Din simplul fapt ca mereu e acel „dar daca…” ce e un defect profesional. Stiu ca s-a facut tot ce se putea cu situatia data. La fel cum stiu ca omul a facut atat cat a putut. There is no easy way out.

Pe de alta parte, trec relativ usor peste asta cand imi amintesc ca atat Cesar, cat si alti profesionisti au dat de aceste cazuri care nu s-au putut rezolva alaturi de stapanii actuali ai cainilor si s-au cautat alte familii pentru ei. Daca la case mai mari se intampla, atunci nici eu nu sunt Mafalda, sa reusesc sa le rezolv pe toate. E imposibil sa ai procentaj maxim intr-un domeniu unde ai de-a face cu atat de multe variabile.

7. Mi-e rusine sa spun ce simt atunci cand simt

This is the mother of all evil! Emotii reprimate si care rabufnesc de nicaieri cand ti-e lumea mai draga.

In asentiment cu ultimul articol de pe acest blog, intram putin in profunzimea lucrurilor si de ce-ul din spatele celor intamplate. Anume rusinea de a spune ce simti atunci cand simti.

Multe dintre persoanele despre care am discutat in acel articol dar si altele pe langa ele, ar fi fost inca alaturi de noi daca la prima chestie care li s-ar fi parut aiurea la noi sau in comunicarea cu noi, ar fi venit catre noi in privat si ne-ar fi spus simplu si deschis: „bai pe mine m-a deranjat asta, asta si cu asta si modul in care ai pus problema acolo”. Sau sa intrebe: „Mai, mie mi se pare ca acolo nu era necesar x, y sau z. Tu ce zici? Cum vezi lucrurile? De ce ai abordat asa problema?”

Adica… De ce sa nu faci asta, dar sa stai si sa acumulezi sentimentul de nedreptate sau de incorectitudine si apoi sa il reversi asupra noastra din nimic? De ce sa nu comunici, ca de la om la om, macar in privat daca nu fata in fata, mai ales cand ai avut atatea ocazii de-a lungul timpului?

Sincer, imi plac mai mult oamenii care din prima se simt ofensati de ceva (whatever that is) si ies din grupul nostru de clienti de exemplu si nu mai continuam colaborarea. Acolo e clar si simplu: nepotrivire de caracter! 🙂 Ne dam buna ziua pe strada daca ne vedem si recunoastem si ne vedem de vietile noastre.

Insa atunci cand alegi sa stai cu lunile sau chiar anii, mai ales cand te simti abuzat sau oprimat, dar nu zici nimic… Pai sa-mi fie cu iertare, dar iti meriti soarta de victima (poate chiar o imbratisezi sub o forma sau alta).

O stiti pe aia cu copilul care nu plange nu primeste? Sub o forma sau alta se aplica si aici, in comunicarea dintre noi. Daca tie ti-e rusine sa-mi zici in fata ce te deranjeaza, eu nu am cum sa stiu ca te deranjeaza, caci mie probabil mi se pare normal si natural ce fac. E atunci de datoria ta sa vii catre mine si sa-mi spui cum simti si de ce, sa te inteleg cumva. Daca chiar vrei sa o duci mai departe, pui si una doua intrebari, sa vezi de unde vin si eu, ca poate are sens si un motiv comportamentul meu, chiar daca tie iti scapa.

Si uite cum din conflict avem pace si intelegere. Dar asta doar daca trecem peste rusine si bariere de comunicare, frici si alte din astea. Hmmm…parca parca ar merge asta si la nivel macro si politic. Ce-o zice Kissinger de asta?

Anyway, this is just my view on things. Take it with a grain of salt, I don’t own the absolute truth nor does anyone. But hopefully you have a little less shame in your sistem now & a little more attitude!

O sa va las tot cu un citat despre politica, daca tot am incheiat asa apoteotic si in ton cu vremurile:

If one of the parties is shameless, the other one cannot afford to be spineless!

Read that again. 😉

Truth is rarely pure and never simple

Am decis ca astazi sa vin in fata voastra cu adevarul. Come clean so to say, so that I may set myself, and therefore maybe others, free!

Va fi un articol raw, pe ici pe colo poate abraziv sau neplacut. Scopul lui nu este spalarea rufelor in public, ci spalarea si curatarea numelui meu si implicit al Yoolia’s Pack! Asta neexcluzand evident aducerea la suprafata a unor adevaruri care inclusiv mie imi este greu pe undeva sa le spun. Pentru ca in primul rand, asa cum cineva mai intelept decat mine zicea, atunci cand indrepti un deget catre cineva , trei degete sunt indreptate catre tine. Deci imi este greu sa scriu acest articol pentru ca acele degete le indrept in primul rand eu spre mine, inainte de a le indrepta catre oricine altcineva.

But nonetheless, I must put and end to all the drama and lies spread about me, us & our business!

So here I go again on my own, dupa cum zicea melodia…

De aproape 1 an incoace se tot vehiculeaza in mediul online diverse povesti, care mai de care mai inflorite, despre mine/noi si Yoolia’s Pack. Au venit cu o oarescare doza de adevar (as zice in proportie de 30%), insa de la tantar la armasar este cale lunga si deja ceva ce a pornit ca o nemultumire a unor oameni, s-a transformat in bullying si efectiv dorinta de a ne face rau, atat personal cat si business-ului nostru, construit numai noi stim cu cata sudoare si truda!

Asadar pentru ca aceste persoane nu ezita sa povesteasca in lung si-n lat despre parte din experienta lor, asa cum au perceput-o ele, voi povesti si eu din perspectiva mea/noastra, cum au stat si stau lucrurile.

Subliniez ca este experienta noastra personala si NU invalidez prin ea experienta altora. In acelasi timp insa, asa cum a one sided love/relationship/story is not the whole, la fel si aici, sunt doua parti ale ecuatiei, nu una singura. Si am de gand sa le povestesc de-a fir a par, exact asa cum s-au intamplat, cronologic si factual.

Pentru ca unul dintre lucrurile reprosate de acesti oameni in online este ca nu am respectat anumite limite ale GDPR (cu toate ca exact acei oameni care imputa acest aspect au semnat contractul nostru de GDPR ironically), voi face tot posibilul sa nu divulg identitatea lor, desi ei nu au aratat aceeasi curtoazie.

POVESTEA 1:

A inceput in Iunie 2021, cu niste proaspeti stapani de Corgi, care ne-au contactat sa ii ajutam cu blanosul, caci erau putin overwhelmed. S-a nimerit ca eram si vecini de cartier si aveam o comunicare faina intre noi, we clicked pretty fast.

Am creat grup pt catel si acolo am vorbit cate-n luna si-n stele, atat despre cazul lor si educarea celui mic, cat si despre diverse, glumite, funny stuff etc. Chiar ne-am inteles bine cu acest cuplu si pe masura ce timpul trecea, ne apropiam din ce in ce mai tare, we saw eye to eye on many aspects si catelul ne era drag tare, atat mie cat si lui Mihai.

De-a lungul relatiei si discutiilor, printre altele, le-am recomandat si sa-l castreze pe blanos, caci niciunul nu stateau prea bine nici cu timpul nici cu rabdarea si dupa niste luni in care se tot codeau daca sa mearga cu el in show si sa ii ia dreptul de monta (fiind un caine cu pedigree), cainele incepand sa dea semne ca i se urca testosteronul la cap, iar ei deja erau iritati de tot felul de comportamente ale acestuia.

Nu am fi recomandat acest lucru neaparat, DACA erau implicati (cum de altfel mai avem clienti) in tot ce tine de procesul indeplinirii cainelui, pe toate planurile (fizic si fiziologic, mental, emotional, instinctual etc). Astfel incat, dupa cum am explicat deja intr-un alt articol, sa isi ia respectivul drept de monta si macar o data pe an sa se asigure ca blanosul are o monta cu o catea cu cel putin aceleasi acreditari (eventual chiar in cadrul canisei de la care acesta a fost luat), astfel incat sa nu existe nici riscuri pe parte fizica pentru mascul long term (cancer de prostata spre exemplu) dar nici pe parte psihologica (frustrare acumulata din cauza neindeplinirii unei nevoi instinctuale).

Ei deja se confruntau cu anumite comportamente ale cainelui care le dadeau batai de cap, in ciuda a tot ce lucrau cu el otherwise, asadar ramanea acest aspect de luat in considerare. Am ajuns impreuna la concluzia ca este cea mai potrivita solutie pentru ei (ba chiar ne-au felicitat cand am facut un live pe acest subiect) in contextul lor de la momentul respectiv (lipsa timpului necesar pentru participare la expozitii si cautarea unei monte potrivite si conforme cu specificatiile legii). Asadar oamenii au facut pasul si au castrat catelul.

Dupa acest moment, catelul a avut o prima cazare la noi, toate bune si frumoase, mult du-te vino in conversatii, punctat ce am observat noi la el si mentionat ce mai este de lucrat si unde trebuie pus accentul. Ce mi-a placut mie mereu la partea masculina a familiei, era ca a fost de la capul locului pus pe treaba cu cainele. Nu a facut rabat la ce i-am spus sa imbunatateasca atat in relatia cu cainele cat si in training si a fost implicat de-a lungul timpului. Partea feminina, intrucatva, dar nu in aceeasi masura ca el.

Toate bune si frumoase, am tot tinut legatura si comunicat de-a lungul timpului. E drept, uitandu-ma acum peste conversatiile de pe Whatsapp, ca modul nostru de a pune anumite lucruri in vedere, de atunci (2021) era destul de din topor. Acum uitandu-ma inapoi, vad cat de mult am evoluat de atunci, chiar daca si acum gurile rele inca ne acuza de un stil abraziv de comunicare, dar dupa cum ar vedea oricine ar citi aceste conversatii, ar intelege ca se poate si mai rau. Nu o spun ca pe o scuza, in niciun caz, just as a matter of fact. De asemenea, oamenii nu ne-au comunicat niciodata (ei doi ma refer) ca ar fi deranjati in vreun fel de stilul nostru de comunicare. Ci pur si simplu they went along with it, noi dadeam una, ei (sau el in speta) o dadea in gluma si tot asa. Things worked out like that, without anyone complaining.

Acum, sa v-0 spun pe aia dreapta si sa citez pe cineva de pe Facebook, eram si noi atunci finuti ca smirghelul! :)))

Sa ne intelegem insa: nu am vorbit niciodata licentios, nu am injurat pe nimeni, nu am denigrat (cel putin nu in acceptiunea noastra, acum depinde ce inseamna asta pentru fiecare in parte) pe nimeni, nu am avut absolut niciodata cu ei si cu nimeni altcineva vreo intentie de a face rau sau a-i face sa se simta prost. Dimpotriva, am vrut mereu ca ceea ce am comunicat, indiferent daca acea comunicare a fost mai rasarita sau nu, sa aduca plus valoare acelui om si relatiei lui cu cainele sau. Niciodata personal nu am putut si nu voi putea sa fac rau voit si fara motiv cuiva, fie prin vorba sau port. That’s beyond my views and values in life!

Si asa am ajuns la inceput de 2022, cand am gandit conceptul de grupuri regionale de pack walks, despre care am vorbit intr-o postare anterioara. Nevoia acestora a aparut in urma mai multor solicitari din partea clientilor si plangeri, ca nu au caini echilibrati cu care sa socializeze cainii lor. Inclusiv cuplul despre care vorbim a spus-o de mai multe ori.

Asadar am anuntat conceptul pe grupul de clienti, am desemnat cate un om care era mai implicat pe fiecare zona, iar acestora li s-a oferit ocazia sa fie admins pe grupurile lor zonale si sa le creeze. Which they did, pe diverse zone, care erau mai populate la momentul respectiv cu clientii nostri (am pus o intrebare pe grup, iar fiecare a mentionat zona din care face parte).

Mister despre care vorbim a creat grupul de Popesti si a fost foarte implicat, mai ales la inceput, in acesta si in a invita oamenii din zona sa iasa in plimbari structurate in haita. All good and dandy, iar asta ne-a apropiat evident si mai tare de ei ca si clienti. Cel putin odata la 2-3 zile eram in comunicare cu ei sub o forma sau alta, ne atatam si glumeam pe diverse teme, inclusiv recunosc, mai radeam in privat de cate o persoana mai noua in grup ce inca nu stia ca blanosul nu se educa numai cu pupici. 🙂

Tot in acea perioada, a inceput sa iasa si Robert cu gasca din Popesti in plimbari si inclusiv intre ei si el s-a legat o amicitie faina.

Si uite asa ajungem sa ne apropiem ca oameni nu doar ca relatie trainer-client. Si am decis sa-i invitam la nunta noastra! Chiar ne simteam bine cu ei si parea ca si ei se simt cel putin la fel de bine cu noi, altfel nu vad de ce ar fi dat curs acelei invitatii… Am dansat, ne-am petrecut si ne-am bucurat de prezenta lor, cu toata inima.

Apoi, in timp, dat fiind ca ne-am tot lovit de tot felul de situatii, care mai de care mai diverse, ca asa se intampla in lucrul cu oamenii, regulile grupului de clienti au suferit modificari diverse, pe care am fost nevoiti sa le implementam cand si cand, sa atragem atentia asupra nerespectarii acestora si asa mai departe.

Soon enough si pe grupurile regionale a trebuit sa implementam anumite reguli. Apoi am ajuns la concluzia ca se cere un grup de caterinca, asa ca am infiintat un Funny Posts grup, dar si acolo a venit in timp nevoia sa atragem atentia in anumite momente legat de rolul si scopul lui (mai ales cand oamenii postau chestii educative acolo). Si tot asa. La evenimente la fel, se cereau niste reguli mai clare si in pack walks de orice natura, iar in pet sitting nu mai vorbesc!

Si uite asa din cei fun si funny, chiar si din topor cum eram atunci, am ajuns aia rai care nu lasa oamenii sa faca nimic… 😦

Ce nu se intelege/percepe decat atunci cand esti in papucii nostri, este ca lucrurile astea nu vin din nevoia de a controla, cat mai degraba din necesitatea de ordine atunci cand vorbim de grupuri mari de oameni, despre care oricine care a avut vreodata de-a face fie cu organizarea de evenimente ori cu forumuri/grupuri de Facebook/Whatsapp etc, poate spune cum fie degenereaza atunci cand nu sunt reguli sau regulamente clare si linii clar trasate de discutie/interactiune, fie se sting caci raman doar cativa oameni, care se „cearta” intre ei, toti ceilalti care erau real si punctual interesati de o informatie sau un eveniment, paraseau respectivele grupuri din dorinta de liniste si pace.

Blanosul lor a mai venit la noi intre timp, iar ei au fost tare multumiti de recomandarea de a-l castra, caci l-a calmat foarte mult si au putut duce si ei o viata linistita langa el in urma procedurii. Ne-au multumit legat de asta in cateva randuri bune!

La un moment dat, la ultima lui cazare la noi, in Noiembrie 2022, cu toate ca mai fusese inainte, am avut un miscomunication pe niste ore de predare a catelului. A fost mostly neatentia mea, avand atunci si o perioada aglomerata si cu cazari si cu sedinte, ramasese in mintea mea o ora de predare si ei ce este drept, comunicasera alta. Aici a fost my bad in proportie de 80%. Zic doar atat si nu 100% pentru ca stapanul tipic (si ei by then ne cunosteau suficient cat sa stie ca facem confirmari si reconfirmari pentru orice) dadea un semn in prima parte a zilei (dimineata in speta) sa reconfirmam ora de predare etc. Ei nu au zis nimic pana cu 20 min inainte de a aduce cainele. Iar noi eram deja la sedinte si nimeni acasa. Din nou, greseala la noi, la ambii, ca niciunul nu am dat nici noi niciun semn. Asa este cand te obisnuiesti cu binele (oameni care confirma si reconfirma). Din povestea asta am invatat sa scriem noi si sa ne asiguram la asigurare mereu, caci e responsabilitatea noastra la urma urmei, chiar daca e o nevoie a clientului.

Am abordat prost situatia atunci, in mod special pentru ca personal nu stiam sa fac fata atat de bine la neprevazut si la presiune ori situatii critice. Nici acum nu consider ca sunt formidabila la ce tine de aceste aspecte, but it is much improved considering how I was back then.

Avand asta in vedere, imi voi cere scuze oficial si public pentru ca nu am abordat prea sanatos toata situatia la acel moment! So if any one of you two see this, sorry for my behavior then!

Pana la urma s-a rezolvat, catelul a ajuns la noi si oamenii si-au vazut de deplasare. Au ramas insa cu un gust amar, aveam sa aflam mai tarziu. Lucru pe care din pacate au ales sa nu il comunice clar si raspicat la acel moment, desi ar fi ajutat in pastrarea unei relatii bune, chiar daca nu ar fi fost o conversatie foarte placuta, din perspectiva ambelor parti.

Am comunicat insa in continuare, Merry Christmas and what not, LMA de aniversari si chiar daca nu vorbeam atat de des ca inainte, din perspectiva noastra eram in continuare amici.

Am omis sa mentionez ca dupa nunta noastra, cu unii dintre invitati am reusit sa ne vedem la o bere, sa mai inchegam putin relatiile. O astfel de intrevedere a avut loc cu Robert si iubita lui de atunci de exemplu. Am tot vrut sa avem una si cu ei, insa nu ne-am sincronizat nicicum. Toate ca toate, a venit si momentul la care am reusit sa ne facem putin timp pentru o iesire la munte cu niste oameni dragi si am profitat de aceasta ocazie sa ii invitam si pe ei alaturi de noi.

Asta se intampla in Mai 2023, urmand ca in August sa facem iesirea propriu zisa. Oamenii au dat ghes, au zis ca vin, everyone was happy happy joy joy si ne bucuram ca in sfarsit avem ocazia sa petrecem ceva timp impreuna si cu alta ocazie decat cele ce tin de business (evenimente sau pack walks regionale).

Zis si facut, vine si August si noi eram deja la locatia unde trebuia sa ne vedem. Pe 18 August era intalnirea mai exact. Vine seara (check in se facea incepand cu ora 15:00) si la 20:00 primim mesaj de la om ca ei nu mai vin (in contextul in care inchiriasem toata locatia special sa fim doar noi acolo, cu cainii etc) ca a intervenit ceva si nu mai pot ajunge. Nicio explicatie extra, nimic. De ne uitam unul la altul si eu si Mihai, perplexi. E drept, omul ne-a intrebat cat costa cazarea in sine, si-a achitat cele 2 seri rezervate si nu ne-a lasat cu ochii in soare din punctul asta de vedere, insa din punct de vedere personal, a fost aiurea, to say the least.

Tot in acel moment, ea a parasit grupul cainelui ei (deci al nostru de comunicare cu ei doi), ceea ce din nou ni s-a parut peculiar, pentru ca nu avusesem niciun schimb de replici aiurea sau ceva, nu am avut efectiv nicio cearta sau comunicare acida in perioada respectiva. Nu am intrebat insa nimic (poate si aici a fost o greseala din partea noastra), crezand ca poate s-au despartit si i-am dat spatiu si timp lui sa vina catre noi cand simtea el nevoia.

El a ramas si ultima comunicare pe grupul cainelui lor a fost cand am luat-o noi pe Vanya, moment in care parea ca se bucura pentru noi.

La acel moment insa, tot in Octombrie 2023, am avut o situatie de cotitura in grupul de clienti si s-a cerut o curatenie generala si o purificare a vibe-ului grupului. Am scos din grup o masa de oameni, care fie nu respectau regulile grupului, erau mereu in opozitie, nu parea sa le placa sa faca parte din grup sau sa ne fie alaturi in diversele evenimente, sau pe la fata erau haha hihi, iar pe la spate ne muscau de posterior, in cadrul plimbarilor regionale. Drept urmare, am eliminat din grup pe toata lumea care fie nu respectase regulamentul (una dintre reguli fiind ca macar odata la 6 luni sa vii intr-un eveniment de grup, fie ca este unul oficial organizat de noi, sau unul regional si drept urmare GRATUIT), fie erau in opozitie cu valorile noastre organizationale si ceea ce voiam sa cladim.

Omul nostru nu era neaparat impotriva noastra as a whole, dar deja parea deranjat de prin vara de anumite lucruri pe care le doream respectate (cum ar fi sa nu se posteze chestii educative pe grupul de caterinca). Atunci cand i-am atras atentia asupra acestui aspect, s-a retras din respectivul grup, prin vara lui 2023. Iar la „curatenia generala” din toamna, l-am scos si din grupul de clienti, caci nu fusese la niciun eveniment, de orice natura, platit sau nu, din Ianuarie 2023.

Nimic nou sub soare din punct de vedere al faptului ca mereu am fost fair si integri si am tratat pe TOATA lumea la fel, indiferent ca au fost membri ai familiei, prieteni sau clienti, cand a venit vorba de ce tine de business (inclusiv grupul mentionat). Nu am facut si nu vom face niciodata nepotisme sau derogari doar pentru ca ne stim, sau am iesit odata la bere (sau de mai multe ori).

PERSONAL IS PERSONAL, BUSINESS IS BUSINESS!

We don’t mix the two. Putem fi prieteni si sa nu avem nicio treaba pe partea de business, putem fi doar business si sa nu ne apropiem neaparat ca prieteni si putem fi si si, insa fara tratatii speciale cand vine vorba de business (mai ales cand ceea ce facem influenteaza si un alt suflet viu, ca nu lucram cu masini).

Asadar in ce priveste grupul nostru de clienti, nu avem mama si nu avem tata, suntem la fel de cut throat si cu cel mai bun prieten si cu cel mai nou client! There is no in between.

Omul nostru, desi ne stia principiile si valorile, inclusiv in ceea ce priveste acest grup, a fost foarte ofensat in momentul in care l-am scos din grup. Si nu pe buna dreptate, din nefericire pentru el. Pentru ca mereu inainte sa eliminam oamenii din grup, odata la 6 luni, mentionam ca cine doreste sa fie reintrodus, nu are altceva de facut decat sa ne dea un semn in privat si sa isi ia angajamentul sa fie putin mai prezent pentru cainele lui (nu pentru noi)!

Deci nu ar fi avut decat sa vina catre noi, sa ne spuna ca isi doreste reintroducerea in grup, si l-am fi introdus fara nicio problema. Mai ales ca tot scopul curatarii grupului este sa fie un mic wake-up call pentru cine doarme in papuci in ce priveste fie educarea proprie legat de psihologie canina cat si in ce priveste socializarea corecta a propriului caine. Deci nu e o excludere totala din viata si sufletele noastre a celor eliminati. Nici pe departe. Nu e nici ceva facut cu rea intentie, ca sa dam un exemplu sau sa linsam pe cineva, asa cum se mai portretizeaza online. E pur si simplu un reminder that you might want to be more & do more for your dog!

That’s it! No hard feelings involved! Si o pot confirma asta persoane care au fost de-a lungul anilor eliminate si au solicitat reintroducerea, mai devreme sau mai tarziu, lucru pe care de altfel l-am si facut si ne-am bucurat de revenirea lor intotdeauna.

Deci nimic mai simplu. Comunicare. Si dorinta de a ne fi si tu alaturi. Atat.

Ei bine, nu. Din Octombrie si pana in Decembrie 2023, omul nostru nu am zis nici pas, iar nu mai devreme nici mai tarziu de 24 Decembrie la ora 1:00 noaptea, deci in toiul Ajunului Craciunului, s-a gandit sa ne faca drept cadou un minunat review pe Google de 1 stea, in care pe langa alte lucruri urate spuse despre noi si cum ca nu stie de ce a fost dat afara din grup (bullcrap of course, stia prea bine), a mai spus si ca regreta castrarea cainelui (in contextul in care am mentionat deja ca in multiple randuri ne-a multumit pentru asta) si ca toata lumea care e in grup ne sunt acoliti si spalati pe creier (iar deja aici ni s-a parut total necinstit fata de oameni ce i-au fost prieteni sau pur si simplu il admirau).

Am ramas socati, ca dupa atatia ani impreuna, in care credeam ca ne stie si ne cunoastem si chiar ne placem ca oameni, sa vina asa ceva din partea lui. In contextul in care, cu exceptia celor mentionate mai sus ca si greseli asumate din partea noastra, nu am avut niciodata niciun alt gand spre si despre ei decat de bine si de apropiere, lucru ce il pot confirma oamenii din comunitate, care stiu cata incredere aveam in el, mai ales in pack walks, unde ii dadeam diversi caini pe mana, cum il laudam mereu pentru relatia cu cainele sau si cum ne raportam la ei in general.

Intelegem ca omul s-a simtit tradat cand a avut loc eliminarea din grup, insa sa iti stea capul la a dauna unui business din care tu nu ai avut decat de castigat de-a lungul timpului, de la informatie, la servicii, la relatii si inclusiv prietenii (care din pacate l-au influentat negativ intr-un mare fel, caci unele au fost legate cu oameni de o anumita factura – ah, the irony 😉 ) tocmai in Ajunul Craciunului (nu ca in alt moment ar fi fost mai misto, dar parca prea stai cu ranchiuna, ca sa petreci timpul scriind un review kilometric in loc sa te bucuri de timpul cu familia si prietenii). Asta daca prietenii nu sunt aia nepotriviti si toxici. As we shall discuss further…

Ne pare rau ca tot timpul asta nu s-a incheiat cu o poveste de prietenie mentinuta de-a lungul anilor, ci cu ranchiuna revarsata fara rost. 😦

POVESTEA 2:

Aceasta este legata cumva de povestea 1, ca de altfel si de povestea 3, prin prisma faptului ca toti 3 cainii sunt Corgi si oamenii intre ei se stiau de pe grupul de Corgi Romania de pe Facebook, dar s-au cunoscut si apropiat prin faptul ca au participat impreuna la evenimentele noastre oficiale sau regionale (deci practic datorita noua si contextului oferit de noi au legat prieteniile astea).

Din pacate aceasta persoana despre care voi povesti in continuare, cu toate ca nu i-am facut niciun rau niciodata, este cea mai toxica pe care am cunoscut-o pana acum si cea mai vengeful.

Ne-am cunoscut in Octombrie 2022, cand ne-a contactat partenerul ei pentru pet sitting. Am mentionat, cum facem de obicei, ca inainte de orice cazare este necesar sa facem o evaluare a blanosului, ca sa vedem cu cine avem de-a face, atat din perspectiva eventualelor probleme de comportament cat si a relatiei stapan – caine. Zis si facut, Mihai a fost la evaluare, i-a placut cainele, toate bune si frumoase.

In Noiembrie 2022 am facut un test stay pentru caine. Cu toate ca avea peste 8 luni si era necastrat, am acceptat in ideea ca stapana isi dorea neaparat sa mearga cu el in expozitii si sa ii ia dreptul de monta, cat si sa faca monte legale cu acesta. Conform regulilor noastre de pet sitting, daca blanosul este din punct de vedere legal in regula (are pedigree si drept de monta, cat si merge la monte regulate), atunci il acceptam si necastrat/sterilizat. Asadar am zis sa give it a try, dat fiind ca omul isi propusese sa faca aceste lucruri.

Inca din prima zi de test cainele marcase in casa, lucru comunicat si lor, in urma mai multor discutii avute pe tema mentionata si in povestea 1 (anume ca degeaba cainele are pedigree si drept de monta, daca nu isi si indeplineste instinctul de imperechere periodic – ideal de 2 ori pe an, minim macar odata, si desigur cu o femela de aceeasi teapa, ca sa fie in legalitate).

E drept si aici din nou, voi fi fair si voi spune ca modul de comunicare poate nu a fost cel mai oportun (a nu se intelege prin asta ca i-am luat pe oameni la 13-14, ci pur si simplu a fost destul de direct/vehement ca nu da bine la CV-ul cainelui de sedere la noi, faptul ca din prima zi a marcat prin casa). In acelasi timp nu am facut altceva decat sa comunicam realmente ceea ce se intampla in timp real.

Bun… Au trecut si zilele de test, oamenii au parut sa ia ca atare ce le-am spus si inclusiv modul de comunicare, baiatul a trecut testul si au rezervat urmatoarea sedere care dura pret de 1 luna. Oamenii au intrebat din prima de discount si mai ca nu ne-au facut sa ne simtim prost ca nu il oferim.

Nu zic, era dreptul lor sa intrebe, granted, mai ales fiind o sedere mai lunga, insa in acelasi timp, noi avem o regula nescrisa ca discounts in ce priveste cazarile sa nu oferim decat dupa 3 sederi minim. Vrem in felul acesta sa ne asiguram (nu doar prin test de 3 zile) ca blanosul este ok in toate circumstantele (de multe ori in 3 zile nu apucam sa testam de exemplu cum este in masina, sau in parc, ori cand vin musafiri la noi etc), ca oamenii ne sunt fideli si nu suntem doar o varianta de moment, ca exista o periodicitate a cazarilor (nu vin doar odata pe an sau mai rar catre noi) si ca blanosul sta o bucata mai mare de timp (daca sederile sunt in general de 3-4 zile, nici nu apuca bine sa intre in ritmul haitei ca pleaca).

Mentionez ca in urma testului, stapana a revenit cu mesaj catre noi la cateva zile cum ca era „extrem de incantata de noul eye contact al lui F. (…) I am extatic!” (am citat direct cuvintele ei).

Revenind la prima cazare reala. Cu toate ca regula noastra este sa nu facem discount de la prima cazare, am facut totusi cadou o zi si jumatate de cazare pentru ca era o perioada lunga. Pe toata perioada sederii sale cu noi, F. nu ne-a facut probleme si comunicarea cu stapana a fost faina si light hearted, updates multe, funny stuff & jokes si overall o colaborare misto. Din partea noastra nimic de reprosat pana aici.

Nu l-am predat bine pe catel ca femeia ne spune ca pleaca din nou peste 2 saptamani. In acea perioada eram si noi in vacanta, la Brasov. Dar am facut un compromis si i-am spus ca daca e ok sa il luam cu noi, facem si asta, caci ne-a demonstrat in acea luna ca ne putem baza pe el in diverse circumstante.

Zis si facut, in ziua plecarii am mers si am luat cainele de la el de acasa, l-am dus cu noi la Brasov si am facut concediul impreuna, aducandu-l inapoi acasa la intoarcere. Deci zero stres pentru stapana, all inclusiv cu socializare, explorare etc. Nici nu ne-a intrebat daca am achitat extra la cazare pentru el sau ceva. Nici noi nu am zis, pentru ca ne-am asumat ca il luam daca asta ne-a fost vorba, indiferent de ce presupune asta pentru noi ca stres, financiar or otherwise. In schimb, femeia ne-a cadorisit o sticla de ceva traditional polonez, so I’ll give her props for class!

Ca o mentiune si un citat din mesajul ei de la predarea lui F. inainte de plecarea la Brasov „Porcu v-a vazut nici nu m-a mai bagat in seama. Era gen <Yayayay tabara cu Fuki, furk you mahm>!”

Ca sa intelegeti ce fel de relatie creasem cu cainele, una de care era foarte constienta si stapana.

Un alt mesaj, pe parcursul cazarii respective a fost „Uaaaa, ce tareeee!!!!! F. nu a fost pana acum pe poteci de munte!” in contextul in care cainele avea aproape anul. Deci ea singura a admis ca alaturi de noi cainele a explorat locuri pe care nu le mai vazuse.

In acea cazare, rosese la un moment dat din covorul de la cazare, caci fusese lasat (impreuna cu Fuki) singur in camera pret de 2-3 h, cu toate ca ii lasasem bete de ros. I-am comunicat acest aspect femeii, impreuna cu faptul ca atat in cusca (in prima sedere) cat si in afara ei, in ciuda faptului ca a fost obosit la fel de mult ca si Fuki si fara vreo legatura cu anxietatea de separare, de care nu suferea, are tendinta sa isi faca de lucru cu textilele (deci nu cu chestiile tari, de ros). Am concluzionat impreuna cu Mihai ca din nou, motivul ar putea fi modificarile hormonale, date fiind multiplele cazuri cu care am lucrat si unde s-a observat o diminuare considerabila a comportamentelor de genul asta (avand in vedere si aplicarea anumitor reguli generale si structura in viata cainelui) in urma castrarii.

Stapanul cainelui (el) la momentul respectiv fusese de acord cu noi ca ar fi de luat in considerare si ca vor face si pasul asta, nestiind insa cu exactitate cand.

Adus cainele acasa din cazare, urmand ca la finele lunii Ianuarie 2023 sa ne vedem in cadrul unui eveniment organizat de noi. Toate bune pana la acest punct, cand trebuia data o confirmare pentru eveniment.

Ca mentiune: in evenimentele noastre de grup, in special diferitele tipuri de Pack Walks, avem niste reguli de conduita bine trasate, astfel incat atat noua ca organizatori cat si participantilor sa ne fie viata mai usoara si sa nu avem situatii neplacute. Astfel incat, am decis ca in momentul anuntarii acestor evenimente, sa se faca o lista de participare, pe care se trece oricine doreste sa faca parte din eveniment (prin mesaj in privat la noi) asta insemnand ca persoana si-a declarat intentia de participare. Apoi, cu o saptamana inainte de eveniment, la o data anuntata in avans atunci cand se deschide lista de participare, se revine cu o confirmare clara (adica mai trebuie trimis un mesaj, tot in privat, de confirmare).

Am ajuns la aceasta procedura in urma multor evenimente unde fie cineva uita ca e evenimentul atunci, iar noi faceam goodie bags aiurea, sau cineva se trezea cu o seara inainte de eveniment ca vrea sa vina, cand deja toate erau pregatite si nu mai aveam cum sa facem rost de ceva si pentru intarziati etc. E practic o masura de siguranta si un much needed reminder intr-o lume in care lucrurile se misca rapid si toti suntem pe fuga. Mereu aceste lucruri sunt anuntate in avans si date ca reminder pe grupul de clienti, astfel incat sa nu trebuiasca sa isi aminteasca omul, caci amintim noi (pentru cine acorda desigur atentie grupului).

Ei bine, in ciuda tuturor reminderelor, femeia nu a confirmat si atat ei cat si celorlalti care nu au facut-o le-am dat tag in grup, ca asteptam inca o confirmare de la ei. Aici s-a cam rupt pentru prima data filmul, ea trimitand a doua zi mesaj ca nu considera ca e neserioasa ca nu a confirmat ca ea credea ca odata ce a zis ca vine, e confirmat.

Acum sa ne intelegem, noi nu acuzam pe nimeni ca e neserios, insa avem aceste reguli, comunicate si rascomunicate, punctate de fiecare data, inainte de fiecare eveniment (deci cel putin de 1-2 ori pe luna) si date reminders peste reminders pe grup pentru ca oamenii sa nu uite. And yet, people still can’t follow these simple guidelines. And still get offended when you adress them about it.

Aici a fost un prim semnal de alarma pentru noi ca omul este sensibil la orice e remotly unpleasent. Dar am zis nah, a avut si femeia o zi, happens to the best of us.

Asta se intampla in Ianuarie 2023. De atunci si pana in Iunie, almost no contact. Nu a mers in plimbari in haita in grupurile regionale, nu a fost la vreun alt eveniment oficial, nu a adus cainele in pet sitting, nu a pus nicio intrebare pe grupul lui F.

Nu ne-am alarmat prea tare, sunt multi clienti ce au perioade mai tacute si isi vad de treaba, comunicam punctual daca au vreo problema sau nevoie de vreun serviciu, ori daca au vreo intrebare. So all nice so far. Mai putin faptul ca urmarind contul lui F. am observat ca stapana lucreaza cu un alt dresor, pe care de altfel il cunoastem. Again, nu ne-am alarmat prea tare, stiind ca omul face handling de ring si ca ei voiau sa ii ia dreptul de monta cainelui. Ba chiar avusesem o discutie la un moment dat pe tema asta si le-am spus ca nu e neaparat specializarea noastra, indrumandu-i catre cineva care stiam ca are peste 20 de ani de experienta pe aceasta directie. Au ales sa nu lucreze cu acea persoana ci cu respectivul dresor. Am zis ca e normal, oamenii si-au ales pe cine au considerat ei.

Din nou un semnal de alarma, caci Mihai cand fusese la ei, la evaluare, a spus ca mai lucrasera cu un alt dresor inainte. Deci femeia umbla din floare in floare la profesionisti in domeniu, mai ceva ca o albina. Basically ne schimba ca pe ciorapi, probabil atunci cand nu ii convenea ceva ce i se comunica.

Si ajungem in August 2023, cand il vedem pe F. la un alt dresor, in pet sitting, persoana pe care o urmaream si care l-a cunoscut pe F. cand l-am invitat sa participe la evenimentul nostru de Craciun, caci pe vremea respectiva omul ne stima (or at least that’s what he portrayed) si ne-a solicitat daca se poate sa vina alaturi de noi. Se discutase la momentul respectiv si de o colaborare insa something was fishy about him and we found out later what – omul nu voia altceva decat sa se „inspire” (ca sa nu zic direct fure) de la noi, totul de la know-how, la clienti. Lucru pe care il face pana in ziua de astazi, cu toate ca discutasem niste lucruri, de care noi la randul nostru ne-am tinut, iar el nu. But that’s another story for another time!

Asadar am hotarat sa ii scriu stapanei legat de asta, avand in vedere ca ea isi lua informatii gratuite de la noi (prin intermediul grupului de clienti), dar in pet sitting il ducea pe caine altundeva (basically la concurenta) desi nu i-am spus niciodata ca nu il mai primim pe F. si la dresaj la fel cauta alte variante.

In linii mari, mesajul meu zicea ca e o tara libera si evident ca fiecare lucreaza cu cine vrea si cum vrea, le-am zis ca ne place de F. si noi nu am zis niciodata ca nu il primim, si ca am fi curiosi de perspectiva lor si de ce au facut alegerea asta. De asemenea, am mentionat in mesaj ca avand in vedere ca aleg sa lucreze cu alti profesionisti, vom lua decizia sa o eliminam din grup, caci oricum se vedea in privat cu gasca de Corgi si doar cu ei iesea, astfel ca se si imprietenisera, faceau gratare impreuna etc. Iar pentru asta nu era necesar sa aiba acces in grupul de clienti sau cele regionale (pe care de altfel nu le folosea).

Raspunsul a venit destul de evaziv, spunand ca ne-a intrebat daca noi ne ocupam de dresaj de concursuri (which she did in fact) si noi am zis nu (which again we did) si ca au lucrat o vreme cu dresorul mentinat de noi si apoi s-au dus la un club de dresaj sa lucreze mai intens pe o anumita directie. Iar cu omul mentionat mai sus au colaborat pentru cazare doar. Si fara nicio remuscare (la modul, mi-a prins bine grupul, mersi de info, mi-ar placea sa raman etc) a zis sec „sigur, pot iesi de pe grup fara probleme”. Deci din perspectiva ei, nu lua nicio valoare de acolo (si este de inteles, caci femeia nu era niciodata activa in invatare acolo).

Consider acum, looking back, ca a fost genul acela de client care odata ce nu a primit exact genul de informatie pe care il voia si cu care era de acord, nu mai gaseste nimic relevant indiferent ce ii oferi. De asemenea, orice nu este pe plac, in informatie sau comunicare, se exclude (intamplator fiind si lucrul de care ea ne acuza pe noi, which is as further from the truth as it can get).

Cand i-am spus ca am inteles decizia de a colabora cu prima persoana in ce priveste dresajul de ring sau de concurs, dar nu si pe a doua, legata de cealalta persoana, cand daca noi nu eram disponibili putea la fel de bine sa apeleze de exemplu la o pensiune canina sau un alt pet sitter, a explodat legat de faptul ca e o piata libera si ca poate merge unde vrea fara sa ne ceara noua voie (lucru factual de altfel si mentionat si de noi, insa noi nu intrebasem de ce nu ne-a cerut voie, ci doar voiam sa intelegem ce a dus-o in acea directie de a colabora cu concurenta noastra directa) si ca viziunea noastra legat de castrare e la poluri opuse, ca noi nu acceptam caini necastrati (desi cum necum il acceptasem pe F. si necastrat) si ca el nu va fi castrat prea curand. Apoi a inceput sa spuna ca pe grupul de clienti nu a cerut ea sa fie ci am adaugat-o noi obligat fortat (in contextul in care mereu in urma evaluarii intrebam oamenii daca vor sa faca parte din grup si daca nu, aia este, iar daca da, atunci le comunicam regulile acestuia si le solicitam o confirmare ca sunt ok cu ele si le-au inteles, altfel nu ii introducem, lucru de care femeia a avut parte si in buna constiinta a cerut sa fie acolo si a dat confirmarile necesare) si ca spera ca nu am pierdut multi bani cu diseminarea informatiilor gratuite catre ei.

Evident ca am ramas uimita de reactie, in contextul in care toate mesajele mele au fost literalment impaciuitoare si cu intrebari, nu afirmatii (deci nu presupuneri de foul play sau aratat cu degetul), astfel incat sa ne lamurim daca am gresit cu ceva in relatia cu ei sau nah, pur si simplu daca puteam face ceva mai bine sau e ceva ce nu le-a convenit, caci catre noi nu ajunsese nicio nemultumire de la ei.

Asta i-am si spus in ultimul mesaj de pe grupul lui F. dar pana sa se livreze, ea parasise propriul grup, cat si pe cel de clienti. Si daca dintre cei ce urmaresc contul lui F. vrea cineva sa se lamureasca daca spusele mele sunt adevarate sau am vorbit in vreun fel beligerant cu ea, poate oricand sa solicite screenshots cu aceasta comunicare, caci inca le pastrez in telefon. Pentru ca stiu ca s-au portretizat niste atrocitati despre cum sunt eu Dragon Lady si ii umilesc pe oameni cu cuvintele mele (apparently I have a lot of power I didn’t quite know about, over other people), poate se doreste pe aceasta cale si adevarul alb pe negru.

Ultimul mesaj de pe grupul lui F. i l-am trimis stapanei lui si in privat, strict pentru a ma asigura ca nu am fost inteleasa gresit, dar deja imi daduse block. Pentru literally nimic. Pentru faptul ca adresasem o intrebare, din punctul meu de vedere cat se poate de valida in relatia trainer-client. Nu i-am vorbit urat acestei persoane, nu i-am spus nimic de rau despre cainele ei si nu i-am reprosat nimic. Doar am intrebat ceva ce era absolut normal sa intreb.

Here comes the juicy part of the story!

Aceasta conversatie avea loc in August, dupa cum am spus. In Octombrie, right about when the group got clensed, vine review de 1 stea de la nimeni alta decat stapana lui F.!

O intreaga polologhie despre cat de naspa suntem noi ca oameni si ca nu acceptam feedback (pe care de altfel ea nu l-a dat niciodata), ca dominam discutiile (asta insemnand in traducere libera ca dam argumente rationale si faptice, astfel incat nu ai cum sa le combati, ca ar insemna sa minti) si ca tratam oamenii precum cainii.

Printre multe alte rautati de genul, absolut gratuite din partea ei, fara un fundament real (cel putin nu in ce priveste strict relatia noastra cu ea)!

De atunci incepand, femeia asta nu a facut altceva decat sa se foloseasca de platformele ei (cu following destul de mare) sa ne faca efectiv rau, gratuit, afacerii noastre si sa indeparteze oamenii de noi, foarte direct si deschis, postand atat pe stories cat si pe timeline, orice numai adevarul nu.

Timp de 1 an, aceasta persoana ne denigreaza cu orice ocazie pe care o are, ne face stalking atat noua cat si oricui cu care colaboram, trimitand inclusiv la partenerii nostri lucruri neadevarate si fara alt scop decat sa ne distruga bunul nume, creat cu truda si blood, sweat & tears, cum ar zice americanii.

Daca la prima poveste am avut pentru ce sa imi cer iertare real, pentru ca am gresit in acea relatie, la aceasta persoana efectiv nu consider ca am gresit cu ceva si cu toate astea, pare ca si-a facut un scop in viata din a ne face rau. Pentru ca nu sunt genul de persoana care sa vrea sa intoarca raul inapoi, nu voi da link nici catre contul ei privat, nici catre cel al catelului, desi as putea face usor asta si sa cer sprijinul vostru in a raporta aceste conturi, dat fiind hate speach-ul propagat si rautatea pura si bullying-ul venit din partea ei. Nu o voi face insa pentru ca ma consider mai sus de atat si nu o spun la modul arogant.

Pentru S. in cazul in care vei citi asta, sper sa te vindeci si sa gasesti un scop mai mare in viata decat a face rau altuia, care nu ti-a dorit decat binele. Sper sa ajungi sa fii impacata cu actiunile tale si sa nu uiti ca karma is usually a bitch, and whatever you send out there comes back a thousand fold!

POVESTEA 3:

Ajungem si la al treilea Corgi si stapanii lui.

Intamplator sau nu am intrat in contact cu ei la o zi distanta de momentul in care am intrat in contact cu stapanii lui F., tot in Octombrie 2022. Toate bune si frumoase, ne-am vazut la evaluare, au intrat in grup, au venit la evenimentul nostru de Craciun de atunci. Si s-a vazut de la inceput ca se purtau cu cainele precum cu bibeloul (daca avea cateva scari de coborat/urcat il luau in brate, nu cumva sa isi rupa coloana, la 5-6 luni), cu grija si atentie.

Nu pot spune ca m-am alarmat foarte tare, caci nu ar fi nici primii nici ultimii asa. Dar e de retinut, veti intelege mai incolo de ce. Am lucrat mai apoi pe niste sedinte pentru S. (cainele lor). Ca sa ne intelegem, intotdeauna intrebam oamenii, fie ca este vorba de evaluari sau abonamente daca doresc factura, atunci cand incepem colaborarea. Inainte intrebam doar verbal (ceea ce s-a intamplat si la ei), de aproximativ 1 an, ne-am tras invatamintele si intrebam in scris, sa ramana negru pe alb. Factura se emite oricum, indiferent, dar majoritatea oamenilor nu o doresc, caci este doar maculatura, axtrem de putini oameni deduc efectiv constul reabilitarii si educarii cainelui lor. Asta va fi relevant mai incolo.

Apoi au vrut sa-l aduca pe S. in gazda la noi. Asadar am programat o sedere de test. Pana la acea sedere au mai ajuns la un eveniment in Ianuarie 2023 si in general au fost destul de activi in evenimentele oficiale, organizate de noi, lucru ce ne-a incantat, in primul rand pentru ei, apoi pentru caine si nu in ultimul rand pentru relatia noastra cu ei, considerand din nou ca sunt oameni faini ce vor sa faca ce e mai bun pentru cainele lor. Nu am avut niciodata probleme de procedura cu ei, legate de confirmari si reconfirmari etc. Deci nimic de reprosat.

In Februarie 2023 a venit si S. in test. Evident ca am dat feedback cu tot ce am observat, ca la fiecare test, ca de aia facem test, nu sa le inflorim. La vremea respectiva S. avea 7,5 luni, deci era adolescent ce sa mai. „Omul” nostru marca intr-o fericire si cand zic marcat era la modul 7-8 pipi in 20 min (for the average person reading this, that’s not normal).

Le-am pus si lor in vedere varianta castrare, ei au dat-o frumos pe gluma si s-au fofilat de la aceasta decizie, caci si-au asumat ca vor face anumite lucruri cu cainele (which they eventually did). Tot in acea prima zi, cainele a avut reactii agresive catre noi la orice fel de corectie primita (orice depasea simplul NU). Am avut cu el 5 ritualuri de supunere in acea zi, cu unul dintre ele le-am trimis si video oamenilor, eu avand o voce tremuranda pentru ca deja imi pierdusem din calm (si da, asta a fost o greseala a mea la momentul respectiv) data fiind frecventa reactiilor si intensitatea lor, iar ei pareau sa o dea pe gluma si optimism cand le ziceam de una alta, si erau foarte flower power.

Nu aveam nicio placere in glas (cum s-a portretizat mai tarziu de catre ea) ci mai degraba un rasul plansul, ca nu ma faceam inteleasa in text de catre ei. A doua zi dupa ce le-am trimis video si text legat de situatie, ea a inceput sa intre in defensiva ca la ei nu a avut reactii (granted, probabil adevarat avand in vedere ca situatia nu a fost de aceeasi natura: distrageri diverse + consecinte reale pentru comportamente nu doar NU spus pe un ton mai ridicat si atat) si ca avand in vedere ca nu e good fit o sa vina tatal ei sa ia cainele.

Reiterez ca era abia a doua zi de test si dimineata (practic erau abia 24h), deci nu era relevant neaparat, dat fiind ca blanosul era in adaptare si nu mai avusese parte de structura la modul real pana atunci (aici ei ar contrazice si ar zice ca a avut, dar putini oameni stiu ce inseamna efectiv o structura reala pentru caine). Am incercat sa o linistesc atunci, sa ii explic ce anume am vrut sa zic si cum ar trebui facute anumite procese, inclusiv corectiile, astfel incat sa inteleaga si ei.

Pot admite, nu cu usurinta, ca da, am gresit in aceasta abordare ca profesionist, in relatia cu clientul. Nu fata de caine, asa cum s-a portretizat, mai ales ca avea efectiv nevoie de o anumita abordare. Dar fata de ei, puteam fi ceva mai diplomata in comunicare. Imi pare rau pentru asta, dar mai ales imi pare rau pentru ca mi-am pierdut, fie si pentru cateva minute, calmul cu cainele, caci asta nu ar trebui sa se intample niciodata in relatia om – caine (mai ales cand vorbim de behavior). Nu pot spune altceva in apararea mea decat ca sunt si eu om, si orice specialist, oricat ar fi el de bun, are si el momente in care greseste. Ideal este sa fie cat mai rare. Perfectiune nu exista insa. Din pacate.

Asadar imi voi cere scuze din nou public si oficial, atat lui S. pentru ca poate nu aveam cea mai buna energie in prezenta lui in acel moment specific (desi nu faceam eu acel ritual ci Mihai) cat si stapanilor caci puteam aborda mai echilibrat situatia.

Ce as vrea insa sa mentionez este ceea ce le-am comunicat si lor in mesajele ce au urmat, anume ca reactiile lui S. nu au fost unele de teama atunci cand era corectat, ci unele de dominare/entitlement, deci nici urma de „pui incoltit si abuzat” cum a portretizat ea ulterior intr-un review ce a fost dat jos de Google for hate speach (cause it actually was and a total and blatant lie about us & our methods).

Eventually S. got into the pack rhythm and he passed the test! We were happy for him as he was a good boy overall.

Asadar oamenii au rezervat o urmatoare sedere in Aprilie 2023 (asta in contextul in care ei ulterior ne-au acuzat de abuz in video pe care l-am trimis cu ritualul de supunere din prima zi de test, deci practic au inteles de ce-ul din spate si au vazut ca S. s-a simtit bine la noi, dar cand nu le-a convenit ceva, brusc a devenit abuz ce facusem).

Zis si facut, venit baiatul din nou in gazda, din nou in prima zi marcat in casa, caci aveam si femele (chiar daca sterilizate) in pet sitting. Le-am dat variantele pe care noi le vedem pentru ei, dat fiind ca S. avea deja 9-10 luni, fie castrarea sau urgentarea procesului cu drept de monta si montele in sine (cu toate ca suntem perfect aware ca montele in general se fac dupa varsta de 2 ani a cainelui; asta in contextul in care hormonal el e ready to mate incepand cu 8 luni, deci acumuleaza atat testosteron cat si frustrare pana la 2 ani, asta daca are noroc sa aiba monta atunci si nu la 3-4 ani). Am mentionat de asemenea si ca il putem lua in lipsa acestor lucruri doar daca nu avem femele in gazda, deci nu am inchis usa total, cel putin nu din perspectiva noastra, dar probabil la ei a ajuns altceva.

Dupa ce am lucrat 2 sedinte cu ei inainte de aceasta sedere, au mai solicitat un follow up session, deci din perspectiva noastra, din toata interactiunea asta cu ei so far, oamenii aveau incredere in noi si nu le-a displacut colaborarea noastra. Or so we thought.

Ce stiu este ca la ultima sedinta lucrata cu ei, anume aceasta mai sus mentionata, din Mai 2023, oamenii au fost foarte incantati ca am desensibilizat catelul la uscatorul de par si bormasina si am lucrat niste handling afara. Robert mi-a fost shadow si martor caci a fost si el la sedinta si poate confirma. Eu cu aceasta impresie am ramas, mai ales in contextul in care oamenii se prezentau in continuare in cadrul evenimentelor de grup, deci le placea sa fie alaturi de noi.

Intre timp ne-am intersectat cu oamenii la o expozitie canina, unde am stat putin de vorba, i-am laudat ca fac pasii necesari pentru luarea dreptului de monta si am fost mandri de ei ca s-au descurcat singuri, fara sa mearga la dresaj de ring iar oamenii au luat titlu de campion pentru cainele lor, deci efectiv am avut toata stima, lucru comunicat si lor atat pe viu, cat si in evenimente si in privat, in alte discutii cu alti stapani.

Mereu am avut numai de bine de spus despre ei si despre S. Au venit oamenii in continuare la toate Pack Walks Generale, inclusiv dupa „marea migratie” din Octombrie 2023. Am simtit pe undeva ca au fost afectati de faptul ca omul nostru din primul story a fost eliminat din grup, dat fiind ca se imprietenisera si cu el si cu stapana lui F., dar nu au zis nimic, au ramas in continuare in grup si au fost activi in evenimente.

In Decembrie 2023 am trimis pe grup un Google Form pentru feedback, cum facem de altfel anual, sa vedem ce am putea imbunatati in relatia cu clientii nostri, in evenimente si overall in business-ul nostru. A raspuns si ea. La una dintre intrebari, voiam sa clarific raspunsul ei, caci era vorba despre implemetarea activitatilor specifice rasei, intr-un anumit tip de eveniment, iar in cazul lui Corgi, din nefericire, este ceva mai greu sa faci asta, in lipsa de bovine (pentru cine nu intelege la ce ma refer, dati un search pe Google cu istoricul rasei). De asemenea, la altele, femeia a scris ca este necesar un mod de comunicare cu respect si profesionalism si feedback-ul sa nu implice in mod automat si repercusiuni. Asa ca am vrut sa lamuresc si acest aspect. Anume ca sunt total de acord cu prima parte (comunicarea cu respect si profesionalism) si faptul ca nu feedback-ul in sine a fost motivul incheierii colaborarii noastre cu anumite persoane (aici ea referindu-se la omul din prima poveste si nu numai si la exodul din Octombrie) ci faptul ca nu am mai vazut rostul unor colaborari, in contextul in care persoanele respective fie erau total inactive (fie ca au dat sau nu feedback) sau ne vorbeau de rau pe la spate si nu erau in concordanta cu valorile noastre ca oameni dar si ca business (acestea fiindu-ne comunicate de mai multe ori si de catre mai multe persoane, deci nu inventate de noi sau ca ni s-a parut noua, ci faptic).

Ca raspuns din partea ei la ce tine de activitati specifice rasei, ne-a indrumat catre o persoana din Covasna care face niste chestii faine cu Corgi si pentru asta ii multumesc, caci chiar e o informatie de ajutor!

Tot in chestionarul respectiv, am mai avut o rubrica de Let it Flow, de bine sau mai putin bine, unde ea din nou a mentionat ca faptul ca chestionarul era obligatoriu (facut asa apropo pentru a incuraja oamenii sa il completeze, altfel il completau tot aceiasi 20 -30 care sunt activi in tot ce priveste grupul si nu aveam un feedback real statistic) aduce aminte de instanta din Octombrie, unde s-a cerut feedback asumat si optional si ca atunci noi am eliminat din comunitate persoanele ce nu aveau parerile si opiniile noastre. Furthermore, unele dintre persoanele respective (una singura de fapt, despre care nu vom vorbi astazi caci isi da oricum prea multa importanta, nu i-o voi oferi si eu extra) erau active in comunitate si membri vechi si lucrul asta a cauzat o scadere a numarului si calitatii plimbarilor regionale.

I-am explicat si ei cum va povestesc voua acum ca era de fapt o singura persoana, care a admis singura cu propriile cuvinte ca ea nu ne recomanda si ca nu vede nimic bun in colaborarea cu noi, astfel incat nu am vazut scopul pastrarii unei astfel de persoane toxice in comunitatea noastra, doar de dragul faptului ca era activa. A fi activ a prost, fara a fi in controlul emotiilor tale si al cainelui si fara a ne onora ca specialisti, atat pe noi cat si brandul nostru, nu ne ajuta cu absolut nimic! Ba dimpotriva. Si ceea ce nu s-a observat la momentul eliminarii oamenilor acestora din grup in Octombrie 2023, a fost ca actually au ramas in grup si persoane cu opinie divergenta fata de a noastra. Dar nu e ca si cand toata lumea are inregistrate in telefoane numerele tuturor din grup si nici nu a stat nimeni, in afara de noi, sa faca o analiza clara a activitatii acelor oameni, comunicarii lor cu noi si cu ceilalti membri ai grupului, prezenta in grup si la evenimente cat si feedback-ul dat si modul in care acesta a fost comunicat (apropo de a fi respectuos).

Deci nu, in cazul in care va intrebati, nu toata lumea care nu a fost de acord cu noi a fost data afara din grup, that’s not who we are & that’s not how we do things! That’s just how these people perceived it and portrayed us to be like.

In urma acestor explicatii, oferite si ei, just because I wanted to clear the air, si sa nu existe nelamuriri in nicio privinta, mai ales ca ii apreciam ca si clienti si oameni, in ciuda faptului ca stiam ca sunt in legatura si cu ceilalti doi stapani si mai mult ca sigur le livrau insight in ce priveste ce facem noi pe grup si in evenimente, ea nu a comentat nimic. Nici tu „da, inteleg”, nici „eu nu sunt de acord”… Nimic. Malc.

Mi s-a parut putin ciudat, but that’s me, always having faith in humanity.

Dupa aceasta interactiune, la inceput de an, au mai venit catre noi ici colo cu cate o intrebare, la care am raspuns mereu cu drag si ne-am oferit sa ii ajutam si fizic, daca au nevoie sa facem un follow up session.

Ultima noastra interactiune pe grupul lor a fost de la ultimul eveniment de grup, in Iunie 2024, cand au confirmat prezenta, iar la fata locului, cand m-am apropiat de ei, pareau ok, dar cumva distanti si reci. Am zis insa ca nu e nimic de care sa ma ingrijorez, caci or avea si oamenii o zi. Aparent nu a fost chiar asa, caci in urma cu nici o saptamana, cand am hotarat in urma unei cantariri atente a situatiei si a multor sfaturi ale clientilor, legate de implementarea unei taxe de membership, pentru grupul de clienti, avand in vedere volumul si valoarea informatiilor cat si accesul in comunitate, femeia s-a activat totally out of the blue (asta in contextul in care in chestionarul din Decembrie mentionasem aceasta taxa si majoritatea oamenilor au votat ca nu au nicio problema cu asta).

Ca sa ne intelegem, membership-ul costa 1 E (respectiv 5 lei) pe luna, deci nu o suma! E mai mult o forma de responsabilizare si sa vedem daca chiar e apreciata informatia livrata si comunitatea sau nu se dau 2 bani metaforici pe ea.

Ei bine, femeia mea a inceput sa intrebe de bon pentru cei 5 lei si sa il avertizeze pe Robert sa aiba grija sa nu isi asume riscuri pentru noi, in contextul in care noi l-am delegat sa adune el banii ca sa nu facem 100 de facturi pentru 5 lei, ci sa facem una singura pentru un singur transfer.

I-am explicat si femeii asta, cat si celorlati din grup, in mod public, desi era clar ca problema si deranjul ei nu erau cei 5 lei, ci ceva mai profund.

Ce anume, nici pana in ziua de azi nu am inteles. Ce e si mai ciudat, este ca a scris un review mult mai hate filled decat cel al persoanei din a doua poveste, chiar a doua zi dupa ce a postat pe grup si dupa ce a si iesit din el, cat si din grupul lui S. Review in care ne acuza de cate-n luna si stele, de la abuzul suferit de S. la noi (referindu-se si dand inclusiv link la video pus pe Youtube cu ritualul de supunere trimis de noi in prima zi de test a lui) si ca facem evaziune fiscala si ca suntem asa si pe dincolo etc.

Asta in contextul in care S. dupa sederile la noi si dupa sedintele cu noi, de fiecare data cand ne vedea in evenimente, efectiv ei nu il puteau stapanii, atat de entuziasmat era la noi, de la un moment dat l-am luat eu de pe mana lor si l-am plimbat cu mine o vreme, pentru ca ma cauta printre oameni si pe ei nu ii mai auzea. Asa de abuzat a fost la noi!

Si asa abuzat a fost ca l-au mai adus inca odata, sa fie treaba treaba iar la evenimente veneau pentru ca probabil le placea abuzul nostru verbal si dominarea, ca altfel nu imi explic. Cat despre sedintele cu noi, acolo e misterul cel mai mare! De ce Dumnezeu ne-or fi chemat, nu stiu… Cum de altfel nu stiu nici de ce nu au solicitat factura (chiar si cand i-am intrebat de ea) daca tot era atat de importanta pentru ei?!

Acum astea fiind spuse si va zic cu mana pe inima, ca mai mult de atat nu este de spus, in sensul ca nu am ascuns niciun detaliu si nicio conversatie, spuneti voi daca raul mai mare suntem noi sau oameni de genul, care desi considera prin experienta lor (care granted, din perspectiva lor poate fi una neplacuta) si actiunile pe care le intreprind in continuare impotriva noastra, ca ajuta alti oameni sa se fereasca de noi (us being some sort of Boogey Man of the canine world apparently), de fapt le fac acestora un deserviciu si aici voi da un singur exemplu.

Avem acum un caz cu care lucram, oameni care ne urmaresc de ceva timp, dar au fost reticenti sa ne contacteze caci au vazut pe diverse platforme comunicari negative despre noi. In lipsa de alternative insa si pentru ca situatia era din ce in ce mai grava in ce priveste comportamentul cainelui, au ales totusi sa ne contacteze. Lucrasera inainte cu 2 alti dresori. Nu au vazut vreo imbunatatire majora. Oamenii fiind dispusi sa lucreze si sa aplice.

I-au spus atat lui Mihai la evaluare cat si mie la prima sedinta ca sunt tare bucurosi ca nu au ascultat de gurile rele. Ca sunt uimiti de cat de gentil am lucrat cu cainele si de ce imbunatatiri vad deja. Cazul este unul reactiv la oameni si caini, destul de delicat si singurul abonament de 10 sedinte in lucru la momentul actual, caci de asa natura este situatia (ca sa intelegeti gravitatea). We have a long road ahead, but we’ll surely rehabilitate this beautiful dog!

Insa ganditi-va ca daca acesti oameni se lasau influentati de cele ce se spun despre noi de catre persoane ca cele de mai sus, carora da, pe alocuri le-om fi gresit, dar nu intr-atat incat sa imi denigrezi bunul nume si business-ul, nu ar fi ajuns la noi si probabil acel caine ar fi ajuns in cel mai bun caz la adapost inapoi si in cel mai rau caz la eutanasiere.

Doar pentru ca cineva care s-a simtit intr-un fel, cu sau fara motiv, si-a facut o misiune sa dezinformeze (nu sa informeze, atentie)!

Drumul spre Iad e pavat cu bune intentii…

Remember that and if you believe us to be authentic, by all means give us a good review and help people get their dogs rehabilitated!

Animal Police, well-being for all & romanian culture in regard to animals

Words from & for the wise

Am ales imaginea de mai sus si subiectul asta in sine, pentru ca este mult de discutat si un subiect on going pentru mult timp de acum inainte. Momentan ne aflam cu totii, cei din Romania, in conjunctura din prima fraza regasita in imagine: we are weak, therefore every situation is a problem!

La ce ma refer cu si prin asta? Ei bine, la faptul ca momentan nu avem o comunitate a iubitorilor si detinatorilor de animale atat de inchegata, incat sa putem misca ceva la nivelurile de mai sus, administrative si executive. Pentru ca majoritatea romanilor nu numai ca nu stiu legile (inclusiv organele care ar trebui sa le puna in aplicare), dar nu isi stiu nici macar drepturile. Hence, indata ce se intampla ceva, direct consideram acel lucru o problema.

Aici contribuie desigur si lipsa unei infrastructuri care sa ajute, cum avem in Europa, respectiv America. Sisteme de altfel foarte functionale, dar care, dintr-un motiv sau altul, administratiei de la noi ii scapa. Anume, sa ai la cine sa apelezi (24/7) in cazul unei situatii de criza, sa ai unde sa duci un animal al strazii odata gasit, sa ai – indiferent din ce punct al tarii apelezi – unde sa faci o plangere care sa si fie rezolvata, nu doar sa existe pe hartie si atat. Sa existe organe COMPETENTE care sa solutioneze eventualele situatii punctual.

De ce lipsesc aceste lucruri? Partial pentru ca sunt, realist vorbind, probleme mai mari in tara asta decat acestea, granted! Partial insa, pentru ca nu sunt solicitate (suficient de puternic si insistent) de catre oamenii in putere sa o faca – cetatenii! Adica noi!

Imi vine un exemplu in minte de anul trecut:

Eram in drum spre Iasi, cu Mihai, Fuki si Tigra in masina. Eram cumva presati de timp caci trebuia sa ajungem la Max Dog Animal Shelter, sa ii vizitam si sa facem o donatie din partea intregii comunitati Yoolia’s Pack. Eram la limita cu timpul caci era singura zi pe care o aveam la dispozitie pentru a face asta si ei erau doar pana la o anumita ora acolo.

La un moment dat, pe undeva in apropiere de Barlad, vedem un caine lovit pe o trecere de pietoni, nu se putea ridica. O masina oprise deja si o doamna incerca sa il faca sa se miste. Am oprit si noi evident si cu chiu cu vai am reusit sa mutam cainele pe marginea drumului, in afara pericolului iminent de a mai fi lovit de o alta. Am stat vreo jumatate de ora acolo, incercand sa ii dam putin comfort (apa, mancare), fiind si canicula in acea zi de vara, si sa solutionam cumva sa fie luat si ingrijit. Din pacate, ca si noi dealtfel, doamna respectiva trebuia sa ajunga undeva si nu mai putea ramane. Noi am vorbit atat la adapostul unde urma sa mergem, incercand sa gasim o solutie spre a-l transporta cineva pana acolo (masina noastra era full de bagaje si caini) si sa contactam Politia Animalelor pentru a-l lua ei daca nu si sa il duca undeva pentru ajutor veterinar, respectiv foster/adapost.

Evident ca nu am gasit nicio varianta. 😦 Politia Animalelor nu a putut fi contactata decat prin mesaj, pe Facebook si asta la niste ore distanta (atunci am primit raspuns). Cei de la adapost erau peste capacitate cu mult, lucru confirmat si la fata locului, unde, in ciuda sufletului pus de catre Silvia, administratorul de acolo, cat si de catre mana de lucru (practic sotul ei si fiii), aveau peste 400 de caini in grija, cai si magari, chiar si pisici, si posibilitatile cat si conditiile erau minimale. Chiar nu avea ce sa caute acolo un caine lovit de masina si care avea nevoie de ingrijire permanenta. Am sunat chiar si la cabinete veterinare din zona, incercand sa le explicam situatia si sa vedem daca se poate deplasa cumva cineva la fata locului. Unele au raspuns dar nu s-a putut, altele nu au raspuns. Am sunat inclusiv la un alt adapost din zona extinsa, nu am rezolvat nimic.

Raspunsul Politiei Animalelor din ziua respectiva (a se observa orele)
Parte din conversatia cu Silvia(Max Dog Animal Shelter) In urma discutiei cu ea am sunat si la cabinete veterinare

Asadar am fost nevoiti, cu inima indoita si cu multa vinovatie in suflete, sa mergem pur si simplu mai departe si sa speram in vreo minune si ca vreun om bun la suflet si cu loc in masina, sa il fi luat si ajutat. Din pacate, cu toata pozitivitatea noastra, avand in vedere zona si posibilitatile oamenilor de acolo, nu trebuie sa fii un geniu sa-ti imaginezi care este probabilitatea ca acel caine sa nu fi supravietuit.

O problema a carei rezolvare are foarte multe implicatii. Una dintre ele este sa existe un serviciu functional, in oricare parte a tarii, al Politiei Animalelor. Ca sa nu mai mentionez ca educarea populatiei generale este din punctul meu de vedere cel mai mare minus pe care il avem in acest moment.

Si iata cum suntem slabi/mici in fata oricarei situatii de acest gen, care se transforma astfel intr-o PROBLEMA

Ajungem insa usor usor sa devenim mai echilibrati, incetul cu incetul, cu o caramida a educatiei aici si alta dincolo, pana incepem sa avem in loc de probleme, provocari!

O astfel de provocare am intampinat tot anul trecut, in cadrul unui Workshop, cand un caine cu stapan (dar neinsotit) a traversat bulevardul Victoriei (pentru cei ce nu sunteti din Bucuresti, este unul foarte circulat si central), aproape cauzand doua accidente, pentru a ajunge la noi (care eram evident insotiti de cainii nostri)! Noi ne-am facut treaba, l-am tinut la distanta de cainii cu care lucram, insa blanosul ne tot dadea tarcoale. Nu se lasa dus de acolo. Vazand ca stapanul tot nu isi face aparitia, am zis sa sunam la numarul de pe zgarda (at least there was that, avea o zgarda cu un banut pe care era trecut numele cainelui si numarul de telefon al stapanului).

Zis si facut, cineva din grup a apelat stapanul, care a si raspuns! Oh happy day! NOT! Pentru ca stapanii erau total dezinteresati de caine. Pe langa raspunsul clasic (anume „Lasati-l ca vine el singur acasa, asa se plimba el ca mai iese din curte„), cand i-am spus doamnei (caci era o ea care a raspuns) ca era sa cauzeze doua accidente rutiere, a zis ca ea nu are cum sa vina dupa el caci este cu copilul acasa. Ce pot sa va mai spun, vorba lui Hagi?!

Pentru ca Norocel se tinea dupa noi, am zis sa punem o lesa pe el (noroc ca aveam una extra la noi) si sa vedem cumva cum facem sa solutionam aceasta provocare, dupa ce terminam cu Workshop-ul. Zis si facut! Norocel a avut parte de un Workshop de Expunere la Stimuli gratuit si chiar a venit cu noi la terasa! 🙂

Unul dintre motivele pentru care l-am luat cu noi a fost si pentru ca stapana, pana sa inchida telefonul, mentionase ca pe la 15:00 ar putea sa-l ia, ca atunci vine sotul. Drept urmare, am petrecut cateva ore bune cu Norocel, care in opinia mea proprie si personala, este un caine extraordinar de fain ca si temperament (face parte din categoria: intalnesc oameni si mi-e mila de cainii lor). Si vine si ora dupa amiezii si ne indreptam cu totii catre punctul de intalnire cu stapanii, de la Piata Victoriei. Ce sa vezi, stapanii ca doua floricele, au venit cu catel cu purcel (aka copil) sa isi ia bine mersi cainele. Fara nicio atitudine recunoascatoare si nici macar una umila, sa vezi cumva ca le pasa sub o forma sau alta de acel suflet.

Asadar am facut din asta o provocare: aceea de a ne asigura sau a face tot ce ne statea in putere ca legea sa se aplice. Am dat intamplator de niste jandarmi chiar in piata, pe care i-am intrebat, de fata cu stapanii cainelui (pe care inca nu il returnasem, caci era pe lesa cu Mihai), ce e de facut in circumstanta respectiva. Aceia vazand ca nu au sanse sa let things slide cu noi, ne-au indrumat spre cea mai apropiata sectie de politie. Restul povestii va las pe voi sa o vizionati pe contul nostru de Instagram (click AICI).

Bottom line, dupa o ora de stat la sectie, timp in care s-a facut educatie cu politistii de pe tura, legat de legile din Romania, s-a solutionat ulterior cu o amenda pentru stapani (nu s-a dat pe loc, dar am fost anuntati in urma numarului de dosar de la momentul respectiv ca asta a fost cursul lucrurilor). Un mic pas pentru roman, un mare pas pentru schimbare!

Si uite asa am intrat putin (tapped into) intr-o minte echilibrata si am putut vedea ceva ce parea o problema, ca pe o PROVOCARE de fapt!

Moving forward in time, hopefully we’ll get into a stronger mind, where the situation can actually become an opportunity!

Cum? Fara a ne lasa intimidati, impresionati sau chiar frustrati (hard, I know) de oamenii needucati si fara common sense (este ceva diferit dar inrudit cu bunul simt, care din pacate nu are o traducere punctuala in romana), fara a ceda/a ne supune/lasa capul in fata autoritatilor cand acestea habar nu au ce sa faca si sunt clueless si ele.

Prin educare! Din nou si din nou. Multe situatii, aceeasi solutie! Noi putem informa atat cat putem si cat ne permite reach-ul, atat in social media, cat si pe aceasta cale a scrisului de exemplu. Informam oamenii in cadrul evenimentelor sau sedintelor private si pe grupul nostru de clienti, insa asta este o picatura intr-un ocean.

Las mai jos o lista cu cele ce ar trebui stiute/facute/imbunatatite in Romania (hopefully it helps & it reaches the people who can actually make a change):

  • Educarea populatiei generale (toata, nu doar detinatorii de animale) in ce priveste legile cat si aplicare lor; atat ce reguli trebuie respectate si de catre cine, cat si ce drepturi au si in ce circumstante

Asta o vad pusa cel mai bine in aplicare prin media, atat scrisa cat si pe TV. E modul in care majoritatea oamenilor isi iau informatia, nu din social media (pentru ca depinde de ceea ce urmaresti si te preocupa si sunt anumite procente din populatie care au un smartphone si au social media, nu toate). Acolo ar trebui rulate bucati de infomercials cu aceste subiecte – obligativitatea sterilizarii/castrarii; ordonanta guvernamentala 55 din 2004 privind cainii considerati periculosi; consecintele nerespectarii legii; drepturile tale dar si obligatiile ca si proprietar de caine/pisica/animale etc. Toate aceste aspecte sunt mult mai importante decat cea mai recenta pastila pentru durerile de stomac, dar evident, nu la fel de productive pentru buzunarele celor din media.

  • Organele competente, in special recent infiintata Politia Animalelor, sa isi faca datoria conform legii si fara discriminari.

Ce inseamna asta? Ei bine, daca ai citit ordonanta mai sus mentionata, vei intelege ca aici ma refer la a se aplica legea indiferent ca vorbim despre caini mici sau mari, de stapani tineri sau de varsta a doua, de oameni cu posibilitati sau fara etc. Nu doar pentru ca ai caine mic, dar care ataca fara a fi provocat, inseamna ca tu poti sa il plimbi off leash ca nu te ia nimeni la ochi. Nu doar pentru ca ai crezut ca al tau caine este prietenos, il poti lasa fara lesa, fara a te gandi la bunastarea si drepturile celorlalti oameni din parc. Nu doar pentru ca ai copil, ai mai multe drepturi decat altii si poti sa nu acorzi atentie cainelui (eventual nici copilului, caci „E copil, dom’le, nu stie„). Nu doar pentru ca existi, ti se cuvin beneficii si libertati, fara a exista consecinte. Asadar in momentul in care eu apelez la Politia Locala sau a Animalelor, cu o plangere concreta si valida (inteleg ca oamenii pot si sa piarda timpul autoritatilor, insa aici este din nou responsabilitatea acestora din urma sa aiba acel common sense in a distinge ce e sau nu legitim), vad de responsabilitatea lor sa se asigure ca legea este aplicata intocmai, fara drept de apel.

  • Cetatenii la randul lor (nu neaparat cei implicati, in caz de incident, ci oricare observator direct) este necesar sa se implice in a se asigura ca ceilalti oameni respecta legile, prin apelarea la simtul civic si la normele bunului simt

La ce ma refer aici este ca in Germania am observat un lucru, anume ca si daca o luai pe aratura, ti se atragea atentia (nu de catre autoritati, ci de catre oamenii din jur). Maybe there’s a reason why the country is doing so well! Asadar daca vezi vecinul ca urmeaza sa plece de langa deseul cainelui sau fara a-l aduna, nu trece doar aruncandu-i o privire sictirita, ci atrage-i atentia! Daca vezi ca un caine off leash in parc agaseaza oamenii si cainii, sub egida „e prietenos”, poate ii atragi si tu atentia stapanului, chiar daca nu ai fost deranjat direct. Daca dintr-o curte ies cainii pe strada constant, si sunt un risc pentru accidente sau sunt teritoriali, poate faci o plangere oficiala la Politia Locala. Si asa mai departe, simtul civic nu lasa lucrurile sa treaca neobservate. Si nu, nu mai suntem in comunism, asta nu te face SRI-ul cartierului si nu te face un om rau. Te face doar un om cu common sense, care face tot ce ii sta in puteri pentru ca lucrurile sa intre intr-o oarescare normalitate si la noi.

  • Legile care se emit sau care deja exista, sa fie mai bine gandite, de catre oameni care chiar stiu cu ce se mananca un caine de exemplu si sa puncteze mai clar anumite aspecte.

Ce vreau sa spun prin asta? Simplu! Legile la noi sunt facute de dragul de a fi facute, nu sunt gandite nici pe departe holistic si nici sanatos. Sau poate sunt doar eu mai ciudata. Haideti insa sa luam un exemplu simplu: pandemia! Legea provizorie de la momentul respectiv a fost scrisa pe genunchi, de dragul de a fi scrisa. Atat. Fara a fi nimeni prin Guvern care sa aiba vreo minima tangenta cu ce inseamna un caine in integritatea lui, ci doar au luat in calcul ca cine are caine, ori are un bichonel la bloc, care oricum nu e plimbat, ca sta omul lui in fata blocului la barfa cat timp cainele e in gradina blocului; sau are curte si atunci la ce mai are nevoie sa iasa de acolo? Din nou, am ramas cu mentalitatea din anii 90 in Guvern, unde cainele e doar in curte pe lant.

Asadar ne-am trezit cu o lege deficitara, in conditiile in care majoritatea oamenilor pe care noi ii stim si cu care lucram, cu caini, au indivizi high energy (unii chiar foarte high), cu care nu puteau, conform legii, sa iasa mai mult de 50 m in jurul blocului. Vorbim de caini ce aveau nevoie de 5-7 km minim de plimbare, ca sa nu mai vorbim de alergare. Ce alternative aveau stapanii? Fie sa isi indeplineasca animalul si sa riste amenda (been there, done that) sau sa nu il indeplineasca si sa stea cu Cujo in casa, ca undeva trebuie sa se duca acea energie (asa ca se duce fie pe muscat, latrat sau distrus lucruri). Fun, right?! Doar pentru ca cineva a gandit cu capul cel mic, mai degraba decat cu cel mare (si sunt convinsa ca au fost mai multe capete implicate, nu doar unul, evident).

La fel este si legea legata de spatiile verzi, sau cea legata de cainii in lesa si multe alte astfel de legi, gandite prost, aplicate cand si cand si cel putin la fel de prost etc. E o discutie foarte ampla si mi-ar placea sa o am fie intr-un interviu TV sau la un podcast, ca live pe Instagram deja am avut-o de atunci (chiar postat si pe YouTube) si tot degeaba. But here’s to hoping!

Astea sunt doar 3 dintre lucrurile ce imi vin in minte la prima strigare, legate de tot ce inseamna acest subiect. Cu siguranta cand toate astrele si planetele se vor alinia, iar aceste aspecte vor face parte din normalul Romaniei si in consecinta a romanului, vom avea acea minte puternica, ce va vedea OPORTUNITATI acolo unde inainte erau probleme.

Pana atunci haideti macar noi, cei din prima linie, sa ne concentram fortele inspre binele tuturor, inclusiv al nostru, sa ne gandim si la cum actiunile noastre ii afecteaza pe ceilalti cu care vietile ni se intersecteaza intr-un punct sau altul, si sa aducem o raza de lumina si speranta ca putem fi si noi ca vecinii din Vest!

Peace, love & oportunities to you all!

The Sound of Silence

Basically…

Clasa de azi va fi despre oameni, nu despre caini. Va fi despre psihologia umana si cum o abordam. Titlul initial al articolului era „Asteptari, dezamagiri, letting go & reviews”. Dar am decis sa se numeasca The Sound of Silence care, coincidentally or not, este si ceea ce ascult pe repeat acum (click AICI daca vrei coloana sonora pentru citit).

Zilele trecute ascultam si podcastul Despre Oameni si Caini, cu invitat special Marius Manole. Sincer nu stiam multe despre omul asta, dar mi-a ajuns la suflet datorita discutiei avute cu Olivia. Si ce a ramas cu mine au fost niste cuvinte, venite din modestia lui absoluta: „Vreti sa va descarcati aruncand cu cuvinte urate in mine? Faceti-o! Daca asta va face sa fiti mai ok si sa va racoriti, faceti-o!” M-au atins aceste cuvinte. Partial pentru ca stiu cum este sa fii at the receiving end. Partial pentru ca mereu mi-am dorit sa cunosc si sa ma inconjur de oameni care au succes in domeniile lor, dar care sunt modesti.

Modestia a fost ceva ce nu mi-a fost insuflat de mica (nu asa cum aveam nevoie – e o diferenta intre aceasta si rusine/umilinta), cu toate ca este o calitate pe care mereu am apreciat-o si cu toate ca nu am niste radacini privilegiate. Am cautat mereu sa o dezvolt si a fost mereu un struggle. E ciudat cumva, ca nu ma vad vreo regina sau deasupra tuturor, insa pentru ca ma lovesc de ignoranta aproape zilnic, e greu sa nu ma vad macar putin mai isteata decat majoritatea (si da, stiu ca acum vor tabari pe mine toti ca ma cred desteapta). Din pacate sunt painfully aware ca este una inteligenta si alta intelepciunea… The latter eludes me most of the time unfortunatelly.

Revenind insa la titluri si de ce articolul asta. Am decis sa il scriu ca o descarcare (venting if you will) pentru ca nu stiu o metoda mai buna de a lasa lucrurile sa iasa la suprafata alta decat scrisul (pentru mine cel putin). Si s-au adunat cateva…

Sa le luam pe rand:

ASTEPTARI:

Daca am invatat ceva in viata pana la varsta asta, este sa nu imi creez asteptari. Easier said than done, always! Dar lucrez constant la asta. Am mai invatat si ca daca am anumite asteptari (ca deh, sunt om totusi), sa le comunic celor de la care le am. Din nou, easier said than done, dar cred ca totusi cu partea asta am progres ceva mai mare si a cam devenit automatism. Acum, modul in care sunt comunicate respectivele asteptari conteaza de asemenea. Din pacate, modul meu de comunicare nu a fost niciodata unul dintre punctele mele forte. Asadar uneori comunicarea respectivelor asteptari pare mai degraba o comanda/repros/invinuire/pasive aggresivness. Rareori vine real din aceste registre, e doar an unfortunate style of communication I happen to have. Working on that too but it’s a lifelong process (sa ma fi vazut acum 10 ani, topor e putin spus 🙂 ).

Insa, asteptarile in domeniul de activitate ales, nu tin doar de dorintele mele proprii si personale, ci tin si de bunastarea vietii unui caine de obicei. Asadar este cam greu spre imposibil sa te detasezi de asteptari realiste sub o forma sau alta (ca de cele nerealiste deja m-am lepadat sper eu, ca de Necuratul). In sensul in care atunci cand cineva te contacteaza sa il ajuti cu cainele sau, te astepti sa considere ca are o problema si sa vrea sa o rezolve. Daca dupa ce te vezi in cadrul unei evaluari, iti zice ca se bucura enorm ca te-a cunoscut si ca deja se vad imbunatatiri de a doua zi dupa intalnire si ca abia asteapta sa puna in practica cele invatate, te cam astepti sa continue procesul, sa puna in aplicare consecvent cele invatate si sa vina cu intrebari/updates (desigur tu spunandu-i ca ii stai oricand la dispozitie pentru asta). Apoi, sa zicem ca nu s-au intamplat lucrurile chiar asa, dar omul dupa cateva saptamani/luni (timp in care a avut la dispozitie grup de suport tehnic pe Whatsapp, gratuit, care il poate ajuta enorm, cu conditia sa fie atent si sa puna in aplicare, lucru la care te-ai astepta de la cineva care spune ca vrea sa invete cum sa abordeze cainele corect), vine catre tine si iti solicita ajutorul hands on, ca nu se descurca singur. Cu tot dragul il oferi, mergi si lucrezi cu el 1-3-5 sedinte, apoi te astepti sa aplice cele invatate (asa cum poate el) si sa se tina cat de cat de treaba. Din pacate descoperi cu stupoare ca nu e asa, iar descoperirea vine abia dupa ce ceva se intampla aiurea (fie ca a avut vreo situatie cu cainele, fie ca s-a plans pe social media, fie ca il vezi efectiv pe strada ca nu face nimic din ceea ce l-ai invatat). Omul nu vine catre tine sa te intrebe, sa caute solutii, sa isi puna intrebari, sa iti dea updates, sa vina la clasele de grup de diverse feluri sau sa iasa in cadrul plimbarilor in haita regionale, with their peers, ca sa vada daca s-a mai confruntat cineva cu asta si cum a reusit sa rezolve, cum te-ai astepta. Ci prefera sa se dea la fund, sa caute solutii rapide si ineficiente la probleme de fond sau sa intrebe online. Apoi, dupa toate acestea, cand ajungi cu toata bunavointa la capatul puterilor si il scuturi putin sa il trezesti la realitate, ASTEPTAREA lui sa il tii in brate si sa ii plangi de mila dupa ce ca tot el nu a facut mai nimic sau doar 25% din ceea ce te-ai tot tinut de capul lui sub diverse forme sa faca, ii este spulberata! Si aici se sparge bula…

Intelegeti acum cat de greu poate fi sa nu ai niciun fel de asteptare? In contextul in care deseori viata unui blanos, care nu stie sa comunice pe limbajul nostru ceea ce are nevoie, depinde de cat de bine inteleg oamenii ce au de facut si cat de bine o si fac.

Nu e fun, dar cineva trebuie sa o faca. Si asteptarile curg si de o parte si de alta. Fara insa a avea loc o comunicare deschisa intre parti, care sa le puna pe masa la modul real si fara masti si a face frumos, doar sa dam bine.

Ar fi mult mai simplu daca eu ca behaviorist as veni si as zice: „Eu din momentul in care am inceput colaborarea, am asteptarea de la tine sa te ocupi de educarea ta si a cainelui tau (in consecinta) exact asa de mult cat spui ca il iubesti si iti doresti sa-i fie bine! Daca zici ca nu prea e o prioritate pentru tine, atunci all good, inteleg ca nu ma implic nici eu prea mult si nu iti dau decat cateva chestii de baza, pe care le faci tu in ritmul tau cand vrei. Daca zici ca al tau caine e lumina ochilor tai si faci orice pentru el, atunci eu ma astept ca tu sa prioritizezi acel caine exact la fel de mult cum prioritizezi relatia cu tine/sot/sotie/copii etc. Drept urmare, sunt atenta la tot ce misti in ce priveste cainele, iti pun in vedere fiecare mica greseala si de asemenea fiecare mic progres. Dar astept consecventa militareasca!”

Iar tu ca si client ai veni si ai zice: „Eu ma astept de la tine sa ……….” (fill in the blanks, orice e liber pentru pus pe masa cand vine vorba de asteptarile tale de la specialistul cu care lucrezi, eu sau altul, nici nu conteaza). Important este sa comunici! Ce e important pentru tine din relatia cu mine ca specialist? Ce nevoi ai? Ce te doare? Ce vrei si ce nu vrei? Ce stil de comunicare preferi? Cum imi pot face eu jobul in asa fel incat sa-ti intalnesc aceste asteptari?

Orice ar fi, fara a fi comunicat este greu de conciliat. Keep that in mind!

Daca tot suntem pe drumul asteptarilor, o sa recunosc aici public ca nu de putine ori m-am asteptat (my bad, I know) ca dupa o relatie de ani de zile cu X sau Y client, acestia sa ma vada, asa cum ii vedeam si eu, ceva mai mult decat o simpla relatie profesionala, ci mai degraba o amica (daca nu e prea mult sa zic prietena). Sa vina catre mine cu mintea si inima mai deschisa si sa ma cunoasca ceva mai bine decat cineva care s-a alaturat in joc de ieri. I was wrong in more than one instance in acest aspect. Oamenii sunt foarte diferiti in ceea ce considera apropiere si nu prea stiu sa diferentieze intre ce inseamna relatie pur profesionala si ce inseamna relatie ce are interconectate atat valente profesionale cat si personale.

Learned that lesson the hard way & lost a couple of people along the way, doar pentru ca ma asteptam sa ma cunoasca si inteleaga dupa mai mult de 5 ani. My bad there. Poate nici eu nu am comunicat pe intelesul lor aceste asteptari…

Si ajungem asa la DEZAMAGIRI:

Au fost multe si diverse. Cele mai mari au venit de la oamenii in care am pus si am dat cel mai mult suflet. Oameni pe care, cum ziceam mai sus, ii consideram prieteni. Oameni care unii au venit la nunta noastra. Oameni cu care am ras si plans, pe care i-am chemat la munte sau la mare cu noi, oameni cu care am stat la masa si cu care am vorbit cate-n luna si-n stele, nu doar despre caini ci despre viata.

Am invatat ca atunci cand ai asteptari, ai inevitabil si dezamagiri. They come in twos.

Sunt convinsa ca am si dezamagit. Mult si profund. Nu pentru ca mi-am dorit asta, nu gratuit, cum mi s-a mai spus. Ci in majoritatea cazurilor pentru ca nu mi s-au comunicat respectivele asteptari din partea lor. Ce sunt convinsa si absolut sigura, pentru ca altfel Universul asta in care suntem nu ar mai avea niciun sens, este ca asa cum eu nu am facut niciodata un rau voit si gratuit, nici persoanele in cauza nu au vrut sa faca rau si nu au avut intentii rele, ci ca si in cazul meu, a avut loc o comunicare defectuoasa. Asa imi place sa cred.

Ce mai stiu este ca oricat de dezamagita as fi de o persoana, niciodata nu as trece pe langa ea pe strada si sa nu o salut. Una din valorile mele in viata este sa las mereu loc (acolo unde si cat se poate) de buna ziua. Nu imi place si nu vad nimic bun in a intoarce spatele si a te preface ca nu vezi pe cineva cand acesta trece pe langa tine, avand in vedere ca nu ti-a facut niciun rau propriu zis (if that’s the case of course).

Personal, sunt dezamagita de fiecare data cand vad ca un caine este neinteles, nu este un match intre el si stapan sau nu ii sunt indeplinite nevoile instinctuale de baza. Sunt dezamagita cand omul zice ca face sau ca vrea sa faca si apoi descopar ca nu face. Sunt dezamagita cand oamenii zic ca au incercat orice si nu le iese (in contextul in care stiu ca au incercat DOAR ceea ce le era confortabil). Sunt dezamagita cand oamenii aleg sa se planga in loc sa faca. Sunt putin dezamagita (dar paradoxal ma si bucur in acelasi timp) cand omul multumeste lui X sau Y trainer din online, in contextul in care i-am spus/aratat/ghidat pasii exact in aceeasi directie, dar de la mine nu a auzit. Sunt dezamagita cand pun la dispozitia clientilor nostri instrumente gratuite de lucru sanatos (Dog Psychology group, Regional Pack Walk groups etc) si ei le iau for granted si nu le folosesc la potentialul maxim. Sunt dezamagita cand oamenii sunt nemultumiti in spite of my best efforts. Sunt dezamagita si de mine de cele mai multe ori si in cele mai profunde feluri, cand se intampla asa.

Din pacate cand oamenii sunt dezamagiti, real sau fara motive sanatoase, fac si lucruri mai putin ok. Printre ele din punctul meu de vedere se numara si reviews. Dar pana acolo avem de vorbit despre letting go.

LETTING GO:

Nu e ceva ce imi vine usor. Cred ca nimanui care este un impulsive overthinker nu ii este usor sa renunte. Mie una imi este una dintre provocarile cele mai mari in viata. Nu o fac des, nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca al meu creier functioneaza pe ratiune (partea stanga e on full blast) si are nevoie sa inteleaga logic orice, dar atunci cand o fac este un sentiment incredibil de fain.

Am observat de asemenea ca nu sunt singura careia ii este greu sa renunte. Majoritatea oamenilor sunt in registrul asta. Le e greu sa renunte la ego, la a lua lucrurile personal, la a judeca, la a blama etc. Ne e greu mai bine zis. In ultimii ani analizandu-ma mult, punand multe in balanta, observand, o fac mai des si imi iese putin mai bine, dar nici pe departe la nivelul la care mi-as dori.

Renuntarea insa vine cu PACE la pachet. Cred ca de asta si scriu acest articol. Pentru a renunta la a intelege sau rationaliza anumite lucruri si sa accept doar ca asa stau ele si nu le pot influenta prea mult. Imi place sa cred ca am renuntat la a blama sub o forma sau alta anumiti oameni pentru anumite actiuni. Am renuntat la a fi atat de reactiva cum eram alta data. Am renuntat si la a pune atata suflet cum puneam inainte din pacate (nu intodeauna renunti numai la lucrurile negative, se mai strecoara si unele pozitive uneori), mai mult pentru a ma proteja de dezamagiri ca cele mentionate mai sus.

Un alt motiv pentru care imi e greu sa renunt in general, este pentru ca am un simt al loialitatii foarte bine inradacinat. Ai zice ca e un lucru bun, insa nu neaparat. Din cauza lui imi este greu sa renunt la oameni, situatii, atasament, ego (da, poti fi loial si felului tau de a fi), obiecte, stari emotionale, mentalitate etc.

Am reusit sa ma detasez de anumite momente traite, care au venit cu dezamagirile mai sus mentionate, insa se pare ca oamenilor le este mai greu sa treaca peste si sa move on with their lives. Si aici apar reviews.

REVIEWS:

Daca dupa ce cititi articolul asta vreti sa lasati unul, puteti da click mai sus, pe cuvantul subliniat. M-ar bucura sa fie unul real, nu unul din ciuda/nemultumire personala/ego. Ci unul real legat de cum considerati voi serviciile noastre, pe bune.

Revenind insa la oile noastre, eu personal am dat mereu reviews DOAR daca au fost solicitate sau daca mi-a placut enorm locul/serviciul respectiv. Niciodata nu am dat un review prost, indiferent daca aveam de ce sau nu. Indiferent ca am luat personal ceva sau nu. Indiferent ca am fost dezamagita de respectivul loc/serviciu sau nu. Un exemplu am in acest sens: am fost la un moment dat la un date cu Stany intr-un loc caruia i se facuse mare reclama si era foarte high end. Am tinut neaparat sa mergem acolo in ciuda preturilor piperate (si nu suntem genul care sa facem nazuri la a plati pentru ceva daca chiar isi merita banii) si a oamenilor ce frecventau locul (numai vedete, influenkeri etc). Felt very out of place, nu pentru ca nu eram ambii imbracati la 4 ace sau pentru ca nu ne simteam din peisaj, ci pentru ca am fost cumva tratati ca plebea de catre personalul de acolo si pentru ca am fost dezamagiti de mancarea care la suta de euro pentru 2 persoane (un fel de mancare fiecare si cate un pahar de vin) putea fi mult mult mai buna. Am mancat in multe locuri, gurmanda fiind, si mult mai gustos la jumatate de pret si am dat si mai multi bani insa pe mancare care m-a facut sa plang o lacrima de buna ce era.

Cu toate astea si cu toate ca am ramas cu un gust amar in urma experientei (felt like lost time & money), nu am dat review negativ. De ce? S-ar putea argumenta ca ar fi bine sa stie si altii sa evite locul. But who am I to say?! Poate tu daca mergi maine, gasesti locul si experienta ca fiind una extraordinara! Si poate daca citesti ceea ce tocmai am scris mai sus, care da, este o experienta reala dar PERSONALA a mea, nu te duci si nu ai parte de experienta vietii tale (diferita total de perceptia mea asupra ei). De ce ti-as fura acest drept?!

De asemenea, atunci cand esti antreprenor, intelegi mai bine cat de greu este sa cladesti un brand, sa pui suflet si timp/bani/efort etc in ceva, sa cresti poate de la 0 si sa iti creezi o reputatie frumoasa. Cineva care nu are un brand personal sau de business de sustinut si de aparat, habar nu are ce influenta poate avea un singur review prost. Oamenilor le este usor sa arunce cu noroi, fara sa stie cati ani si cat de greu s-a lucrat la ceva. Un job se schimba usor. Un business de la 0 nu se creeaza asa usor.

Mi se pare ceva ce faci, in ciuda cumva, nu doar legat de o dezamagire. Asta inn cazul in care aia a fost singura ta dezamagire in viata si nu stii cum sa faci fata altfel decat facand rau. Ceea ce pot intelege pana la un punct. Insa nu este jobul meu sa invat oamenii ca mai sunt si dezamagiri in viata si ca totul nu e roz mereu. Am patit sa vina review la 2 ani (!) dupa ce am fost o sigura data acasa la un om pentru o evaluare. La 2 ani!! Nu la o zi dupa, nu la o saptamana dupa. Am patit sa primim review negativ legat de ce facem noi in viata personala si in Ajunul Craciunului, ca si cand persoana respectiva nu avea altceva mai bun de facut de Craciun decat sa scrie un review prost la noi si nici macar legat de business (nu in totalitate). Am patit sa primim reviews doar cu stele (1-2) fara vreo explicatie, doar asa… Sa se simta bine cea de la capatul tastaturii, ca ne-a aratat ea noua! Intrebata persoana in privat ce anume nu a fost ok, m-a lasat pe seen.

Cumva cu tot faith-ul meu in humanity, lucrurile astea mi se par venite din rea vointa. Si aici deja este beyond dezamagire. Mi se pare ca ti-ai gasit un cal de bataie si reversi toate frustrarile tale pe el, fara sa aiba vreo vina reala. E ciudat cum oamenii functioneaza asa… Ducand poverile astea pe umeri, incarcandu-se negativ (nu ca nu am avea destule care sa ne incarce negativ prin simplul fapt ca traim unde traim), dand energie si efort inspre ceva atat de neproductiv pentru nimeni, atat pentru ei cat si pentru noi si pentru altii. In conditiile in care nu cunosc om sa nu se planga ca nu are timp, ei dedica timp si spatiu mental si emotional pentru a arunca noroi. Alea 5-10-15 minute pe care le folosesti asa, redirectionate in lucrul cu cainele tau, ar intoarce indoit efortul in imbunatatirea relatiei voastre cat si te-ar incarca pe tine pozitiv si te-ar face mai productiv atat pentru tine cat si pentru societate.

Nu stiu cum acest mic detaliu scapa oamenilor. Din atatea lucruri bune pentru tine pe care le-ai putea face cu timpul tau, de ce ti l-ai irosi pe un review negativ?

Si aici revin la ceea ce citam la inceputul articolului: if that’s the thing that toots your horn… Sure, arunca in mine cu vorbe urate sau reviews proaste. Dar nu vad cum asta iti va imbunatati viata, relatia cu sinele sau cu cainele.

Asadar… Listen to the sound of silence & sometimes maybe just STFU.

Read that again!