trigger

The snake that killed the ego

/ Yoolia's Pack 2025 / 2 comentarii
Because this is a story about a friendly snake

Am contemplat mult si bine inainte de a scrie articolul asta. Sa tot fie vreun an de cand am avut intentia de a pune „pen to paper” legat de subiect. Eram insa prea atasata emotional de toata intamplarea si as fi aruncat cu pietre, in loc sa fac pace pace intre doua dobitoace, cum s-ar spune.

*Disclaimer: acest text nu are rolul de a defaima sau improsca noroi, motiv pentru care identitatile celor implicati vor fi ascunse!

Nu-mi este nici acum usor sa-l scriu, in sensul in care vreau sa ma asigur ca mesajul meu este inteles asa cum trebuie si nu ca o blamare in mod deosebit si imperativ. Imi doresc ca articolul asta sa fie in primul rand o atestare a unor fapte, realitatea asa cum este ea, vorba cantecului de la B.U.G. Mafia (click sa-l asculti). Prezint realitatea exact asa cum este ea… Divertisment pentru tine, mod de viata pentru mine. Pentru mine va fi o gura de aer proaspat, o eliberare a unor apasari pe care le-am carat mult prea mult timp si in acelasi timp o iertare si un gand bun. Pentru cei implicati, imi doresc sa fie doar un wake up call poate. Si daca nu, asta este, macar o lectura placuta, daca nu altceva.

Articolul nu este despre caini, ci despre oameni si despre o experienta proprie, cu un alt profesionist din domeniul canin.

So let’s begin!

Toata povestea a inceput prin 2022, cand noi (eu si Mihai) eram pe Camino de Santiago. O persoana relativ noua in domeniul canin (cel putin eu nu mai auzisem de el si din 2016 de cand sunt in domeniu, am cam fost la curent cu toti cei care activeaza in el la noi in tara). Ne-a dat follow pe Instagram (by the way, daca vrei o poti face si tu cu un click) si au curs de atunci likes la stories, la postari, share la el pe stories cu una alta din cele pe care le faceam in aventura de pe Camino.

Evident ca personal ma bucur chiar si in ziua de azi, cand un alt profesionist ne da like sau apreciaza sub orice forma contentul nostru sau ceea ce facem overall. Este o forma de validare pe care rareori o primesti in domeniul nostru, partial pentru ca, dupa cum spune o vorba inteleapta: „Doi dresori vor fi de acord cu un singur lucru: ca al treilea dresor greseste!” si atunci cand cineva cu mai multa experienta te apreciaza, inseamna ca faci ceva bine, iar partial pentru ca, daca este novice, ma bucur ca se inspira si astfel va ajuta mai multi caini (unde-s doi puterea creste). Asadar i-am dat si eu follow inapoi. Initialele lui erau (si sunt in continuare) B.G. iar brandul pe care l-a construit ulterior este traducerea la propriu a cuvantului Fetch din engleza.

Pentru ca a intrat in comunicare cu noi in DM’s, am tinut legatura si pe la finalul lui Octombrie 2022, cand am revenit de pe Camino si am apucat sa ne linistim, l-am invitat la noi acasa sa discutam o posibila colaborare, propusa atunci chiar de el. Pentru ca la momentul respectiv Robert inca nu se alaturase echipei iar noi aveam timpul limitat, fiind cautati insistent de clienti de la diverse recomandari si din online, am spus why not? Let’s see where this goes si ne-am deschis inima si poarta pentru aceasta persoana.

Un mic detaliu ce merita mentionat este ca Mihai a fost putin reticent in ce-l priveste, in urma faptului ca de cand il urmaream noi, se luase la harta cu un alt profesionist in domeniu (si ulterior, de-a lungul timpului cu mai multi, inclusiv oameni cu experienta de peste 30 de ani), care activeaza pe la Oradea si are un following destul de mare pe social media. Inclusiv dupa intrevederea noastra, Mihai era ca Spirit atunci cand l-a intalnit pe Colonel, in animatia Spirit – Stallion of the Cimarron. Eu am fost la vremea respetiva suficient de naiva si cu faith in humanity cat sa fiu mega optimista in ce-l priveste pe omul care ne-a calcat pragul impreuna cu iubita sa. Am crezut sincer ca va fi inceputul unei prietenii frumoase, daca nu o colaborare fructuoasa de ambele parti si orientata spre bunastarea cainilor din Romania (ce mi-a placut in toata treaba asta era ca mergea pe o filosofie similara cu a noastra in reabilitare si nu doar dresaj clasic, cel putin nu atunci). Si mie mi-a pus cateva semne de intrebare, cum ar fi faptul ca in cadrul discutiei, s-a ajuns la un moment dat la studiile noastre in domeniu si cum am ajuns sa facem asta, asa ca i-am povestit pe scurt ceea ce am scris la un moment dat si in articolul in care imi povesteam parcursul in domeniu. Cand am ajuns la capitolul carti intrebarea ce a venit din partea lui m-a lasat speecheless for a second: „Sunt si carti despre asta?” (or something of the sort – trebuie sa recunosc ca parafrazarea exacta nu mi-o mai amintesc, dar stiu ca mi-a ramas intiparit in minte momentul). Cumva pentru mine este un red flag daca cineva din domeniu sau care vrea sa intre intr-un domeniu, oricare, si sa performeze, nu este intr-o constanta educare si autoeducare. Si totusi am zis, e ok, e la inceput, are timp, este tanar, daca vom colabora il vom mai ajuta si noi cu recomandari de carti, canale media si articole etc.

Din nou, a venit toata bunavointa din partea noastra, insa avea sa ni se intoarca cu varf si indesat. Voi lasa mai jos primele noastre conversatii, doar pentru ca stiu ca fara dovezi clare ale faptelor gurile rele vor spune ca e just here say.

Inainte de asta abia facusem schimb de telefoane si ne-am salutat. Deci practic asta ne-a fost prima comunicare pe Whatsapp.
Apoi a inceput sa ne intrebe de business, de la cum facem una alta, pana la propunerea diverselor colaborari pe tot felul de chestii (non training related)
Pentru ca discutasem la noi acasa sa ne invitam reciproc la cate un eveniment, de-al fiecaruia, am facut primul pas si l-am invitat la unul din cele mai mari evenimente ale acelui an pt noi – Xmas Pack Walk! De altfel apare si el in vlog (for like a second)

Acum, cateva lamuriri, caci sunt necesare, dat fiind ca nu am inregistrat conversatia de la vizita la noi (that would’ve been weird 🙂 ). In cadrul acelei discutii, am discutat niste linii mari in care s-ar putea desfasura colaborarea noastra (asta, ca si vizita lui dealtfel, decurgand din faptul ca atunci cand noi bateam la pas Camino, am fost nevoiti sa trimitem anumite persoane cu urgente de rezolvat, catre el, caci nu aveau cum sa ne astepte pe noi 1,5 luni pana ne intorceam, si decat sa caute in blind pe net pe cineva potrivit, am zis daca tot pare ca omul are o filosofie similara si era mutat de curand in Bucuresti, sa-l ajutam si pe el si pe omul in nevoie). Aceasta presupunea ca atunci cand noi suntem plecati (cum se intampla destul de des atunci, mai ales prin programul Dresori Calatori) sau suntem booked pe cate 2 saptamani in avans, sa trimitem oameni si catre el ca recomandare din partea noastra. Evident, acelasi lucru urmand sa-l faca si el, cand era plecat sau dintr-un motiv sau altul nu se putea ocupa de un caz. Termenii si conditiile erau sa fie un schimb de 10% din veniturile de la respectivul client, catre cel care facuse recomandarea (ceva dealtfel relativ tipic si pe care noi il practicam cu o parte dintre partenerii nostri de business). De asemenea, in aceeasi idee, si daca un client de-al lui care sa zicem ca nu a rezonat ori dintr-un motiv sau altul ne-ar contacta, atunci noi i-am fi comunicat asta, iar daca respectivul ne-ar deveni client, atunci aceeasi regula s-ar aplica. Evident si vice versa! Zis si facut, batut palma la noi in curte legat de asta si luat ramas bun cu zambetele pe buze. Bineinteles ca acest lucru nu s-a mai intamplat. Nu din partea lui anyway…

Deci cum spuneam a venit la eveniment, i-am comunicat asteptarile noastre inainte, el ne-a asigurat ca nu isi baga coada (mai direct spus). Dealtfel din modul in care vorbea puteam sa ma prind de caracter, dar tot hopeful eram
Dupa cum se vede, toate gandurile bune, caci ne vazusem chiar inainte de Craciun. Ii trimisesem o poza cu cainele pe care il plimbase pana la urma la eveniment (later on urma sa ii fie client, aveam sa aflam din social media, pentru ca il abordase pe Instagram). Acelasi caine de la a carui stapana am primit cel mai hateful review, fara sa ii fi facut vreo nefacuta, doar asa…Din rautate. Am scris despre asta AICI.
Nu doar ca omul s-a dat prieten si voia sa para ca ne stimeaza, dar ne mai si promova, vezi Doamne. Din nou, ego wise, da m-am simtit bine ca cineva din domeniu ne aprecia atat de mult (evident, doar aparent)
Asta nu inseamna insa ca m-am imbatat cu apa rece. Apreciez aprecierea, dar nu vreau sa-si diminueze nimeni lumina pentru ca sa mi-o cresc eu pe a mea. Keep things real, keep things simple, and always believe in yourself! There’s room for everyone under the sun.
Din nou, keeping it friendly, light hearted & supportive
Apoi a inceput sa vina cu tot felul de propuneri de colaborari, daca le pot numi asa, pe tot felul de chestii irelevante pentru noi. I really appreciated the sentiment & intention, dar pe mine ma interesa sa ajut real cazurile de caini cu probleme, nu sa vand hainute sau sa fac poze profi…
I-am comunicat cat am putut de gentil ca nu este una din preocuparile noastre (cred ca el intelesese altceva din discutia noastra din curte)
De pe aici ish a inceput el sa nu mai fie asa mult pe text, ci pe telefon/inregistrat. Usor usor se eschiva (in acest moment, as I write for example, nu mai am conversatiile de pe Instagram, de la inceput, caci le-a sters cand am mentionat intr-un mesaj acolo ca lucrurile sunt scrise negru pe alb – vorba vine). Dupa cum se vede, noi ne-am tinut de vorba data si atunci cand nu am putut noi, am trimis catre el (nu a fost decat un caz singular concretizat, caci de asa natura au fost lucrurile ca nu a mai fost nevoie dupa, but nonetheles, we kept our end of the deal).
Btw, screenshot-ul cu conversatia de pe Whatsapp cu doamna a dat-o cu dissapearing message, din nou un red flag ca omul era precaut cu urmele sale. Nu aveam ochi sa vad atunci. Persoana trimisa catre el a fost initial incantata, apoi a revenit la noi, caci ceva nu i-a placut (aveam sa inteleg ulterior ce anume – atitudinea).
Era de asemenea foarte inquisitive legat de un client, pe care by all accounts nu prea si-l dorea si de care nu prea ii pasa sau il avea la suflet. Un alt red flag, imi povesteste despre incheierea unei colaborari despre care eu nu aveam mare idee, si ii face pe oamenii respectivi neseriosi. Nah, acum va las pe voi sa va trageti concluziile despre cine a fost sau nu serios.
Din nou ne propune bisnita basically, ceea ce pentru noi nu este si nu a fost vreodata scopul. Un alt red flag pe care l-am ratat: omul era numai dupa bani si dupa asociere cu X sau Y pentru a-si crea following-ul. They’ll do anything for clout, cum zicea melodia
Am revenit catre om, as promised, cu feedback. Omul era doar curios. Nu real interesat. Anyway, clienta pana la urma a colaborat cu noi pe un abonament, a venit si la cateva evenimente si dupa 1,5 ani nu a mai ramas pe grupul nostru de clienti, caci isi rezolvase cazul si nu a mai fost activa (una dintre regulile grupului nostru este sa fii implicat activ in comunitate). Am fost si suntem recunoscatori pentru ca datorita ei am ajuns sa vedem adevarata fata a acestui om!

Si asta a fost ultima noastra comunicare pe Whatsapp. De-a lungul timpului insa, cam de pe la inceput, pentru ca ne urmaream atat clientii pe social media cat si pe el, am observat unele lucruri. Cum ar fi faptul ca mai aparea cate un client de-al nostru pe vreun story de-al lui (fie cainele, fie omul, at first sight, parea ca s-au intalnit intamplator prin cunostinte comune, erau in situatii personale, nu de lucru, gen la un gathering sau cafenea etc), apoi dupa conversatia asta de mai sus (daca nu chiar inainte) am observat ca nu mai apareau likes de la el, nici pe stories, nici la postari. Mi s-a parut putin ciudat, dar am zis nah, omul le are pe ale lui, a inceput si el sa-si cresca baza de clienti, nu sta sa ne dea noua like la tot. Dealtfel nici nu sunt genul care sa urmareasca cine mi-a dat follow, daca da sau nu like, daca mi-a dat unfollow etc. Pentru mine social media este doar un tool, cel personal pentru amintiri, iar cel de business evident pentru activitate. Nu e ceva ce imi acapareaza toata viata, nu stiu daca cineva mi-a dat unfollow sau mi-a dat block. Insa era evident ca de la likes zilnice la absolut tot, acum nu mai erau pe nicaieri (nu stiu sigur nici daca viziona stories, ca nici asta nu stau sa vad cine se uita sau nu la ele). Ma gandeam inclusiv ca a dat unfollow probabil, dar nu am investigat in profunzime. Mi s-a parut doar ciudat shift-ul.

Apoi am vazut acelasi caine pe care il avusese la eveniment pe mana, la el in gazda (da, noi inca il urmaream, caci nu aveam nimic cu omul si in general mie personal imi place sa-mi urmaresc concurenta, odata pentru a invata, „fura” meserie sau strategii acolo unde imi plac si rezonez si secondly pentru a fi la curent cu domeniul si ce fac ceilalti). A fost si momentul in care am renuntat la respectivii clienti, avand o conversatie in privat cu ei, unde am ridicat problema, si anume ca pe langa noi se mai perindau pe la cel putin inca doi dresori, lucru pe care nu il consider productiv de nicio parte. Clientul devine confuz caci fiecare profesionist are propriul stil de lucru iar eu ca profesionist (mai ales la modul la care ne facem noi treaba, cu multa investitie de suflet dar si de informatie si know-how gratuite) sunt in pierdere. Asadar ne-am luat ramas bun de la respectivii clienti. Apoi am batut un apropo si omului pe Instagram, caci aparent uitase de colaborarea noastra. Nu venise catre noi pe niciun canal, sa ne comunice ca unul dintre clientii nostri venise catre el si sa discutam vis-a-vis de motivele pentru care s-a intamplat asta. Deci nimic din ceea ce noi facusem cu doamna de mai sus, in contextul in care eu a trebuit sa sap prin niste mesaje sa imi dau seama ca era aceeasi doamna care colaborase cu el si sa fiu fair, sa-i transmit asta. Iar el stia clar ca respectivul caine era din grupul nostru, caci il avusese pe mana la eveniment. 😦

Asta a fost apropo-ul meu. El nimic. Se facea ca ploua si imi povestea ce stiam deja (apropo, clienta respectiva s-a simtit ofensata ca noi am vrut sa incheiem colaborarea si am confruntat-o legat de schimbarea neanuntata a dresorilor si in review zicea ca „a fost un privilegiu pentru noi sa ii avem cainele in gazda”; asta in contextul in care vedeti mai sus cam ce facea cainele fiind necastrat la 3 ani si fara monte la activ; si in contextul in care l-am luat de acasa, l-am dus cu noi in vacanta la Brasov si l-am lasat inapoi acasa, deci super premium services de la noi)

A fost apoi liniste totala din partea lui, pana in 2023, cand in urma comunicarii mai directe pe care noi (in special eu) am avut-o cu grupul nostru de clienti, a avut loc Marea Schisma cum imi place mie sa-i zic. :))) Practic cineva a luat personal o fraza spusa de mine pentru a-i aduce putin cu picioarele pe pamant si cu gandul la lucrul cu cainele nu la caterinca si de acolo s-a dezlantuit Jihadul. Nu o sa intru in detalii acum, maybe we’ll discuss that in another post. Cert este ca aproape jumatate din grupul nostru de clienti (mostly persoane ce nu lucrau sanatos sau nu aveau o filosofie similara cu a noastra, fie in training, fie in dezvoltarea personala, s-au indepartat de noi) si-a luat talpasita (de altfel indemnati de noi sa faca asta, daca nu mai rezoneaza cu noi si ceea ce vrem sa construim). In hindsight it was necessary & a big wake up call for me. Si aici se leaga putin si cu titlul acestui articol. A avut pentru mine loc o moarte atunci. Moartea ego-ului meu. Am fost in doliu dupa el vreun an si jumatate dupa acel eveniment. I’m in my acceptance era now.

Dar ca sa terminam povestea cu persoana asta si sa tragem niste concluzii, sa continuam. La ceva timp dupa intamplarea de mai sus, nu mult, au inceput sa curga reviews negative (full of hate some of them), nefondate in munca prestata de noi, ci dintr-un registru personal al oamenilor (basically ca niste copii mici carora li s-a luat jucaria). Pe multi inca ii urmaream, ca si pe el de altfel. La nici o luna dupa ce au plecat de la noi, i-am vazut pe majoritatea la el! Nimic neasteptat, caci dupa cum am spus, are o filosofie in mare parte similara cu a noastre in ce priveste training-ul. Finetea lipseste cu desavarsire la el, dar grosul este acolo. Toate asa cum trebuiau sa fie, nu ne-a picat bine dar asta este. Nu am mai zis nimic, mai ales ca dupa conversatia de mai sus, era clar ca pentru el nu mai reprezentam nimic de interes, nici pe colaborare nici pe partea personala.

Insa la un moment dat in 2024, una dintre clientele noastre vechi care i s-a alaturat si si-a deschis un business cu lese, s-a gandit sa isi asume (nu doar pentru ea si business-ul ei ci si pentru B.G., caci era si este si provider-ul lui de lese) o idee pe care eu am implementat-o in Romania impreuna cu Paracord for Pets, cu multi ani in urma (cand de altfel era si ea clienta mea si stia clar care era povestea si cum a fost implementata) – anume lesele multifunctionale pe cod de culoare! Este o idee pe care si eu la randul meu am preluat-o de afara la momentul respectiv, am adaptat-o insa la nevoile mele de business si am promovat-o ani de zile, caci stiam de atunci cat de helpful ar fi adoptarea ei la scara larga.

Trebuie sa recunosc ca mi-a cam sarit tandara atunci, pentru ca la mine merge aproape orice si accept aproape orice mai putin ipocrizia si pacaleala/minciuna (fie ca ma afecteaza pe mine sau ii influenteaza pe altii). Asadar dupa ce i-am comentat ei pe profilul de business (nimic exagerat, doar ca ar fi frumos sa dea credit acolo unde se cuvine, cand isi asuma ideile altora), motiv pentru care m-a blocat acolo, i-am scris lui pe Instagram un mesaj cu putin iz de batut obrazul. Las mai jos ce a urmat.

I-am scris lui pentru ca stia clar atat istoricul clientei (care apropo, ne-a fost clienta pret de 6 ani, timp in care nu a avut decat suport din partea noastra; a luat personal o fraza spusa O SINGURA DATA) cat si faptul ca luase ideea de la noi si ii daduse mare promo pe story la el.
Raspunsul lui foarte elegant, avand in vedere modul meu personal de comunicare cu el de-a lungul timpului… Si da, am descoperit abia in aceasta conversatie cu cine stateam de vorba si cu cine am stat la masa. Va vine sau nu sa credeti, eu pana in momentul ala inca mai speram ca omul nu este chiar asa…
Din pacate (sau fericire) depinde cum vrei sa o iei, I let my ego get the best of me here. Si la mine iese sarcasmul la iveala si ironia cand ma calci efectiv pe bataturi. I guess it’s normal, but I’m not necessarily proud of myself for that
Chipurile oamenii au venit plangand si traumatizati la el, dorind alinare. :))) Oare cata putere sa si avem si noi asupra oamenilor de ii traumatizam asa? Inseamna ca am fost foarte importanti in vietile lor, right there at the top, next to mom & dad. That says a lot I guess. Si explica si de ce au fost asa suparati. S-au simtit abandonati. 😦 In orice caz, clar au gasit cel mai empatic si deschis om din Romania. To each his own I guess…
There comes a moment when someone has to put this sort of person in check. At least privately. Din pacate el nu ne-a oferit aceeasi curtoazie, caci ne-au ajuns pe la urechi actiuni si vorbe de-ale lui de la clienti fideli, care ne-au povestit cum i-a abordat in privat pe Instagram fie el, fie clientii ce plecasera la el, ca sa ii atraga sa plece. Deci fraza cu furatul clientilor din mesajul anterior, nu era scoasa din burta sau o acuza nefondata
Si aici s-a incheiat si comunicarea noastra pe Instagram, caci dupa toata conversatia asta am dat restrict, nemaifiind interesata sa aud cuvinte grele fara motiv si sa comunic in orice fel cu genul asta de persoana. Un fel de spalat pe maini…

Evident ca de atunci si pana acum am mai vazut clienti de-ai nostri pe la el, din cei vechi dar si din cei care inca mai pierdeau vremea si prin comunitatea noastra. Inca sunt si oameni din comunitate care sunt in comunicare cu cei ce au plecat. Unii informatori. Unii innocent bystanders care cred ca si-au gasit prieteni reali pe acolo. Poate asa este. Who am I to judge? Point is ca am simtit, in momentul in care i-am dat omului unfollow si restrict, ca am iesit dintr-o relatie toxica efectiv. Inca eram insa in ego partial.

Poate inca sunt si acum (mai mult ca sigur). As vrea eu sa scap de ego asa usor, insa it’s a lifelong process. DAR… Ceva s-a schimbat in mine, de cand am fost la Vipassana. Am tras niste concluzii, am ajuns la niste realizari. Am scris de cel putin doua ori articolul asta in minte, cat timp eram acolo. Nu stiu daca pe „hartie” a iesit exact ce am gandit acum aproape 3 saptamani acolo, insa it’s the best I could come up with.

Ziceam in titlu ca B.G. este sarpele care mi-a mancat ego-ul. Si asa este partial (au fost mai multi factori). Dar am ajuns la concluzia ca sunt cateva lucruri pentru care ii sunt recunoscatoare. For real, nu la misto si nu zic doar ca sa dau bine. Sunt recunoscatoare ca mi-a aratat la ce sa fiu atenta si cum sa „miros” un om care se da frate dar e sarpe. Sunt recunoscatoare ca mi-a aratat ce fel de om vreau in echipa si ca imediat dupa ce a inceput sa scartaie colaborarea noastra, a aparut Robert in echipa noastra, care ca si caracter, este exact opusul lui B.G. Sunt recunoscatoare ca m-a dat jos de pe my high horse, aratandu-mi ca nu sunt nici miezul din kurtosz si nici unica solutie pentru proprietarii de caini cu probleme. M-a trezit la realitate! Ii multumesc pentru acest wake up call si pentru ca m-a ajutat sa imi diversific serviciile, sa-mi fac proceduri mai faine, sa-mi gasesc aliati in alti profesionisti din diverse domenii si sa fiu deschisa la nou. Sunt recunoscatoare ca imi duce mesajul si ideile mai departe (de la cea cu lesele multifunctionale, pana la anumite evenimente de grup), caci la urma urmei este despre a ajuta cainii. Iar daca acestora le este bine, sunt indepliniti si fericiti, then that’s all that matters. Nu conteaza cine este cel care livreaza mesajul sau incaseaza banii. Conteaza CAINELE. Atat!

Pe langa multumirile aferente, ii doresc acestui om si sa-mi imparta meritele. E o fraza pe care am invatat-o in calatoria mea. Meritul de a fi mai buna, meritul de a fi mai calma si mai centrata. Meritul de a lucra constant la mine, atat de bine cat stiu si pot. Meritul de a fi plina de compasiune si iubire. Meritul de a aduce lumina si intelepciune celor din jur. Ii doresc sa le imparta cu mine. Sa fie fericit, sanatos si eliberat de toate negativitatile (fie cele create de el sau cele ce vin catre el)! Ii doresc de asemenea sa fie mai bun in colaborarile actuale si viitoare, sa nu isi vada doar propriul interes ci si pe al persoanei care ii incredinteaza prezumptia de nevinovatie si bune intentii.

Si cu asta inchei acest capitol, deloc placut, dar necesar din viata mea. Am lasat aici ultima picatura de aversiune pe care o mai aveam catre aceasta persoana. Sper doar ca acest articol sa fie o lectie si pentru tine, cititorule, atat de asa NU cat si de asa DA, de etica si integritate.

Read that again!

Belonging & its side effects

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu
Piramida lui Maslow

In activitatea noastra m-am lovit de foarte multe ori de aceasta nevoie de apartenenta, care este dupa cum se vede mai sus, smack in the middle of Maslow’s pyramid of human needs. De ce zic ca m-am lovit? Pentru ca si ajuta, dar si incurca si uneori este atat de dusa la extrem incat se creeaza adevarate grudges pentru ca cineva a fost la un moment dat exclus dintr-o comunitate.

Da da, chiar la asa profunde emotii se ajunge!

Poate va intrebati: „Bine, bine, dar ce treaba are asta cu psihologia canina sau cu a fi dog behaviorist?”

Ei bine, are daca stam sa ne uitam la psihologia umana, caci pana la caine e cale lunga, ce trece prin filtrul lucrului cu oamenii. Ieri chiar discutam cu un coach legat de exact chestia asta, cum e o prapastie intre specialisti si clienti, iar daca mai includem in acel gap si o comunitate din care clientul face parte (fie si pasiv uneori), atunci treaba se complica si mai tare.

Cred ca o buna parte din ceea ce urmeaza sa va povestesc s-a conturat in pandemie, pe fondul faptului ca aceasta nevoie de apartenenta a fost cumva suprimata de izolarea pe care am avut-o unii fata de ceilalti. Unii intr-adevar au fost cu familia, insa altii au fost complet singuri (de asta si-au si luat caini o buna parte din oameni, pe langa faptul ca erau o scuza buna pentru a iesi din casa). Si atunci s-a simtit atat de stringent partea asta de nevoie emotionala de apartenenta, incat au cautat sa o umple cu orice pret.

Pana in pandemie, grupul de Dog Psychology creat de mine pe Whatsapp era vazut ca ceva interesant, dar nu avea neaparat o greutate atat de mare pentru clienti. Cu toate ca avea niste reguli, acestea la momentul respectiv nu implicau prezenta in cadrul evenimentelor de grup (pentru ca, to be honest, nu prea existau evenimente de grup, decat cate un pack walk pe ici pe colo).

Dupa pandemie si venirea lui Mihai in viata mea si implicit in business (si da, ceea ce facem este un business, nu un hobby), am inceput sa dam drumul usor usor la mai multe evenimente de grup ajungand in 2022 sa cream grupuri regionale, care le dadeau acces clientilor nostri la propriile lor iesiri si intruniri, independente de evenimentele noastre oficiale!

That was a game changer! Atat pentru noi, caci ne ajuta foarte mult in procesul de reabilitare al cainilor, mai ales al celor timorati, al celor reactivi la caini cat si al celor surescitati la vederea altor patrupezi. Apoi, pentru clienti veneau la pachet cu mai multe beneficii:

  1. Puteau iesi la aproape orice ora din zi sau noapte in structured pack walk, fara a depinde de noi si timpul nostru relativ limitat
  2. Puteau propune trasee pe ce zone sau distante/durate preferau ei
  3. Se puteau alatura, daca erau mai timizi, la alte pack walks propuse de altii, neimplicand neaparat iesirea din zona de comfort
  4. Erau (si sunt in continuare) gratuite
  5. Se cunosteau cu alti stapani din aceeasi zona/cartier, care lucrau cu noi deja, si care implementau aceleasi reguli si structura in plimbare si stiau ce sa faca daca vreun incident avea loc si de asemenea stiau cum sa evite aceste incidente
  6. Aveau suport moral, atat din partea noastra (unde puteau apela oricand in caz de ceva) cat si din partea celorlalti din grup care trecusera candva prin aceleasi probleme/etape ca ei
  7. Nu trebuiau sa strabata distante lungi pentru a se vedea cu alti stapani ce isi educau cainii si pe ei insisi

Astea sunt doar o parte dintre beneficiile acestor grupuri regionale. Ele s-au creat inclusiv in alte zone din tara, unde s-au adunat 2-3 clienti din acelasi oras. Pe fondul lor si al iesirilor regulate ale clientilor in aceste pack walks regionale, s-a creat comunitatea Yoolia’s Pack. O comunitate de altfel frumoasa, activa, infloritoare, ready to help si unde oamenii se simteau ca acasa, intelesi si acceptati.

It keeps on being that, of course, and I’m very proud to say that we created something that no other behaviorist or trainer has (not only in Romania, but world wide)! Not even my mentor Cesar Millan! And I am incredibly proud of that!

Acum insa vine partea mai putin frumoasa a acestei nevoi de apartenenta. Cum spuneam, pana in 2022 grupul de Dog Psychology nu avea anumite reguli de prezenta in cadrul evenimentelor de grup, caci nu existau basically. Odata insa cu aparitia atat a grupurilor regionale, cat si a unei varietati destul de mari de evenimente oficiale, am observat ca oamenii aveau nevoie nu numai de incentive pozitiv pentru a se alatura acestei miscari de socializare corecta a cainelui. Cei care treceau peste fricile lor si isi faceau curaj sa iasa din zona de comfort, ajungeau cu usurinta sa-si rezolve problemele de comportament ale cainelui, cat si sa devina mai outgoing si deschisi, chiar sa initieze multe dintre iesirile regionale.

Altii insa, care de altfel formau o majoritate, nu intelegeau beneficiile, indiferent cat de mult le punctam noi sau altii, sau pur si simplu nu isi faceau timp sau curaj sa miste ceva in directia asta. Asa ca a devenit evidenta nevoia de a implemeta o obligativitate minima de participare. Nu pentru ca asa ni s-a harazit noua, ci pur si simplu pentru ca beneficiile pentru caine erau atat de mari incat nu puteau fi ignorate. Asadar am stabilit o regula pentru a face parte din grupul nostru – minim o participare in 6 luni (fie intr-un eveniment oficial, fie intr-unul regional). Deci puteai alege daca nu te simteai confortabil sa mergi singur in gasca in plimbare, sa te alaturi unui eveniment in care eram si noi prezenti, puteam supraveghea lucrurile si te puteam indruma si ajuta acolo unde era nevoie. Daca nu, si financiar nu puteai sau pur si simplu ti-era mai comod, te puteai alatura unei astfel de plimbari regionale, care era si gratuita si aproape de tine, poate chiar la o ora mai potrivita programului tau (asta daca nu initai tu efectiv plimbarea).

Ni s-a parut mai mult decat decent sa solicitam O SINGURA IESIRE cu cainele tau in decurs de 6 luni, pentru a-l socializa intr-un mediu cat de cat controlat!

Iar daca 1 ora pentru bunastarea si reabilitarea cainelui tau nu ti-o puteai dedica in 6 luni, nu prea se putea spune ca esti on board cu a face ceva relevant pentru educarea ta sau a lui. Realist vorbind.

Dupa implementarea acestei reguli (cand au si trecut 6 luni si chiar am scos oameni din grup – pentru ca intamplator, spre deosebire de aproape orice alta institutie din Romania, noi mai si facem ceea ce zicem), oamenii au inceput sa se puna pe treaba si sa fie real mai activi in grupurile regionale si in consecinta si in evenimentele oficiale. Atunci a inceput realmente sa se inchege comunitatea Yoolia’s Pack. Oamenii incepusera sa se stie intre ei, sa lege prietenii, sa iasa la cafea impreuna cu cainii lor samd.

All good and dandy, noi ne bucuram ca se creeaza o chestie atat de faina, o comunitate asa frumoasa, fara incidente (practic pana in ziua de astazi, din Ian 2022, nu stiu daca au fost 3-4 incidente minore – scuffles at the most – din sute de iesiri regionale cu oricati intre 2 si 20 de caini), cu intelegere si armonie. A fost o perioada foarte frumoasa si un mic Rai pe pamantul psihologiei canine.

Dar, asa cum orice idee buna, are si implemetari proaste, evident ca si padurea noastra trebuia sa aiba uscaturi, caci deh, lucram cu oameni, nu cu roboti (which at this point I’m not sure if it’s a plus or a minus)… 🙂

Stiti voi cum si comunismul era o idee glorioasa pe hartie, dar in practica si implementare a fost un dezastru? Ei bine…Nu chiar la acelasi nivel, dar si in comunitatea noastra au aparut diverse, toate pornite din aceasta nevoie de apartenenta deviata in tot felul de comportamente aiurea.

Au inceput in primul rand sa se creeze bisericute. Nah, people having favourites. Unii se intelegeau mai bine cu X sau Y, nu prea il inghiteau pe Z si tot asa. Au luat practic scopul initial al pack walk-ului, de socializare corecta a cainelui propriu si de rezolvare a unor probleme ale acestuia, si l-au transformat intr-un scop personal, de socializare proprie si de colectionarea de prieteni de iesit la cafeluta. Which I can get, it’s always nice to have friends and people to talk to, but at the same time, you can do that in your own time & with your own resources. Nu te folosi de ceva creat de altul, in scopul ajutarii cainelui, pentru agenda ta personala.

Si asta nu ar fi o problema daca toata lumea ar fi on board, adica din 7 oameni care se vad la un pack walk, toti sa glumeasca, sa rada, sa bea o cafea, avand in acelasi timp grija si focus la cainele lor si sa fie in control. Dar asta nu se intampla. Ci dimpotriva, din 7 oameni, 3 erau bisericuta, ca se stiau de cateva pack walks, 2 erau noi si habar nu aveau pe ce planeta erau iar cei 3 mentionati in loc sa ii ghideze/ajute, isi vedeau de glumitele lor interne, iar alti 2 veneau si ei pentru a doua oara, dar vazand ca nu au cu cine sa vorbeasca (cei noi fiind prea rupti de grup, iar cei vechi prea legati intre ei), nu mai continuau sa vina. Asadar atmosfera incepea sa nu mai fie de comunitate generala si binevoitoare, ci una de bisericute.

Si aici a fost un prim semnal de alarma. Oamenii incepeau chiar sa se indeparteze de noi si sa creeze clicks unde ne barfeau sau puneau la indoiala bunele noastre intentii in a-i ajuta, si chiar alegeau strict iesirile regionale, fara sa mai vina in evenimente oficiale, caci nu mai vedeau beneficiul in a colabora (evident cazul cainelui fiind rezolvat dupa lucrul cu noi si socializarile corecte), unii nici nu ne mai recomandau, caci se considerau atat de bine pusi la punct cu cainele incat mai degraba dadeau ei sfaturi si se vedeau in charge cand propuneau o iesire, chiar daca asta se limita la hahaiala cu 2-3 persoane, nu la asumarea rolului de lider si ajutarea celor care nu se descurcau atat de bine.

Sunt si in ziua de astazi astfel de persoane in anumite grupuri regionale, pentru ca din nou, oricat de atenti am fost cu cine ne trece pragul, acolo unde sunt multi oameni, sunt si multe caractere. Nu toate de cea mai buna calitate! Din fericire, avem si multi oameni care ne apreciaza, ne respecta si tin la noi suficient de mult incat sa ne aduca la cunostinta cand vibe-ul in pack walks nu mai este ce trebuie si nu mai miroase a comunitate benevolenta, ci a mere stricate. Si nu sunt una doua persoane. Sunt multe care ne vor binele si ne ajuta sa luam pulsul comunitatii noastre. Iar asta este un mesaj, loud and clear, pentru acele persoane care cred ca nu stim, nu vedem, nu auzim dar mai ales, nu zicem nimic.

Va stim, va auzim vorbele spuse pe la spate/colturi si va vedem lipsa de asumare si curaj, cat si de integritate! Doar asteptam momentul potrivit pentru a pune punctul pe i. Si mai stim si ca singura voastra „arma” impotriva noastra este un review prost. Care daca sunt totally honest about it, e asa… Nu ma mai afecteaza nici cat negru sub unghie, because I know my worth & I know your lack there of. So be aware & be mindful. Cause we are!

Acum, tot revenind la nevoia de apartenenta, atunci cand am renuntat la unele dintre aceste persoane toxice, a venit un backlash de hate, chipurile pentru ca suntem noi dictatori, dominanti, nu avem people skills si altele cate si mai cate. De fapt si de drept, singurul motiv pentru care aceste vorbe s-au aruncat este unul foarte simplu: cu bune si rele, atat grupul de Dog Psychology, cat si comunitatea Yoolia’s Pack, le-au devenit familie si prieteni acestor oameni (as indrazni sa zic ca inclusiv noi, pentru unii dintre ei) si in momentul in care am renuntat la ei (fie pentru ca nu s-au conformat regulilor stabilite pe grup, despre care stiau si pe care le acceptasera, fie pentru ca efectiv se indepartasera prea mult de valorile si etica noastra pentru oamenii de langa noi si comunitate), s-au simtit abandonati, exclusi si refuzati.

Si aici vine momentul in care eu ma intreb cat de singur sa fii in viata ta de zi cu zi, incat aceasta nevoie de apartenenta sa fie asa mare, cat sa te faca sa te simti exclus/abandonat iesirea dintr-un grup de clienti, grup creat de altul, care are un scop anume (de a educa, nu de a crea prietenii sau relatii, ca nu suntem nici Facebook, nici Tinder)?

Acum sa ne intelegem, noi nu am refuzat niciodata pe nimeni, chiar daca a fost eliminat din grup si comunitate, sa revina atunci cand doreste si se simte in masura sa fie real implicat pentru cainele lui, in educarea acestuia. Deci daca am scos pe cineva din grup, mesajul de despartire a fost intotdeauna „Va asteptam in privat oricand va doriti reintroducerea, cu mentiunea sa se respecte pe viitor atat regulile grupului cat si cele de bun simt (eventual sa ne dati si un motiv bun pentru care va doriti continuarea colaborarii si apartenenta la grup)!”

Asadar nu a fost niciodata pentru noi GET OUT AND STAY OUT. Ci mai degraba un „Time out, work your shit out, and get back to me so we can start fresh”!

Dar acest mesaj se pare ca nu ajunge niciodata la destinatar iar orgoliile sunt atat de ranite atunci cand ochii pica pe „admin removed you” incat, dupa cum ziceam la inceput, se creeaza adevarate grudge-uri (cam ca in imaginea de mai jos fiind emotionalul acestor persoane).

Mi se pare ca aceasta nevoie de apartenenta in aceste cazuri a fost dusa la extrem si deja nu mai distingem adevaratele relatii (atat profesionale cat si personale) de cele date de conjunctura. Cumva oamenii au ajuns sa vorbeasca de 2-3 ori cu cineva in online sau sa se vada (intr-un caz fericit) de 2-3 ori la fata si deja numesc acele persoane prieteni (am auzit-o deseori – prietenii mei din Yoolia’s Pack).

Acum nu vorbesc de un story pe Instagram cu 2-3 catei si un text de tipul celui de mai sus. Ci vorbesc de oameni mari (de peste 25-30 de ani), cu joburi si uneori chiar familii, care chiar considera ca au prieteni pentru ca apartin unui grup de genul asta!

Oameni buni, prieteni avem putini si rari, nu sunt pe toate drumurile si un prieten adevarat este acela care te si accepta asa cum esti, dar iti si pune anumite adevaruri in vedere atunci cand tu nu vrei sa le vezi. Mai mult, prieten este acela care nu da bir cu fugitii la prima adiere de vant si este cel care e acolo si la bine, dar mai ales la greu. Prietenul nu vine doar la cafeluta, ci si la spital. E cel care te vorbeste de bine pe fata si de si mai bine pe la spate, nu cel care iti zambeste frumos la selfie, dar iti arunca bombastic side eyes imediat ce ai intors spatele. Nu mai etichetati asa usor oamenii ca fiind prieteni, ca nu e chiar asa light aceasta eticheta.

Si nu se rezuma numai la comunitate, aceasta nevoie de apartenenta, ci si la grupul in sine. Oamenii simt nevoia sa faca parte din ceva, orice. Si asta mie nu mi se pare tocmai sanatos, pentru ca aceasta dorinta de a apartine sub orice forma, vine dintr-o rana destul de mare emotionala, care nu are nicio treaba nici cu ce facem noi ca business, nici cu nimic altceva, ci doar cu tine si faptul ca ai de lucrat la tine. Ai nevoie sa petreci timp cu tine, sa te accepti si iubesti tu pe tine, inainte de a cauta acceptare si iubire (si inclusiv apartenenta) de la altii.

Vin aici cu experienta mea personala si va voi zice ceva de altfel stiut, anume ca mereu am fost o fire introvertita. M-am simtit mai bine in compania mea, decat in a altora, pana in ziua de azi inclusiv. Si sunt stangace in a relationa cu oamenii. Insa niciodata nu am cautat sa apartin. Practic nu am simtit o lipsa sau o singuratate in compania mea. Nu am vrut niciodata cu orice pret sa fac parte dintr-un grup (fie el de copii populari, sau de vreo bisericuta din activitatea anterioara, sau orice altceva). Asta nu inseamna ca nu am facut parte din multe grupuri (online sau offline), gasti, comunitati etc. Si da, am fost si exclusa din unele dintre ele (inclusiv din grupul de Whatsapp al crescatoarei de la care l-am luat pe Fuki). Nu mi-a picat bine, desi eu gresisem (pe fondul unei comunicari deficitare intre mine si ea). Dar nici nu am purtat pica mai mult de 24 h cuiva, mai ales pe tema asta. Pentru ca am inteles de ce-ul din spate. Am inteles where I fucked up si ca femeia avea tot dreptul sa ma excluda din comunitatea ei de clienti. La urma urmei, era business-ul ei, grupul ei si nu aveam niciun drept de veto. What’s fair is fair!

Aici insa intervine si common sense (which is not that common) si lipsa sentimentului de indreptatire. Oamenii sunt in ziua de azi foarte privilegiati, lucru ce le da un entitlement aparte. Eu nu am fost niciodata privilegiata (si chiar si acum, cand stiu la nivel rational ca traiesc in comfort si am anumite privilegii majore fata de alti oameni), nu-mi permit sa simt ca mi se cuvin lucuri. Nici macar apartenenta undeva, unde nu am pus eu osul la treaba sau am cladit eu de la 0 ceva.

Oamenii au pierdut aceast bun simt elementar. Mai vedem inclusiv oameni pe grup care vor sa apartina doar pentru a apartine. Mi se pare incredibil. Eu personal daca apartin unui grup cu anumite reguli, ma straduiesc din rasputeri, to the best of my abilities, sa aduc un aport si sa respect regulile ce imi sunt aduse la cunostinta, pentru a-mi merita acel drept de a apartine (se intampla in acest moment cu un grup creat de o persoana draga, pentru comunitatea ei de stapani de Akita). Daca peste 3 luni ea va considera ca nu imi am rostul in acel grup, pentru ca nu contribui, atunci voi accepta cu scuzele de rigoare (din partea mea), excluderea din el. Nu pentru ca nu as vrea sa apartin, ci pentru ca inteleg ca nu sunt un membru valoros al acelei comunitati. Si asta se numeste asumare.

Asadar sa concluzionam. Apartenenta este o nevoie valida si umana, pe care majoritatea o avem. Insa cand te duce pe niste carari in care te raneste o excludere neutra, vrei sa apartii cu orice pret (indiferent ca iti aduce plus valoare acel grup sau nu) sau te duci in extreme de indepartare de la scopul initial al apartinerii de un grup/comunitate, atunci poate ar fi bine sa iti faci un check-up emotional, psihologic si why not, chiar mental, just to see where ‘s your head at, vorba cantecului!

Read that again & always ask yourself: „why do I want this so badly”?

Time and experience

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu

Timpul…Aceasta vesnica necunoscuta. Cineva a zis candva ca timpul este relativ si chiar daca la momentul respectiv nu se pupa deloc cu experienta mea, am ajuns, sub o alta forma la aceeasi concluzie.

Scopul acestei postari este sa va povestesc putin cam cum sta treaba cu trecerea timpului si reabilitarea sau educarea unui caine, caci merg mana in mana. Intalnesc deseori in campul muncii mele, oameni care fie nu vor sau nu stiu exact cum functioneaza timpul in avantajul sau detrimentul lor si care constant amana sa faca lucrurile in a timely manner.

Acum, nu traiesc nici eu in fairyland, sa cred ca oamenii nu mai au altele pe cap decat cainele propriu si acolo e prioritatea numarul 1 din viata lor. In acelasi timp (no pun intended) ei ne cheama in general sa rezolve probleme mai mici sau mai mari de comportament, ori in cel mai bun caz, sa educe puiul astfel incat acestea sa nu apara. Acum, oricare ar fi cazul, time is of the essence, cum ar zice americanul!

Nu poti sa ai un pui de 2-3 luni, sa ne chemi la o evaluare si sa aplici cele discutate abia peste 4-5 luni, caci pierzi o fereastra esentiala in dezvoltarea puiului!

Haideti sa le luam pe rand si daca tot am atins subiectul voi incepe cu puii, caci acolo chiar este limitat timpul pe care il avem pentru educare.

Puii au anumite etape de dezvoltare (atat fizica, cat si cognitiva) astfel incat daca le folosim eficient, blanosul invata rapid sa navigheze lumea noastra, iar noi ne folosim de perioada lor de „absorbtie” a informatiei ca de o parghie ca sa insuflam o multime de informatii pe care acesta le poate inmagazina rapid. Versus sa asteptam pana acesta intra in perioada de adolescenta, ca abia atunci sa ne apucam sa-l educam. Este ca si cand ar pierde cei 7 ani de acasa!

Si da, stiu ca inca sunt dresori care recomanda inceperea dresajului la 7-8 luni. Granted, acolo vorbim despre dresaj formal (in special obedienta, dar si altele, precum dresajul de paza etc), in timp ce noi aici vorbim despre psihologie canina si crearea unei relatii bazate pe incredere si respect. Doua lucruri ce pot parea similare, dar nu au nicio treaba una cu cealalta de fapt.

Revenind, in primul rand puiul nu ar trebui luat din cuib mai devreme de varsta de 2 luni (ideal chiar mai tarziu), caci acolo are perioada neonatala, deprinde limite si reguli de la mama, cat si social skills de la joaca si interactiunile cu fratii. Aceea este prima lui haita.

Apoi ajunge in casa noastra unde, presupunand ca a fost luat la 2 luni, avem la dispozitie aproximativ 6-10 luni sa ii aratam exact cine suntem, cum ne pozitionam in haita nou formata, in cine poate avea incredere si pe cine trebuie sa respecte, cat si sa ii insuflam acei 7 ani de acasa, practic sa il invatam cum sa se comporte in societate.

Acum, observam ca majoritatea oamenilor folosesc perioada asta pentru a se bucura ei de pui (aka sa ofere doar afectiune, joaca, mancare si diverse privilegii) fara a investi deloc sau prea putin timp in educarea puiului. Stiu ca poate fi contraintuitiv si sa avem tendinta sa zicem „lasa-l sa se bucure si el de copilarie” ceea ce pana la un punct asa este si pot intelege, insa asta este doar perspectiva umana. Din punctul de vedere al puiului, el nu are pauza de la reguli, limitari si restrictii cat este in cuib. Mama nu se uita la ei cu duiosie si ii lasa sa faca circ in cuib doar pentru ca sunt mici. Mama este foarte constienta ca in cateva luni scurte ei devin adolescenti si caini in toata firea si daca acum nu stabileste niste linii foarte clare de comunicare si pozitie in haita, i se vor urca in cap si vor face haos.

De asemenea, dupa cum zicea si un calugar shaolin intr-un podcast urmarit acum ceva timp, a avea o copilarie implinita nu inseamna lipsa regulilor si a disciplinei, dimpotriva. Acestea ajuta individul (fie el uman sau canin) sa fie un adult echilibrat!

Asadar, ce trebuie sa invatam puiul in perioada 2 luni – 8 luni (aici incepe adolescenta; putem merge desigur si pana la 1 an cu partea asta, dar ideal ar fi sa bifam toate aceste lucruri inainte):

  • Manevrare (practic atingeri de toate felurile, de la verificarea urechilor, pana la ridicatul de la sol)
  • Suprafete diverse (tactilul este primul lor simt, alaturi de miros, asadar e important sa simta diferite texturi si sa se obisnuiasca cu ele, ca de exemplu teren accidentat/pietruit sau iarba artificiala)
  • Obiecte (obisnuirea cu vizualul si cum arata diferite obiecte, de la tigai pana la statui)
  • Medii noi (de la tipica plimbare cu masina pana la evenimente sportive)
  • Sunete (de la sonerie pana la aplauze)
  • Oameni straini/nefamiliari (de la toate sexele si varstele pana la oameni in uniforme)
  • Alte animale (de la caini de diverse varste si sexe, pana la animalute mici cum sunt hamsterii)
  • Lucruri cu roti (de la scaune cu rotile pana la trollere)

Toate astea (care se pot rasfira in diverse substraturi) au un time limit pentru expunere si socializare. Asta nu inseamna ca daca avem un caine mai mare de 8 luni – 1 an, gata, nu mai facem nimic cu el caci am pierdut fereastra de puppy. In niciun caz, doar ca vom avea mai mult de lucru la partea de socializare si ii va lua un timp dublu sau triplu de asociere cu calm a acestor lucruri, fata de pui, care le absoarbe din mers (deh, asa-i cu mintea odihnita si flamand sa invete lucruri noi) 🙂

Acum, eu mor putin pe interior cand vad ca oamenii stau si se cacaie (pe romaneste) sa mearga si sa expuna puiul in orice fel pot si sa il socializeze. Aici au o mica vina si veterinarii, caci se baga frica in oameni atat de mult cu schema vietii de vaccinare, incat unii pui ajung sa iasa afara din casa la 5 luni, cand deja sunt pierdute 2-3 luni din aceasta fereastra scurta a copilariei lor.

Nu zic ca nu este ok sa fim precauti si sa avem grija unde si cum scoatem puiul cat inca nu este complet imunizat, DAR (and it’s a big but) uneori trebuie sa avem si putina gandire critica si sa punem in balanta cat protejam fizic si cat daunam mental si comportamental. Pentru ca ceva ce nu fac aproape niciodata niciunul dintre specialistii din domeniul veterinar, este sa puna omul in tema si pe partea asta. Da, daca il tii in casa pana la 4,5 luni este (aproape) total protejat de tot ce inseamna pericole externe de boala/virusi. In acelasi timp insa, este complet nepregatit pentru tot ce inseamna viata in afara mediului familiar. Si uite asa se creeaza probleme comportamentale, provenite dintr-o lipsa totala de socializare corecta, de se lupta oamenii cu ele toata viata cainelui si tot nu il aduc complet la suprafata.

Asadar cum o dai bine 100% nu este. Deci suntem nevoiti sa alegem raul mai mic dintre doua rele (as per usual in Romania).

Personal, am ales cu toti puii mei sa merg pe calea mai putin batatorita si nu am asteptat pana la terminarea schemei de vaccinare ca sa ii expun in diverse medii (evident la inceput, cu risc minim de infectare cu „bolile copilariei”). Nu zic sa faceti ca mine si nici nu zic sa nu faceti asa. Zic doar sa puneti in balanta toate aspectele – body, mind & heart, nu doar cel fizic.

Acum, sa trecem la lucrurile cu adevarat serioase, anume probleme reale de comportament si progrese mici in timp relativ lung.

Din nou ma racaie pe creier cand aud de la persoane cu care lucram de mai mult sau mai putin timp, ca au „mici progrese”.

Don’t get me wrong, progresul oricat de mic sau mare, tot progres este si in reabilitarea canina perfectiunea este rareori intalnita, drept pentru care intotdeauna vom puncta ca orice progres conteaza, caci asa este, asta este realitatea!

DAR… Este una cand ai un mic progres dupa o saptamana doua de lucru cu cainele, unde nici tu inca nu ai deprins mecanicile corecte si nici cainele nu stie exact ce se intampla pentru ca in general schimbarea regulilor si a ritualurilor ii dau si lui lumea peste cap, si alta este cand dupa 9 – 12 luni ai mici progrese.

Acolo este unde ne pica noua cerul in cap. In sensul ca nu ai cum, daca esti consecvent, daca realmente aplici ceea ce esti invatat, daca te tii de o structura, rutine si ritualuri sanatoase, ii oferi cainelui suficient efort fizic si mental, dar si adaptat rasei sale unde este cazul, daca esti atent la grupul de suport, daca vii catre noi cu intrebari unde nu stii si daca aplici cele pe care ti le dam ca si raspunsuri sa ai DOAR mici progrese. Este aproape imposibil, cu toate celelalte griji ale vietii de zi cu zi.

De trait oricum traiesti cu cainele tau, o ora sau doua pe zi tot i le aloci. Conteaza doar cum folosesti acel timp! Quality over quantity is always the norm!

Acum, spun din experienta aceste lucruri, caci avem cateva exemple in grupul de clienti de acest gen. Not to shame anyone, caci numai ei si Dumnezeu stiu ce se intampla in vietile lor, insa cumva ma si oftic pentru cainii lor, care nu sunt deloc caini rai si chiar ar merita sa se dedice putin , doar putin mai mult sau mai eficient timp, pentru a se realiza progrese mai mari.

Avem caine care dupa 5 ani alaturi de mine, respectiv noi, inca nu merge ok in lesa, inca este neindeplinit ca rasa si inca nu este in control la tarc. S-au lucrat mai multe sedinte acolo decat la majoritatea clientilor nostri. All for almost nothing. Si desi la inceput am lucrat doar eu, a fost si Mihai, a lucrat si el. Robert inca nu a fost, dar cu siguranta daca se vor mai cere sedinte, va merge si el, doar ca sa reitereze exact aceleasi lucruri ca si noi, dar stiti cum este, cand vine din alta gura parca auzi diferit.

Cainele nu are probleme majore, e doar o rasa de tractiune, care este neindeplinita atat fizic (ar avea nevoie de minim 2-3 h pe zi de plimbare, dintre care 1 h cu structura, 1 h alergare/tras si 1 h libertate la tarc si joaca/explorare) cat si mental (structura in casa si reguli nenegociabile, cat si jocuri si nose work care sa il stimuleze). Omul lui este tanar, capabil dar ceva nu se leaga. Fie este efortul prea mare (aka nu este match energia omului cu a cainelui – which in my humble opinion is the case), fie nu exista suficient timp pentru acel individ canin si punct.

Oricare varianta ar fi, ceva nu se leaga acolo. Acum, eu apreciez loialitatea acestei persoane, care atat cand eram doar eu, cat si dupa ce a venit Mihai in echipa si apoi Robert, ne-a fost alaturi. Apreciez ca la „marea schisma din 2023” ea a ramas fidela noua si a inteles intotdeauna registrul din care am venit, niciodata nu a luat lucrurile personal aiurea etc. Cu toate astea, pe caine nu il incalzesc cu nimic lucrurile astea. El tot in casa cu acel om convietuieste si tot neindeplinit si (partial cel putin) tot needucat este, cu toata educatia pompata in stapan de-a lungul anilor astora.

Vine la evenimente, ii vede pe altii cum evolueaza cu cainii lor, intr-un timp mult mai scurt si cu toate astea, persoana in cauza nu poate. Sau nu vrea. Poate e o iesire mult prea mare din zona de comfort. Insa timpul nu mai are rabdare, vorba lui Moromete. Cainele are 6 ani ish, personal, fara o schimbare radicala a filosofiei stapanului, nu cred sa se reabiliteze vreodata. Dar…As long as the human is happy & contempt, I guess it is what it is. Noi suntem aici oricand se doreste o reala schimbare.

Un alt caz, tot de 5 ish ani alaturi de noi, de data asta, caini de curte. Aici e asa pacatoasa treaba si o intalnim atat de des, incat ne-am saturat noi de cazuri de genul, pentru ca in 80% din timp stim care va fi outcome-ul. Povestea este una tipica pentru cainii de curte: doua catele, surori, luate de pe santierul de langa, de mila si din dorinta de a ajuta. Nimic mai nobil (si emotional). Intamplator, oamenii stau in afara Bucurestiului, iar in afara de camp, in jurul lor nu este nimic, nu tu trotuare (nu ca ar fi multe si mari prin Bucuresti, dar te descurci cum necum), nu tu rute pe care le poti schimba in plimbare etc. Acum, majoritatea oamenilor care au curte se agata de ea ca de mana cereasca, crezand ca e suficient pentru ca un caine sa fie fericit. Din pacate nimic nu este mai departe de adevar, mai ales ca in Romania mai rar am intalnit oameni cu curti mai mari de 5000 mp, unde sa zicem ca ar merge un caine dintr-o rasa de paza dar mai putin activa (gen Bullmastiff) caruia i-ar fi suficient acest spatiu pentru desfasurare. Si chiar si intr-un astfel de caz, tot e recomandat macar de 2-3 ori pe saptamana sa scoti acel caine din spatiu, sa se plimbe si sa exploreze alte medii.

Cand vorbim de aproape orice alt caine, din orice alta rasa sau marime (metisi included), curtea (mai ales una mica, de pana in 100-200 mp) este doar o cusca mai mare. Nici mai mult nici mai putin. Nu il incalzeste cu absolut nimic. Va spun eu care am o curte de ~70 mp si care nu ajunge nici asa uneori, de o iesire la pipi in toiul noptii, cand nu mai ai chef sa pui toate hainele pe tine sa scoti cainele.

Revenind la caz, la fel, s-au facut suficiente sedinte, mai multe decat in majoritatea cazurilor, si inca nu s-au inteles sau ma rog, asimilat si implementat concepte de baza, cum ar fi plimbarea in structura, zilnica sau odata la 2 zile, pe trasee diferite. Inca nu se poate renunta la treats date pe ochi frumosi si nu se implementeaza un management sanatos, care sa ajute cainii sa nu mai aiba conflicte din cauza littermate syndrome. Nu pentru ca nu au fost punctate, recomandate, lucrate, aratate etc. Ci pur si simplu, din nou, the human in my opinion bit more than they could chew.

Si atunci cand se intampla asta, orice ai face tu ca om si profesionist (short of moving in with them and organising their whole lives) nu se va rezolva cazul. Cu toata bunavointa, cu toate informatiile la indemana, cu tot suportul. Odata ce ne-am despartit, lucrurile o iau de la capat, inevitabil.

Din nou, am tot respectul si bunul gand pentru aceste persoane pentru dorinta lor de a fi alaturi de noi, sub o forma sau alta, in ciuda faptului ca au doar mici progrese, insa pe caini nu-i ajuta doar asta. Si nu-i ajuta doar sa fii doxa de informatie dar sa aplici doar partial sau minimal. Inteleg ca exista o constientizare din partea lor ca problema este la capatul lor de lesa sub o forma sau alta, dar aceasta constientizare si apartenenta la un grup de suport nu va rezolva situatia niciodata. I guess it’s better than nothing & they feel safer in having access to us, the community & information rather than not. And that’s ok. Or is it…?

Si al treilea caz, nu are atat de mult timp, dar avand in vedere ca ne-am cunoscut cand catelul inca nu avea schema de vaccinuri completa, e o vesnicie in care se puteau face multe. Cainele pana in ziua de azi (sa tot aiba 2 ani) este all over the place (mental in mod special). Ceea ce e total atipic pentru un pui crescut cu sprijinul nostru (majoritatea fiind caini super faini, foarte adaptati in societate, prietenosi cu oameni si caini). Ei bine, nu si acesta. O rasa de altfel recunoscuta pentru cat de easy going este in general. Acesta este un caine frenetic, anxios si mega temator de mediul exterior. Pun asta si pe seama lipsei socializarii timpurii (vezi ce am discutat mai sus despre vaccinuri) dar si a familiei (caci sunt 2 parinti tineri cu 2 copii), care efectiv, dupa niste sedinte, niste workshops (dintre care un puppy class) si multiple evenimente de grup (Breed Pack Walk, General Pack Walks) tot cu mici (dar foarte mici) progrese sunt.

Cel putin pe mecanica lesei s-a lucrat in 3 sedinte diferite, in 3 moduri diferite, cu 3 oameni diferiti (toti membri echipei noastre). Nimeni nimic. Nu s-a lipit atunci (desi trag nadejde ca s-a mai prins ceva totusi, caci ultima oara cand ne-am vazut, parea ca era mai in control stapanul si cu o mecanica mai buna). There’s still hope it seems. Cainele insa nu este match deloc cu familia (chiar daca ei nu ar zice niciodata asta). Eu vorbesc din perspectiva profesionistului. S-a vrut un caine de familie, fun, joyful si outgoing, pentru o familie tipica. Au primit un caine cu tiparele mentionate mai sus, back of the pack, cu muuuulte tare de lucrat si reabilitat (da da, reabilitare se numeste chiar si la pui, daca este atat de far gone ca genetica si caracter). Este exemplul perfect de „nu primesti cainele pe care il vrei ci pe cel de care ai nevoie”, insa aici cu toate ca i-a crescut stapanului calmul, tot nu e un match made in Heaven. E multa munca si putin timp (de inteles de altfel cu job, sotie si 2 copii). Un alt caine ce are nevoie de 2-3 h pe zi ca popa, 1 h de conectare la stapan si 2 h de plimbare structurata cu luat timp de procesat factorii externi si diversele distrageri. Sa mai zic ca Mihai le-a spus de la evaluare ca este prea mult cainele asta pentru ei? Cu toate astea (si am toata empatia, caci e greu sa renunti la ceva atat de asteptat si dorit), au ales sa-l pastreze. Va fi un caine chill si fain de luat in vacante cu familia? Most likely not really. Se vor descurca cum pot? Hopefully…

Ne stim de ceva timp si desi am avut si conversatii mai greoaie, ii apreciem pentru aceeasi fidelitate ca a celorlalti. Cred ca pe undeva simt si vad ca toate intentiile si actiunile noastre sunt spre binele cainelui. Cred ca le place comunitatea si isi doresc sa faca parte din ea in continuare. Si mai cred in ceva. Cred in ei! Ca la un moment dat, data fiind si varsta cainelui, ca vor gasi un echilibru potrivit pentru ei. Cred si sper, sper si cred…

Acum, toate astea fiind spuse, cu toate ca rational stiu ca there’s only so much one can do in this line of work, eu consider cazurile astea niste esecuri profesionale. Pentru ca daca mergi pe strada si ii vezi pe oricare dintre ei, cu cainele in plimbare, nu vei zice „Wow, uite ce caine calm si educat”, ci cel mai probabil le vei da o recomandare sa lucreze cu un specialist care sa ii ajute sa stapaneasca blanosul. Except they already did. To no result.

Sau pardon, cu mici progrese… 😦

Read that again!

It’s a shame…

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu
Picture copyright goes to Life Magazine

E o vorba la romani: „Cu rusinea mori de foame”. Tot romanii sunt cei cu cele mai mari si multe rusini, vinovatii si overall sentimente negative. Rusinea si vinovatia insa sunt cele mai grele poveri pentru majoritatea.

Scopul acestui articol este sa „bury a friend” – anume rusinea si fricile in speta!

Intalnesc deseori asta in domeniul meu de activitate, din motive care mai de care mai valide sau invalide (aka ciudate, fara sens).

O lista de „rusini” intalnite:

  • Imi pare rau pentru deranj, casa nu e aranjata, nu am apucat sa sterg praful, sunt jucariile copilului insirate etc
  • Mi-e rusine sa ies din casa cu cainele caci e spaima cartierului, latra, trage in lesa, nu il pot stapani
  • Mi-e rusine sa le zic oamenilor sa nu puna mana pe pui/caine sau sa le zic sa nu isi lase cainele sa vina catre noi
  • Mi-e rusine sa cer ajutor (fie la noi, fie altcuiva)
  • Mi-e rusine de ce zic oamenii pe strada cand ne vad
  • Mi-e rusine sa sun la Politie cand ceva nu e in ordine si ar trebui raportat (aici se imbina cu „ma simt vinovat ca parasc pe cineva”)
  • Mi-e rusine sa renunt cand nu mai pot (la fel, merge mana in mana cu „ma simt vinovat/a ca renunt”)
  • Mi-e rusine sa nu deranjez cu intrebari, sa imi clarific anumite lucruri
  • Mi-e rusine sa spun ce simt, atunci cand simt

Si lista ar putea continua lejer insa ma voi opri momentan aici. Lista de frici nici nu o voi deschide, ca sunt infinite acestea…

Haideti insa sa le dezbatem putin pe cele enumerate mai sus.

  1. Rusinea de ce ar putea spune cineva cand intra la tine in casa

Inteleg, evident, ca spatiul intim al oricaruia dintre noi, anume casa noastra, e ceva sacru si acolo ne permitem sa fim noi, fara a ne scuza.

Insa atunci de ce o fac atat de multi atunci cand le trecem pragul?

Un lucru ce e bine sa se inteleaga din start, si este valabil pentru toti profesionistii ce au serviciul de asa natura incat ajung in casele voastre, este ca nu suntem acolo sa va judecam pe voi sau stilul vostru de viata!

Nu venim sa analizam casa, ci modul in care va raportati la caine si el la voi. De asemenea, nu suntem acolo sa judecam aranjarea mobilei, cat praf e pe raft sau ca e TV-ul pe Insula Iubirii sau nu. Suntem acolo sa va sprijinim sa faceti lucrurile mai bine in ce priveste relatia cu cainele si atat!

Desigur, sunt cazuri si cazuri, si le-am vazut pe toate, from slums to riches, nu e nimic nou sub soare pentru noi si nu multe ne mai impresioneaza. Daca faci asta de ceva timp (minim 5 ani) ajungi sa le cam vezi pe toate. Acum, nu zic ca nu observam anumite lucruri, ca vine prin natura activitatii. Eu ca profesionist am nevoie sa fiu atent la tot ce misca in casa respectiva, de la ce carti ai pe raft (daca ai) pana la unde doarme cainele si cate ore. Dar asta nu inseamna ca judec! Atentie!

Haideti sa facem diferenta intre observare si judecare/blamare. Aici se cam rupe filmul la majoritatea oamenilor.

Dau din casa: la noi e foarte probabil ca daca vine cineva in vizita va da de par de caini/pisici cam pe peste tot, fie ca e pe canapea, haine, pe jos, poate si in paharul tau cu apa. It is what it is si e cam imposibil sa nu fie asa cand sunt intre 2-8 suflete pe mp at any given time of the day or night!

Asta inseamna ca nu facem curat? Nu. Cel putin eu sunt a bit of a neat freak si inclin mereu sa fac ordine/curatenie, caci nu pot functiona bine daca nu e casa cat de cat ok. Mihai la randul lui e putin obsessed de praf (care cel putin la noi, in Popesti, cat si la noi in curte, unde avem nisip, e imposibil de evitat). Credeti ca nu stergem praful? Well, poate nu atat de des (nu pentru ca nu am vrea, ci mai degraba pentru ca daca am sta sa stergem si praful zilnic, probabil nu am mai face ce facem, ci am desfasura o activitate noua de servicii de curatenie, caci nu am mai avea timp de altceva). 🙂

Pe jos la noi e mereu fie nisip din blanurile sau de pe labutele cateilor, fie par (care daca nu se aspira sau matura la 2 zile, zici ca nu am facut cu saptamanile curat), fie bale de la bolurile de apa sau apa propriu zisa sau nisip de pe labutele pisicilor (de la litiera). Cu titlu de exemplu, astazi am facut luna curatenie in toata casa. Sunt doar 3 caini si 2 pisici on the premises right now. Cat credeti ca o sa tina? Va zic eu: maxim 24 h (asta e cazul fericit). Ca sa nu mai zic de urme de labute, stropi de noroi (in zilele ploioase) fie pe perdele, fie pe pereti, fie pe jos sau pe noi, most likely. :))

O sa ziceti de ce nu curatam cateii pe labute cand vin de afara. Honestly, din 2 motive: unul este ca preferam sa fie si ei caini pana la capat si al doilea pentru ca ar dura o vesnicie la atatia caini si nici nu ar face mare diferenta (ar reduce cu max 50% urmele).

Deci la noi, cu exceptia cazului in care am angaja o persoana care sa ne faca efectiv curatenie zilnic in casa, nu sunt mari sanse sa gasesti foarte curat, decat daca vii imediat dupa ce am terminat curatenia, which rarely is the case for such a coincidence!

Nu ne este rusine cu asta. Again, it is what it is, asta ne este stilul de viata si facem cat de bine si mult putem cu resursele de timp pe care le avem. Does that make us dirty people? Should we be ashamed of ourselves & our house?

Nu din punctul meu de vedere! Ne asumam acest stil de viata si cine ne trece pragul nu are decat sa accepte acest lucru sau nu si atunci sa nu ne mai viziteze. Dar atata timp cat noi stim ca facem atat de bine cat putem sa fie ok, nu cred ca e cazul sa ne rusinam cu nimic. De asta veti mai si vedea cate un story sau postare pe social media cu nisip pe parchetul nostru sau urme de bale. Cred ca asta doar arata realitatea din teren, sa zic asa.

Daca tu consideri ca ai facut tot ce ai putut mai bine dar casa este nu tocmai bec, atunci ia un pahar de vin sau un ceai si odineste-te 5 min pe canapea. E ok. Nimeni nu te judeca si nici tu nu ar trebui sa o faci!

Stii acele momente cand efectv nu mai poti si zici fuck it, azi nu am rabdare de asta? Just do what you feel like doing at that moment. Si lumea nu va arde pentru ca nu ai dat tu cu mopul azi. 😉

2. Mi-e rusine sa ies din casa cu cainele, e spaima cartierului etc (se leaga si cu „Mi-e rusine ce zice lumea de el/noi cand il/ne vede”)

Aici din nou esti in mintea ta mult si prejudeci atat oamenii cat si cainele. Iesi din mintea ta si stai putin si analizeaza rational, mai ales daca ai inceput deja sa lucrezi cu cainele tau la reabilitare/educare. De ce iti pasa de ce ar spune oamenii respectivi? Te-ai gandit ca poate chiar empatizeaza cu tine ca au si ei acasa un specimen similar? Poate se uita la tine cu apreciere ca iti tii cainele in lesa si faci ce poti sa nu ajunga la cainele lor sau chiar la ei. Poate doar te-au observat sau au fost surprinsi cand ai aparut dupa colt. Poate, poate, poate… Sunt atatea posibilitati neutre sau chiar pozitive, incat nu are sens sa te duci direct strict la cele negative!

Genul asta de rusine o gasesc a fi cea mai nociva, caci tine atat omul cat si cainele intr-un cerc vicios: nu iesi afara ca rade lumea de tine, cainele sta inchis intre pereti (chiar si daca e la curte), se incarca cu energie si frustrare caci nu ii sunt indeplinite nevoile de baza, apoi reactioneaza si mai urat/intens data viitoare cand iesi. Si tot asa…

E dreptul tau sa iesi pe strada, atata timp cat esti in control si ai instrumentele potrivite pe caine, sa lucrezi cu acesta. Fie ca este vorba de a sta la un colt de bloc sa se acomodeze cu lesa, sau ca vorbim despre a astepta sa se calmeze langa un gard unde latra un alt caine. And don’t let anyone tell you otherwise!

Se intampla si asta, sa iasa cineva dintr-o curte, sa va alunge de acolo ca sunteti pe spatiul lui. Ei bine, nu e chiar asa. Atata timp cat nu sprijini gardul, esti pe un trotuar sau strada publica si cainele tau nu face bahaos starnind celalalt caine, ai tot dreptul sa stai linistit si sa astepti sa se calmeze. E de responsabilitatea celui care detine cainele de dupa gard sa isi controleze animalul, nu e vina ta ca respectivul se agita doar pentru ca tu ai trecut cu al tau blanos pe acolo.

Din nou, nu va fie rusine sa va vedeti de treaba voastra in liniste si pace.

De asemenea, daca aveti un caine reactiv, nu va fie rusine sa iesiti cu el afara, la plimbare (preferabil structurata si cu instrumentele potrivite, dupa cum am mai spus – inclusiv botnita unde este cazul). Va reactiona probabil si voi veti adresa reactia, deci voi va faceti datoria de cetateni responsabili. Cui nu-i convine sa-si vada de drum.

De obicei oamenii care au ceva de comentat in astfel de situatii sunt fie cei carora le este frica de caini (si ii inteleg si nu ii blamez nici pe ei, desigur, dar nu e problema voastra asta), fie cei carora nu le plac cainii (si aici din nou, why do you even care?) sau cei care au la randul lor caini ce nu sunt in control sau sunt off leash dar „friendly” si atunci nu inteleg de ce al vostru nu este. Oricare din aceste cazuri ar fi, nu are de ce sa va pese de opinia lor.

Vedeti-va de cainele vostru, de munca voastra cu el si de long term goal pe care il aveti cu el: anume sa devina un caine echilibrat, la care sa va uitati in primul rand voi cu apreciere!

3. Mi-e rusine sa zic NU (fie interactiunilor umane, fie celor canine)

Aici cred ca avem de-a face cu persoanele ce sunt people pleasers, caci nu imi imaginez un introvertit neaos ca ar avea o problema cu asta.

Cainele tau e exact asta: AL TAU! Nu este un bun comun, la care are acces oricine isi doreste asta. Trateaza-l, din punctul asta de vedere, exact cum ai trata un bebelus. Daca acolo nu ai lasa pe oricine sa il atinga, atunci nu ai de ce sa lasi cainele tau sa fie folosit ca un tampon emotional for everyone in need.

E una sa iti socializezi cainele sanatos, sa il scoti in lume sa vada tot felul de oameni, sa interactioneze sub o forma sau alta, sa vada ca oamenii nu sunt scary, insa e cu totul alta sa ii lasi spatiul intim invadat de oricine oricum. Tu decizi care intercatiuni sunt propice pentru el, cat de des, cat de intens, cat de ok e el cu a fi atins etc. Ce a functionat foarte bine la mine, cu Fuki de exemplu, a fost regula 80-20! 80% din timp refuzam, 20% din timp acceptam (in functie de cat de ok e omul sau copilul).

Tot tu decizi si cu ce caini interactioneaza blanosul tau si in ce circumstante! Din nou, la fel ca si la copil, daca pe acela nu il lasi sa se joace chiar cu oricine si oricand (constient fiind ca poate sa se aleaga cu deprinderi nu tocmai ok dupa viziunea si valorile tale), atunci nici cainele nu ar trebui sa interactioneze cu orice caine, in orice fel, la orice ora din zi sau noapte.

Facand asta nu te vei asigura ca ai un caine foarte sociabil, ci dimpotriva, s-ar putea chiar sa ai opusul si anume un caine reactiv fata de alti caini, caci nu te-a vazut niciodata cerandu-i spatiu in fata acestora. Deci refuzati cu incredere si folositi fara rusine fraza magica: E IN DRESAJ, NU ARE VOIE SA INTERACTIONEZE (valabila atat la oameni cat si la caini)! Works every single time!

4. Mi-e rusine sa cer ajutor, sa intreb, sa nu deranjez

Asta ma termina de fiecare data si e asa annoying ca imi vine sa ma dau cu capul de pereti efectiv cand o aud. Din simplul fapt ca sta omul cu intrebarea aia si/sau in greseala aia cu saptamanile, daca nu chiar cu lunile si persevereaza in ea, doar pentru ca nu vrea sa deranjeze.

Efectiv nu are logica pentru mine asta! Adica tu m-ai chemat, sa rezolvi o problema, m-ai platit (chiar si daca am facut doar o evaluare) si apoi stai cu rusinea in brate, sa nu cumva sa deranjezi sau sa te gandesti ca trebuie sa platesti ca sa iti raspund.

Acum don’t get me wrong, sunt unele intrebari la care nu se poate da un raspuns simplu pe Whatsapp sau gasi o solutie de la distanta. Insa sunt destul de rare. Most questions people have are basic & we can easily bring light into darkness in one chat. Mor cate putin in interior cand pana si oameni cu care ne stim demult, avem o relatie long standing, care au adus cainele in gazda, ori au venit la evenimente, ori au abonamente in lucru, stau cu intrebarile nepuse sau le pun pe te miri unde, pentru ca nu vor sa deranjeze… 😦

By all means, bother us with your questions! Promit ca nu o sa incheiem prietenia! :)) That’s what you payed us for! Da, avem un program evident si da, sunt momente in care suntem in vacanta si acestea sunt anuntate mereu. Acum depinde desigur si de la caz la caz, dar niciodata nu am fost deranjati de un om real interesat sa invete si sa faca ce e mai bun pentru cainele sau, iar pentru asta vine catre noi cu intrebari. Never happened!

Sigur, daca ai 25 de intrebari si noi cu toata bunavointa raspundem la 2, 3, 5 iar tu nu ai avut parte decat de o evaluare, e clar ca undeva acolo ai nevoie de hands on work. Si intelegem atunci cand bugetul nu permite asta si raspundem cu drag oricat de mult putem, dar uneori chiar nu se poate doar de la distanta. Asta nu inseamna ca suntem deranjati daca nu ai un abonament in lucru si pui o intrebare. Dimpotriva, asta ne arata ca ai toata bunavointa de a lucra spre reabilitarea sau educarea cainelui tau. Ne creste inima in noi cand vedem asta!

Am mai spus-o si o mai spun: programul nostru se incheie la 21:30 in teren si pana la 22:30 poate mai raspundem la mesajele voastre, insa daca tu ai o problema stringenta la ora 4 dimineata, tu imi poti scrie, fara nicio problema, insa iti voi raspunde cand ma voi trezi, caci telefonul meu va fi pe mod silentios. Asadar cum ai da-o, nu prea ai cum sa ma deranjezi... 😉

5. Mi-e rusine sa sun la Politie cand vad ceva in neregula (aka ma simt vinovat sa parasc pe cineva)

Asta cred eu ca este motivul principal pentru care nu se misca anumite lucruri asa cum ar trebui in tara asta. Anume oamenii au fost atat de traumatizati de toata treaba cu comunismul unde toata lumea dadea in gat pe toata lumea, incat acum sunt scarbiti sa raporteze lucruri ce ar trebui raportate, si nu o fac pur si simplu.

Inteleg ca procedurile la noi si hartogaraia te omoara, insa in acelasi timp, daca eu nu zic/fac nimic, tu nu zici/faci nimic, ala nu zice/nu face nimic, lucrurile nu se vor schimba niciodata.

Asadar haideti sa trecem peste sentimente de vina si rusine si sa ne facem datoria civica cu raspundere si responsabilitate. Esti in parc si te ataca bichon-ul cuiva, iar politia locala taie frunza la caini, mergi pana acolo si trage-i putin de maneca. Esti pe strada si vezi un caine maltratat de niste pustani, suna rapid la 112 si asigura-te ca ajunge Politia Animalelor acolo inainte ca ei sa plece. Ai auzit vecinul ca vrea sa-si monteze metisul ca e frumos si vrea pui? Informeaza-l ca pica sub incidenta legii si ca va fi raportat daca o va face. Si daca in 3 luni vezi ca are pui, pune mana pe telefon si fa-ti datoria de a-l raporta.

Si da, nu suntem in comunism sa-ti parasti vecinii. Dar fara legi aplicate si cu mentalitatea „Lasa ca cine stie ca fac eu monta” nu se va schimba nimic, vor continua sa fie abandonuri peste abandonuri si adaposturi arhipline.

Va spun de acum ca atat eu, cat si echipa, daca auzim sau vedem pe undeva ca al vostru caine, care nu are pedigree si drept de monta (sau chiar si cu ele, daca celalalt caine nu le are) a fost imperecheat si a reiesit o monta ilegala, o vom raporta!

Fara doar sau poate, no excuses si cu nimic personal. Just doing our jobs & being responsible! Si fara rusine, fie ca ne stim de ieri sau de 6 ani. It is a matter of fact & non-negotiable!

6. Mi-e rusine sa renunt cand nu mai pot (aka ma simt vinovat, simt ca am esuat)

Rusinea asta o inteleg cel mai bine, pe ici pe colo am trecut si eu prin ea si uneori recunosc ca inca trec, insa e pentru tine ca om, la fel de nociva ca cea de a spune nu.

Se refera la cazul in care ai facut cat de mult si bine ai putut tu pentru cainele tau, in situatia data. Ai lucrat cat si cum ai putut, uneori cu mai multi specialisti, alteori nu. Ai dedicat cat timp si resurse aveai si totusi nu simti ca poti convietui cu o calitate a vietii decenta, impreuna cu cainele ales. Da, puteai face mai bine si sa alegi mai ok sau sa nu fi luat o decizie emotionala candva. Granted! Insa trecutul nu poate fi schimbat si realitatea prezenta arata ca nu este un match real intre tine si cainele tau. Sunt si astfel de situatii. Te-ai scimbat, ai crescut in relatia cu el, dar el e la un nivel (energetic, genetic si al pozitiei naturale in haita) si tu la un cu totul altul. Iar asta rareori se poate schimba, fara o schimbare radicala a stilului tau de viata.

Uneori se poate face acea schimbare. Alteori chiar nu. Si singura cale ramasa este sa check out or live in misery, both you and the dog.

Personal cred cu tarie ca exista un caine pentru fiecare om, asa cum exista si un partener de viata pentru fiecare om. Acela potrivit manusa pentru el. Si nu e o rusine sa admiti ca nu te potrivesti cu cainele tau. Nepotrivire de caracter.

It takes quite a bit of courage to do that. Desigur, sunt si oameni care se lupta cu morile de vant si traiesc asa cum se poate cu astfel de mismatches, dar la fel ca si in relatiile interumane de aceeasi natura, nu este nimeni truly happy. E doar un compromis ce se face de ambele parti si traim intr-un concubinaj comod, intr-o situatie de comfort incomfortabila. E precum proverbialul cui pe care cainele sta si se vaita, dar nu se misca pentru ca nu il doare chiar atat de tare.

Ei bine, pe unii chiar ii doare si chiar nu pot sa gestioneze eficient anumiti caini. Si atunci renunta. Iar eu personal sustin oricand o astfel de alegere (atentie insa, DOAR dupa ce s-au facut toate eforturile sa se lucreze atat la om cat si la caine si nu mai este nimic de facut), atata timp cat se gaseste un camin mai potrivit pentru cainele respectiv, unde sa infloreasca si sa fie fericit!

La fel si omul, in timp, dupa vindecare, poate sa aleaga fie un animal care are nevoie de el, dar care nu este atat de solicitant si complex in psihologie (ex. pisica), sau sa aleaga sa fie mult mai aware si sa faca o alegere asumata, cantarita foarte bine, studiata si poate chiar sustinuta de un specialist, si sa ia un caine mai potrivit pentru ei.

Nu este insa nimic de blamat in astfel de cazuri. Si nu este o rusine sa accepti infrangerea. Poate duce la multe lucruri bune, de ambele parti.

Nu vorbim insa aici de acele cazuri in care oamenii au luat de Craciun un pui pentru copil si peste 6 luni se trezesc ca de fapt nu au timp de el, nu mai e pui si copilul nu mai e interesat si atunci renuntam la caine. Asta e cu totul altceva, nu sunt si nu voi fi niciodata de acord cu genul asta de abordari ipocrite si efectiv tratarea unui suflet ca pe un obiect la care renunti cand te-ai plictisit de el.

Am patit si eu cu Jinx o situatie similara, sub o forma sau alta, si am povestit despre ea pe larg. De asemenea, de-a lungul carierei in acest domeniu, am patit de maxim 3 ori (that I know of) sa nu reusesc sa ajut un duo om -caine si sa fie necesara o relocare, din cauza nepotrivirii de caracter (unul din acele cazuri este cel actual, postat pe pagina noastra de Facebook).

Chiar si asa, nu o sa bravez si sa zic ca nu le resimt ca pe niste esecuri sub o forma sau alta, ca profesionist. Din simplul fapt ca mereu e acel „dar daca…” ce e un defect profesional. Stiu ca s-a facut tot ce se putea cu situatia data. La fel cum stiu ca omul a facut atat cat a putut. There is no easy way out.

Pe de alta parte, trec relativ usor peste asta cand imi amintesc ca atat Cesar, cat si alti profesionisti au dat de aceste cazuri care nu s-au putut rezolva alaturi de stapanii actuali ai cainilor si s-au cautat alte familii pentru ei. Daca la case mai mari se intampla, atunci nici eu nu sunt Mafalda, sa reusesc sa le rezolv pe toate. E imposibil sa ai procentaj maxim intr-un domeniu unde ai de-a face cu atat de multe variabile.

7. Mi-e rusine sa spun ce simt atunci cand simt

This is the mother of all evil! Emotii reprimate si care rabufnesc de nicaieri cand ti-e lumea mai draga.

In asentiment cu ultimul articol de pe acest blog, intram putin in profunzimea lucrurilor si de ce-ul din spatele celor intamplate. Anume rusinea de a spune ce simti atunci cand simti.

Multe dintre persoanele despre care am discutat in acel articol dar si altele pe langa ele, ar fi fost inca alaturi de noi daca la prima chestie care li s-ar fi parut aiurea la noi sau in comunicarea cu noi, ar fi venit catre noi in privat si ne-ar fi spus simplu si deschis: „bai pe mine m-a deranjat asta, asta si cu asta si modul in care ai pus problema acolo”. Sau sa intrebe: „Mai, mie mi se pare ca acolo nu era necesar x, y sau z. Tu ce zici? Cum vezi lucrurile? De ce ai abordat asa problema?”

Adica… De ce sa nu faci asta, dar sa stai si sa acumulezi sentimentul de nedreptate sau de incorectitudine si apoi sa il reversi asupra noastra din nimic? De ce sa nu comunici, ca de la om la om, macar in privat daca nu fata in fata, mai ales cand ai avut atatea ocazii de-a lungul timpului?

Sincer, imi plac mai mult oamenii care din prima se simt ofensati de ceva (whatever that is) si ies din grupul nostru de clienti de exemplu si nu mai continuam colaborarea. Acolo e clar si simplu: nepotrivire de caracter! 🙂 Ne dam buna ziua pe strada daca ne vedem si recunoastem si ne vedem de vietile noastre.

Insa atunci cand alegi sa stai cu lunile sau chiar anii, mai ales cand te simti abuzat sau oprimat, dar nu zici nimic… Pai sa-mi fie cu iertare, dar iti meriti soarta de victima (poate chiar o imbratisezi sub o forma sau alta).

O stiti pe aia cu copilul care nu plange nu primeste? Sub o forma sau alta se aplica si aici, in comunicarea dintre noi. Daca tie ti-e rusine sa-mi zici in fata ce te deranjeaza, eu nu am cum sa stiu ca te deranjeaza, caci mie probabil mi se pare normal si natural ce fac. E atunci de datoria ta sa vii catre mine si sa-mi spui cum simti si de ce, sa te inteleg cumva. Daca chiar vrei sa o duci mai departe, pui si una doua intrebari, sa vezi de unde vin si eu, ca poate are sens si un motiv comportamentul meu, chiar daca tie iti scapa.

Si uite cum din conflict avem pace si intelegere. Dar asta doar daca trecem peste rusine si bariere de comunicare, frici si alte din astea. Hmmm…parca parca ar merge asta si la nivel macro si politic. Ce-o zice Kissinger de asta?

Anyway, this is just my view on things. Take it with a grain of salt, I don’t own the absolute truth nor does anyone. But hopefully you have a little less shame in your sistem now & a little more attitude!

O sa va las tot cu un citat despre politica, daca tot am incheiat asa apoteotic si in ton cu vremurile: 

If one of the parties is shameless, the other one cannot afford to be spineless!

Read that again. 😉

Animal Police, well-being for all & romanian culture in regard to animals

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu
Words from & for the wise

Am ales imaginea de mai sus si subiectul asta in sine, pentru ca este mult de discutat si un subiect on going pentru mult timp de acum inainte. Momentan ne aflam cu totii, cei din Romania, in conjunctura din prima fraza regasita in imagine: we are weak, therefore every situation is a problem!

La ce ma refer cu si prin asta? Ei bine, la faptul ca momentan nu avem o comunitate a iubitorilor si detinatorilor de animale atat de inchegata, incat sa putem misca ceva la nivelurile de mai sus, administrative si executive. Pentru ca majoritatea romanilor nu numai ca nu stiu legile (inclusiv organele care ar trebui sa le puna in aplicare), dar nu isi stiu nici macar drepturile. Hence, indata ce se intampla ceva, direct consideram acel lucru o problema.

Aici contribuie desigur si lipsa unei infrastructuri care sa ajute, cum avem in Europa, respectiv America. Sisteme de altfel foarte functionale, dar care, dintr-un motiv sau altul, administratiei de la noi ii scapa. Anume, sa ai la cine sa apelezi (24/7) in cazul unei situatii de criza, sa ai unde sa duci un animal al strazii odata gasit, sa ai – indiferent din ce punct al tarii apelezi – unde sa faci o plangere care sa si fie rezolvata, nu doar sa existe pe hartie si atat. Sa existe organe COMPETENTE care sa solutioneze eventualele situatii punctual.

De ce lipsesc aceste lucruri? Partial pentru ca sunt, realist vorbind, probleme mai mari in tara asta decat acestea, granted! Partial insa, pentru ca nu sunt solicitate (suficient de puternic si insistent) de catre oamenii in putere sa o faca – cetatenii! Adica noi!

Imi vine un exemplu in minte de anul trecut:

Eram in drum spre Iasi, cu Mihai, Fuki si Tigra in masina. Eram cumva presati de timp caci trebuia sa ajungem la Max Dog Animal Shelter, sa ii vizitam si sa facem o donatie din partea intregii comunitati Yoolia’s Pack. Eram la limita cu timpul caci era singura zi pe care o aveam la dispozitie pentru a face asta si ei erau doar pana la o anumita ora acolo.

La un moment dat, pe undeva in apropiere de Barlad, vedem un caine lovit pe o trecere de pietoni, nu se putea ridica. O masina oprise deja si o doamna incerca sa il faca sa se miste. Am oprit si noi evident si cu chiu cu vai am reusit sa mutam cainele pe marginea drumului, in afara pericolului iminent de a mai fi lovit de o alta. Am stat vreo jumatate de ora acolo, incercand sa ii dam putin comfort (apa, mancare), fiind si canicula in acea zi de vara, si sa solutionam cumva sa fie luat si ingrijit. Din pacate, ca si noi dealtfel, doamna respectiva trebuia sa ajunga undeva si nu mai putea ramane. Noi am vorbit atat la adapostul unde urma sa mergem, incercand sa gasim o solutie spre a-l transporta cineva pana acolo (masina noastra era full de bagaje si caini) si sa contactam Politia Animalelor pentru a-l lua ei daca nu si sa il duca undeva pentru ajutor veterinar, respectiv foster/adapost.

Evident ca nu am gasit nicio varianta. 😦 Politia Animalelor nu a putut fi contactata decat prin mesaj, pe Facebook si asta la niste ore distanta (atunci am primit raspuns). Cei de la adapost erau peste capacitate cu mult, lucru confirmat si la fata locului, unde, in ciuda sufletului pus de catre Silvia, administratorul de acolo, cat si de catre mana de lucru (practic sotul ei si fiii), aveau peste 400 de caini in grija, cai si magari, chiar si pisici, si posibilitatile cat si conditiile erau minimale. Chiar nu avea ce sa caute acolo un caine lovit de masina si care avea nevoie de ingrijire permanenta. Am sunat chiar si la cabinete veterinare din zona, incercand sa le explicam situatia si sa vedem daca se poate deplasa cumva cineva la fata locului. Unele au raspuns dar nu s-a putut, altele nu au raspuns. Am sunat inclusiv la un alt adapost din zona extinsa, nu am rezolvat nimic.

Raspunsul Politiei Animalelor din ziua respectiva (a se observa orele)
Parte din conversatia cu Silvia(Max Dog Animal Shelter) In urma discutiei cu ea am sunat si la cabinete veterinare

Asadar am fost nevoiti, cu inima indoita si cu multa vinovatie in suflete, sa mergem pur si simplu mai departe si sa speram in vreo minune si ca vreun om bun la suflet si cu loc in masina, sa il fi luat si ajutat. Din pacate, cu toata pozitivitatea noastra, avand in vedere zona si posibilitatile oamenilor de acolo, nu trebuie sa fii un geniu sa-ti imaginezi care este probabilitatea ca acel caine sa nu fi supravietuit.

O problema a carei rezolvare are foarte multe implicatii. Una dintre ele este sa existe un serviciu functional, in oricare parte a tarii, al Politiei Animalelor. Ca sa nu mai mentionez ca educarea populatiei generale este din punctul meu de vedere cel mai mare minus pe care il avem in acest moment.

Si iata cum suntem slabi/mici in fata oricarei situatii de acest gen, care se transforma astfel intr-o PROBLEMA…

Ajungem insa usor usor sa devenim mai echilibrati, incetul cu incetul, cu o caramida a educatiei aici si alta dincolo, pana incepem sa avem in loc de probleme, provocari!

O astfel de provocare am intampinat tot anul trecut, in cadrul unui Workshop, cand un caine cu stapan (dar neinsotit) a traversat bulevardul Victoriei (pentru cei ce nu sunteti din Bucuresti, este unul foarte circulat si central), aproape cauzand doua accidente, pentru a ajunge la noi (care eram evident insotiti de cainii nostri)! Noi ne-am facut treaba, l-am tinut la distanta de cainii cu care lucram, insa blanosul ne tot dadea tarcoale. Nu se lasa dus de acolo. Vazand ca stapanul tot nu isi face aparitia, am zis sa sunam la numarul de pe zgarda (at least there was that, avea o zgarda cu un banut pe care era trecut numele cainelui si numarul de telefon al stapanului).

Zis si facut, cineva din grup a apelat stapanul, care a si raspuns! Oh happy day! NOT! Pentru ca stapanii erau total dezinteresati de caine. Pe langa raspunsul clasic (anume „Lasati-l ca vine el singur acasa, asa se plimba el ca mai iese din curte„), cand i-am spus doamnei (caci era o ea care a raspuns) ca era sa cauzeze doua accidente rutiere, a zis ca ea nu are cum sa vina dupa el caci este cu copilul acasa. Ce pot sa va mai spun, vorba lui Hagi?!

Pentru ca Norocel se tinea dupa noi, am zis sa punem o lesa pe el (noroc ca aveam una extra la noi) si sa vedem cumva cum facem sa solutionam aceasta provocare, dupa ce terminam cu Workshop-ul. Zis si facut! Norocel a avut parte de un Workshop de Expunere la Stimuli gratuit si chiar a venit cu noi la terasa! 🙂

Unul dintre motivele pentru care l-am luat cu noi a fost si pentru ca stapana, pana sa inchida telefonul, mentionase ca pe la 15:00 ar putea sa-l ia, ca atunci vine sotul. Drept urmare, am petrecut cateva ore bune cu Norocel, care in opinia mea proprie si personala, este un caine extraordinar de fain ca si temperament (face parte din categoria: intalnesc oameni si mi-e mila de cainii lor). Si vine si ora dupa amiezii si ne indreptam cu totii catre punctul de intalnire cu stapanii, de la Piata Victoriei. Ce sa vezi, stapanii ca doua floricele, au venit cu catel cu purcel (aka copil) sa isi ia bine mersi cainele. Fara nicio atitudine recunoascatoare si nici macar una umila, sa vezi cumva ca le pasa sub o forma sau alta de acel suflet.

Asadar am facut din asta o provocare: aceea de a ne asigura sau a face tot ce ne statea in putere ca legea sa se aplice. Am dat intamplator de niste jandarmi chiar in piata, pe care i-am intrebat, de fata cu stapanii cainelui (pe care inca nu il returnasem, caci era pe lesa cu Mihai), ce e de facut in circumstanta respectiva. Aceia vazand ca nu au sanse sa let things slide cu noi, ne-au indrumat spre cea mai apropiata sectie de politie. Restul povestii va las pe voi sa o vizionati pe contul nostru de Instagram (click AICI).

Bottom line, dupa o ora de stat la sectie, timp in care s-a facut educatie cu politistii de pe tura, legat de legile din Romania, s-a solutionat ulterior cu o amenda pentru stapani (nu s-a dat pe loc, dar am fost anuntati in urma numarului de dosar de la momentul respectiv ca asta a fost cursul lucrurilor). Un mic pas pentru roman, un mare pas pentru schimbare!

Si uite asa am intrat putin (tapped into) intr-o minte echilibrata si am putut vedea ceva ce parea o problema, ca pe o PROVOCARE de fapt!

Moving forward in time, hopefully we’ll get into a stronger mind, where the situation can actually become an opportunity!

Cum? Fara a ne lasa intimidati, impresionati sau chiar frustrati (hard, I know) de oamenii needucati si fara common sense (este ceva diferit dar inrudit cu bunul simt, care din pacate nu are o traducere punctuala in romana), fara a ceda/a ne supune/lasa capul in fata autoritatilor cand acestea habar nu au ce sa faca si sunt clueless si ele.

Prin educare! Din nou si din nou. Multe situatii, aceeasi solutie! Noi putem informa atat cat putem si cat ne permite reach-ul, atat in social media, cat si pe aceasta cale a scrisului de exemplu. Informam oamenii in cadrul evenimentelor sau sedintelor private si pe grupul nostru de clienti, insa asta este o picatura intr-un ocean.

Las mai jos o lista cu cele ce ar trebui stiute/facute/imbunatatite in Romania (hopefully it helps & it reaches the people who can actually make a change):

  • Educarea populatiei generale (toata, nu doar detinatorii de animale) in ce priveste legile cat si aplicare lor; atat ce reguli trebuie respectate si de catre cine, cat si ce drepturi au si in ce circumstante

Asta o vad pusa cel mai bine in aplicare prin media, atat scrisa cat si pe TV. E modul in care majoritatea oamenilor isi iau informatia, nu din social media (pentru ca depinde de ceea ce urmaresti si te preocupa si sunt anumite procente din populatie care au un smartphone si au social media, nu toate). Acolo ar trebui rulate bucati de infomercials cu aceste subiecte – obligativitatea sterilizarii/castrarii; ordonanta guvernamentala 55 din 2004 privind cainii considerati periculosi; consecintele nerespectarii legii; drepturile tale dar si obligatiile ca si proprietar de caine/pisica/animale etc. Toate aceste aspecte sunt mult mai importante decat cea mai recenta pastila pentru durerile de stomac, dar evident, nu la fel de productive pentru buzunarele celor din media.

  • Organele competente, in special recent infiintata Politia Animalelor, sa isi faca datoria conform legii si fara discriminari.

Ce inseamna asta? Ei bine, daca ai citit ordonanta mai sus mentionata, vei intelege ca aici ma refer la a se aplica legea indiferent ca vorbim despre caini mici sau mari, de stapani tineri sau de varsta a doua, de oameni cu posibilitati sau fara etc. Nu doar pentru ca ai caine mic, dar care ataca fara a fi provocat, inseamna ca tu poti sa il plimbi off leash ca nu te ia nimeni la ochi. Nu doar pentru ca ai crezut ca al tau caine este prietenos, il poti lasa fara lesa, fara a te gandi la bunastarea si drepturile celorlalti oameni din parc. Nu doar pentru ca ai copil, ai mai multe drepturi decat altii si poti sa nu acorzi atentie cainelui (eventual nici copilului, caci „E copil, dom’le, nu stie„). Nu doar pentru ca existi, ti se cuvin beneficii si libertati, fara a exista consecinte. Asadar in momentul in care eu apelez la Politia Locala sau a Animalelor, cu o plangere concreta si valida (inteleg ca oamenii pot si sa piarda timpul autoritatilor, insa aici este din nou responsabilitatea acestora din urma sa aiba acel common sense in a distinge ce e sau nu legitim), vad de responsabilitatea lor sa se asigure ca legea este aplicata intocmai, fara drept de apel.

  • Cetatenii la randul lor (nu neaparat cei implicati, in caz de incident, ci oricare observator direct) este necesar sa se implice in a se asigura ca ceilalti oameni respecta legile, prin apelarea la simtul civic si la normele bunului simt

La ce ma refer aici este ca in Germania am observat un lucru, anume ca si daca o luai pe aratura, ti se atragea atentia (nu de catre autoritati, ci de catre oamenii din jur). Maybe there’s a reason why the country is doing so well! Asadar daca vezi vecinul ca urmeaza sa plece de langa deseul cainelui sau fara a-l aduna, nu trece doar aruncandu-i o privire sictirita, ci atrage-i atentia! Daca vezi ca un caine off leash in parc agaseaza oamenii si cainii, sub egida „e prietenos”, poate ii atragi si tu atentia stapanului, chiar daca nu ai fost deranjat direct. Daca dintr-o curte ies cainii pe strada constant, si sunt un risc pentru accidente sau sunt teritoriali, poate faci o plangere oficiala la Politia Locala. Si asa mai departe, simtul civic nu lasa lucrurile sa treaca neobservate. Si nu, nu mai suntem in comunism, asta nu te face SRI-ul cartierului si nu te face un om rau. Te face doar un om cu common sense, care face tot ce ii sta in puteri pentru ca lucrurile sa intre intr-o oarescare normalitate si la noi.

  • Legile care se emit sau care deja exista, sa fie mai bine gandite, de catre oameni care chiar stiu cu ce se mananca un caine de exemplu si sa puncteze mai clar anumite aspecte.

Ce vreau sa spun prin asta? Simplu! Legile la noi sunt facute de dragul de a fi facute, nu sunt gandite nici pe departe holistic si nici sanatos. Sau poate sunt doar eu mai ciudata. Haideti insa sa luam un exemplu simplu: pandemia! Legea provizorie de la momentul respectiv a fost scrisa pe genunchi, de dragul de a fi scrisa. Atat. Fara a fi nimeni prin Guvern care sa aiba vreo minima tangenta cu ce inseamna un caine in integritatea lui, ci doar au luat in calcul ca cine are caine, ori are un bichonel la bloc, care oricum nu e plimbat, ca sta omul lui in fata blocului la barfa cat timp cainele e in gradina blocului; sau are curte si atunci la ce mai are nevoie sa iasa de acolo? Din nou, am ramas cu mentalitatea din anii 90 in Guvern, unde cainele e doar in curte pe lant.

Asadar ne-am trezit cu o lege deficitara, in conditiile in care majoritatea oamenilor pe care noi ii stim si cu care lucram, cu caini, au indivizi high energy (unii chiar foarte high), cu care nu puteau, conform legii, sa iasa mai mult de 50 m in jurul blocului. Vorbim de caini ce aveau nevoie de 5-7 km minim de plimbare, ca sa nu mai vorbim de alergare. Ce alternative aveau stapanii? Fie sa isi indeplineasca animalul si sa riste amenda (been there, done that) sau sa nu il indeplineasca si sa stea cu Cujo in casa, ca undeva trebuie sa se duca acea energie (asa ca se duce fie pe muscat, latrat sau distrus lucruri). Fun, right?! Doar pentru ca cineva a gandit cu capul cel mic, mai degraba decat cu cel mare (si sunt convinsa ca au fost mai multe capete implicate, nu doar unul, evident).

La fel este si legea legata de spatiile verzi, sau cea legata de cainii in lesa si multe alte astfel de legi, gandite prost, aplicate cand si cand si cel putin la fel de prost etc. E o discutie foarte ampla si mi-ar placea sa o am fie intr-un interviu TV sau la un podcast, ca live pe Instagram deja am avut-o de atunci (chiar postat si pe YouTube) si tot degeaba. But here’s to hoping!

Astea sunt doar 3 dintre lucrurile ce imi vin in minte la prima strigare, legate de tot ce inseamna acest subiect. Cu siguranta cand toate astrele si planetele se vor alinia, iar aceste aspecte vor face parte din normalul Romaniei si in consecinta a romanului, vom avea acea minte puternica, ce va vedea OPORTUNITATI acolo unde inainte erau probleme.

Pana atunci haideti macar noi, cei din prima linie, sa ne concentram fortele inspre binele tuturor, inclusiv al nostru, sa ne gandim si la cum actiunile noastre ii afecteaza pe ceilalti cu care vietile ni se intersecteaza intr-un punct sau altul, si sa aducem o raza de lumina si speranta ca putem fi si noi ca vecinii din Vest!

Peace, love & oportunities to you all!

The Sound of Silence

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu
Basically…

Clasa de azi va fi despre oameni, nu despre caini. Va fi despre psihologia umana si cum o abordam. Titlul initial al articolului era „Asteptari, dezamagiri, letting go & reviews”. Dar am decis sa se numeasca The Sound of Silence care, coincidentally or not, este si ceea ce ascult pe repeat acum (click AICI daca vrei coloana sonora pentru citit).

Zilele trecute ascultam si podcastul Despre Oameni si Caini, cu invitat special Marius Manole. Sincer nu stiam multe despre omul asta, dar mi-a ajuns la suflet datorita discutiei avute cu Olivia. Si ce a ramas cu mine au fost niste cuvinte, venite din modestia lui absoluta: „Vreti sa va descarcati aruncand cu cuvinte urate in mine? Faceti-o! Daca asta va face sa fiti mai ok si sa va racoriti, faceti-o!” M-au atins aceste cuvinte. Partial pentru ca stiu cum este sa fii at the receiving end. Partial pentru ca mereu mi-am dorit sa cunosc si sa ma inconjur de oameni care au succes in domeniile lor, dar care sunt modesti.

Modestia a fost ceva ce nu mi-a fost insuflat de mica (nu asa cum aveam nevoie – e o diferenta intre aceasta si rusine/umilinta), cu toate ca este o calitate pe care mereu am apreciat-o si cu toate ca nu am niste radacini privilegiate. Am cautat mereu sa o dezvolt si a fost mereu un struggle. E ciudat cumva, ca nu ma vad vreo regina sau deasupra tuturor, insa pentru ca ma lovesc de ignoranta aproape zilnic, e greu sa nu ma vad macar putin mai isteata decat majoritatea (si da, stiu ca acum vor tabari pe mine toti ca ma cred desteapta). Din pacate sunt painfully aware ca este una inteligenta si alta intelepciunea… The latter eludes me most of the time unfortunatelly.

Revenind insa la titluri si de ce articolul asta. Am decis sa il scriu ca o descarcare (venting if you will) pentru ca nu stiu o metoda mai buna de a lasa lucrurile sa iasa la suprafata alta decat scrisul (pentru mine cel putin). Si s-au adunat cateva…

Sa le luam pe rand:

ASTEPTARI:

Daca am invatat ceva in viata pana la varsta asta, este sa nu imi creez asteptari. Easier said than done, always! Dar lucrez constant la asta. Am mai invatat si ca daca am anumite asteptari (ca deh, sunt om totusi), sa le comunic celor de la care le am. Din nou, easier said than done, dar cred ca totusi cu partea asta am progres ceva mai mare si a cam devenit automatism. Acum, modul in care sunt comunicate respectivele asteptari conteaza de asemenea. Din pacate, modul meu de comunicare nu a fost niciodata unul dintre punctele mele forte. Asadar uneori comunicarea respectivelor asteptari pare mai degraba o comanda/repros/invinuire/pasive aggresivness. Rareori vine real din aceste registre, e doar an unfortunate style of communication I happen to have. Working on that too but it’s a lifelong process (sa ma fi vazut acum 10 ani, topor e putin spus 🙂 ).

Insa, asteptarile in domeniul de activitate ales, nu tin doar de dorintele mele proprii si personale, ci tin si de bunastarea vietii unui caine de obicei. Asadar este cam greu spre imposibil sa te detasezi de asteptari realiste sub o forma sau alta (ca de cele nerealiste deja m-am lepadat sper eu, ca de Necuratul). In sensul in care atunci cand cineva te contacteaza sa il ajuti cu cainele sau, te astepti sa considere ca are o problema si sa vrea sa o rezolve. Daca dupa ce te vezi in cadrul unei evaluari, iti zice ca se bucura enorm ca te-a cunoscut si ca deja se vad imbunatatiri de a doua zi dupa intalnire si ca abia asteapta sa puna in practica cele invatate, te cam astepti sa continue procesul, sa puna in aplicare consecvent cele invatate si sa vina cu intrebari/updates (desigur tu spunandu-i ca ii stai oricand la dispozitie pentru asta). Apoi, sa zicem ca nu s-au intamplat lucrurile chiar asa, dar omul dupa cateva saptamani/luni (timp in care a avut la dispozitie grup de suport tehnic pe Whatsapp, gratuit, care il poate ajuta enorm, cu conditia sa fie atent si sa puna in aplicare, lucru la care te-ai astepta de la cineva care spune ca vrea sa invete cum sa abordeze cainele corect), vine catre tine si iti solicita ajutorul hands on, ca nu se descurca singur. Cu tot dragul il oferi, mergi si lucrezi cu el 1-3-5 sedinte, apoi te astepti sa aplice cele invatate (asa cum poate el) si sa se tina cat de cat de treaba. Din pacate descoperi cu stupoare ca nu e asa, iar descoperirea vine abia dupa ce ceva se intampla aiurea (fie ca a avut vreo situatie cu cainele, fie ca s-a plans pe social media, fie ca il vezi efectiv pe strada ca nu face nimic din ceea ce l-ai invatat). Omul nu vine catre tine sa te intrebe, sa caute solutii, sa isi puna intrebari, sa iti dea updates, sa vina la clasele de grup de diverse feluri sau sa iasa in cadrul plimbarilor in haita regionale, with their peers, ca sa vada daca s-a mai confruntat cineva cu asta si cum a reusit sa rezolve, cum te-ai astepta. Ci prefera sa se dea la fund, sa caute solutii rapide si ineficiente la probleme de fond sau sa intrebe online. Apoi, dupa toate acestea, cand ajungi cu toata bunavointa la capatul puterilor si il scuturi putin sa il trezesti la realitate, ASTEPTAREA lui sa il tii in brate si sa ii plangi de mila dupa ce ca tot el nu a facut mai nimic sau doar 25% din ceea ce te-ai tot tinut de capul lui sub diverse forme sa faca, ii este spulberata! Si aici se sparge bula…

Intelegeti acum cat de greu poate fi sa nu ai niciun fel de asteptare? In contextul in care deseori viata unui blanos, care nu stie sa comunice pe limbajul nostru ceea ce are nevoie, depinde de cat de bine inteleg oamenii ce au de facut si cat de bine o si fac.

Nu e fun, dar cineva trebuie sa o faca. Si asteptarile curg si de o parte si de alta. Fara insa a avea loc o comunicare deschisa intre parti, care sa le puna pe masa la modul real si fara masti si a face frumos, doar sa dam bine.

Ar fi mult mai simplu daca eu ca behaviorist as veni si as zice: „Eu din momentul in care am inceput colaborarea, am asteptarea de la tine sa te ocupi de educarea ta si a cainelui tau (in consecinta) exact asa de mult cat spui ca il iubesti si iti doresti sa-i fie bine! Daca zici ca nu prea e o prioritate pentru tine, atunci all good, inteleg ca nu ma implic nici eu prea mult si nu iti dau decat cateva chestii de baza, pe care le faci tu in ritmul tau cand vrei. Daca zici ca al tau caine e lumina ochilor tai si faci orice pentru el, atunci eu ma astept ca tu sa prioritizezi acel caine exact la fel de mult cum prioritizezi relatia cu tine/sot/sotie/copii etc. Drept urmare, sunt atenta la tot ce misti in ce priveste cainele, iti pun in vedere fiecare mica greseala si de asemenea fiecare mic progres. Dar astept consecventa militareasca!”

Iar tu ca si client ai veni si ai zice: „Eu ma astept de la tine sa ……….” (fill in the blanks, orice e liber pentru pus pe masa cand vine vorba de asteptarile tale de la specialistul cu care lucrezi, eu sau altul, nici nu conteaza). Important este sa comunici! Ce e important pentru tine din relatia cu mine ca specialist? Ce nevoi ai? Ce te doare? Ce vrei si ce nu vrei? Ce stil de comunicare preferi? Cum imi pot face eu jobul in asa fel incat sa-ti intalnesc aceste asteptari?

Orice ar fi, fara a fi comunicat este greu de conciliat. Keep that in mind!

Daca tot suntem pe drumul asteptarilor, o sa recunosc aici public ca nu de putine ori m-am asteptat (my bad, I know) ca dupa o relatie de ani de zile cu X sau Y client, acestia sa ma vada, asa cum ii vedeam si eu, ceva mai mult decat o simpla relatie profesionala, ci mai degraba o amica (daca nu e prea mult sa zic prietena). Sa vina catre mine cu mintea si inima mai deschisa si sa ma cunoasca ceva mai bine decat cineva care s-a alaturat in joc de ieri. I was wrong in more than one instance in acest aspect. Oamenii sunt foarte diferiti in ceea ce considera apropiere si nu prea stiu sa diferentieze intre ce inseamna relatie pur profesionala si ce inseamna relatie ce are interconectate atat valente profesionale cat si personale.

Learned that lesson the hard way & lost a couple of people along the way, doar pentru ca ma asteptam sa ma cunoasca si inteleaga dupa mai mult de 5 ani. My bad there. Poate nici eu nu am comunicat pe intelesul lor aceste asteptari…

Si ajungem asa la DEZAMAGIRI:

Au fost multe si diverse. Cele mai mari au venit de la oamenii in care am pus si am dat cel mai mult suflet. Oameni pe care, cum ziceam mai sus, ii consideram prieteni. Oameni care unii au venit la nunta noastra. Oameni cu care am ras si plans, pe care i-am chemat la munte sau la mare cu noi, oameni cu care am stat la masa si cu care am vorbit cate-n luna si-n stele, nu doar despre caini ci despre viata.

Am invatat ca atunci cand ai asteptari, ai inevitabil si dezamagiri. They come in twos.

Sunt convinsa ca am si dezamagit. Mult si profund. Nu pentru ca mi-am dorit asta, nu gratuit, cum mi s-a mai spus. Ci in majoritatea cazurilor pentru ca nu mi s-au comunicat respectivele asteptari din partea lor. Ce sunt convinsa si absolut sigura, pentru ca altfel Universul asta in care suntem nu ar mai avea niciun sens, este ca asa cum eu nu am facut niciodata un rau voit si gratuit, nici persoanele in cauza nu au vrut sa faca rau si nu au avut intentii rele, ci ca si in cazul meu, a avut loc o comunicare defectuoasa. Asa imi place sa cred.

Ce mai stiu este ca oricat de dezamagita as fi de o persoana, niciodata nu as trece pe langa ea pe strada si sa nu o salut. Una din valorile mele in viata este sa las mereu loc (acolo unde si cat se poate) de buna ziua. Nu imi place si nu vad nimic bun in a intoarce spatele si a te preface ca nu vezi pe cineva cand acesta trece pe langa tine, avand in vedere ca nu ti-a facut niciun rau propriu zis (if that’s the case of course).

Personal, sunt dezamagita de fiecare data cand vad ca un caine este neinteles, nu este un match intre el si stapan sau nu ii sunt indeplinite nevoile instinctuale de baza. Sunt dezamagita cand omul zice ca face sau ca vrea sa faca si apoi descopar ca nu face. Sunt dezamagita cand oamenii zic ca au incercat orice si nu le iese (in contextul in care stiu ca au incercat DOAR ceea ce le era confortabil). Sunt dezamagita cand oamenii aleg sa se planga in loc sa faca. Sunt putin dezamagita (dar paradoxal ma si bucur in acelasi timp) cand omul multumeste lui X sau Y trainer din online, in contextul in care i-am spus/aratat/ghidat pasii exact in aceeasi directie, dar de la mine nu a auzit. Sunt dezamagita cand pun la dispozitia clientilor nostri instrumente gratuite de lucru sanatos (Dog Psychology group, Regional Pack Walk groups etc) si ei le iau for granted si nu le folosesc la potentialul maxim. Sunt dezamagita cand oamenii sunt nemultumiti in spite of my best efforts. Sunt dezamagita si de mine de cele mai multe ori si in cele mai profunde feluri, cand se intampla asa.

Din pacate cand oamenii sunt dezamagiti, real sau fara motive sanatoase, fac si lucruri mai putin ok. Printre ele din punctul meu de vedere se numara si reviews. Dar pana acolo avem de vorbit despre letting go.

LETTING GO:

Nu e ceva ce imi vine usor. Cred ca nimanui care este un impulsive overthinker nu ii este usor sa renunte. Mie una imi este una dintre provocarile cele mai mari in viata. Nu o fac des, nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca al meu creier functioneaza pe ratiune (partea stanga e on full blast) si are nevoie sa inteleaga logic orice, dar atunci cand o fac este un sentiment incredibil de fain.

Am observat de asemenea ca nu sunt singura careia ii este greu sa renunte. Majoritatea oamenilor sunt in registrul asta. Le e greu sa renunte la ego, la a lua lucrurile personal, la a judeca, la a blama etc. Ne e greu mai bine zis. In ultimii ani analizandu-ma mult, punand multe in balanta, observand, o fac mai des si imi iese putin mai bine, dar nici pe departe la nivelul la care mi-as dori.

Renuntarea insa vine cu PACE la pachet. Cred ca de asta si scriu acest articol. Pentru a renunta la a intelege sau rationaliza anumite lucruri si sa accept doar ca asa stau ele si nu le pot influenta prea mult. Imi place sa cred ca am renuntat la a blama sub o forma sau alta anumiti oameni pentru anumite actiuni. Am renuntat la a fi atat de reactiva cum eram alta data. Am renuntat si la a pune atata suflet cum puneam inainte din pacate (nu intodeauna renunti numai la lucrurile negative, se mai strecoara si unele pozitive uneori), mai mult pentru a ma proteja de dezamagiri ca cele mentionate mai sus.

Un alt motiv pentru care imi e greu sa renunt in general, este pentru ca am un simt al loialitatii foarte bine inradacinat. Ai zice ca e un lucru bun, insa nu neaparat. Din cauza lui imi este greu sa renunt la oameni, situatii, atasament, ego (da, poti fi loial si felului tau de a fi), obiecte, stari emotionale, mentalitate etc.

Am reusit sa ma detasez de anumite momente traite, care au venit cu dezamagirile mai sus mentionate, insa se pare ca oamenilor le este mai greu sa treaca peste si sa move on with their lives. Si aici apar reviews.

REVIEWS:

Daca dupa ce cititi articolul asta vreti sa lasati unul, puteti da click mai sus, pe cuvantul subliniat. M-ar bucura sa fie unul real, nu unul din ciuda/nemultumire personala/ego. Ci unul real legat de cum considerati voi serviciile noastre, pe bune.

Revenind insa la oile noastre, eu personal am dat mereu reviews DOAR daca au fost solicitate sau daca mi-a placut enorm locul/serviciul respectiv. Niciodata nu am dat un review prost, indiferent daca aveam de ce sau nu. Indiferent ca am luat personal ceva sau nu. Indiferent ca am fost dezamagita de respectivul loc/serviciu sau nu. Un exemplu am in acest sens: am fost la un moment dat la un date cu Stany intr-un loc caruia i se facuse mare reclama si era foarte high end. Am tinut neaparat sa mergem acolo in ciuda preturilor piperate (si nu suntem genul care sa facem nazuri la a plati pentru ceva daca chiar isi merita banii) si a oamenilor ce frecventau locul (numai vedete, influenkeri etc). Felt very out of place, nu pentru ca nu eram ambii imbracati la 4 ace sau pentru ca nu ne simteam din peisaj, ci pentru ca am fost cumva tratati ca plebea de catre personalul de acolo si pentru ca am fost dezamagiti de mancarea care la suta de euro pentru 2 persoane (un fel de mancare fiecare si cate un pahar de vin) putea fi mult mult mai buna. Am mancat in multe locuri, gurmanda fiind, si mult mai gustos la jumatate de pret si am dat si mai multi bani insa pe mancare care m-a facut sa plang o lacrima de buna ce era.

Cu toate astea si cu toate ca am ramas cu un gust amar in urma experientei (felt like lost time & money), nu am dat review negativ. De ce? S-ar putea argumenta ca ar fi bine sa stie si altii sa evite locul. But who am I to say?! Poate tu daca mergi maine, gasesti locul si experienta ca fiind una extraordinara! Si poate daca citesti ceea ce tocmai am scris mai sus, care da, este o experienta reala dar PERSONALA a mea, nu te duci si nu ai parte de experienta vietii tale (diferita total de perceptia mea asupra ei). De ce ti-as fura acest drept?!

De asemenea, atunci cand esti antreprenor, intelegi mai bine cat de greu este sa cladesti un brand, sa pui suflet si timp/bani/efort etc in ceva, sa cresti poate de la 0 si sa iti creezi o reputatie frumoasa. Cineva care nu are un brand personal sau de business de sustinut si de aparat, habar nu are ce influenta poate avea un singur review prost. Oamenilor le este usor sa arunce cu noroi, fara sa stie cati ani si cat de greu s-a lucrat la ceva. Un job se schimba usor. Un business de la 0 nu se creeaza asa usor.

Mi se pare ceva ce faci, in ciuda cumva, nu doar legat de o dezamagire. Asta inn cazul in care aia a fost singura ta dezamagire in viata si nu stii cum sa faci fata altfel decat facand rau. Ceea ce pot intelege pana la un punct. Insa nu este jobul meu sa invat oamenii ca mai sunt si dezamagiri in viata si ca totul nu e roz mereu. Am patit sa vina review la 2 ani (!) dupa ce am fost o sigura data acasa la un om pentru o evaluare. La 2 ani!! Nu la o zi dupa, nu la o saptamana dupa. Am patit sa primim review negativ legat de ce facem noi in viata personala si in Ajunul Craciunului, ca si cand persoana respectiva nu avea altceva mai bun de facut de Craciun decat sa scrie un review prost la noi si nici macar legat de business (nu in totalitate). Am patit sa primim reviews doar cu stele (1-2) fara vreo explicatie, doar asa… Sa se simta bine cea de la capatul tastaturii, ca ne-a aratat ea noua! Intrebata persoana in privat ce anume nu a fost ok, m-a lasat pe seen.

Cumva cu tot faith-ul meu in humanity, lucrurile astea mi se par venite din rea vointa. Si aici deja este beyond dezamagire. Mi se pare ca ti-ai gasit un cal de bataie si reversi toate frustrarile tale pe el, fara sa aiba vreo vina reala. E ciudat cum oamenii functioneaza asa… Ducand poverile astea pe umeri, incarcandu-se negativ (nu ca nu am avea destule care sa ne incarce negativ prin simplul fapt ca traim unde traim), dand energie si efort inspre ceva atat de neproductiv pentru nimeni, atat pentru ei cat si pentru noi si pentru altii. In conditiile in care nu cunosc om sa nu se planga ca nu are timp, ei dedica timp si spatiu mental si emotional pentru a arunca noroi. Alea 5-10-15 minute pe care le folosesti asa, redirectionate in lucrul cu cainele tau, ar intoarce indoit efortul in imbunatatirea relatiei voastre cat si te-ar incarca pe tine pozitiv si te-ar face mai productiv atat pentru tine cat si pentru societate.

Nu stiu cum acest mic detaliu scapa oamenilor. Din atatea lucruri bune pentru tine pe care le-ai putea face cu timpul tau, de ce ti l-ai irosi pe un review negativ?

Si aici revin la ceea ce citam la inceputul articolului: if that’s the thing that toots your horn… Sure, arunca in mine cu vorbe urate sau reviews proaste. Dar nu vad cum asta iti va imbunatati viata, relatia cu sinele sau cu cainele.

Asadar… Listen to the sound of silence & sometimes maybe just STFU.

Read that again!

Cats, force free & pity

/ Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu
In alte cuvinte mila nu ajuta la nimic si dusa in anumite extreme este chiar o boala

O sa va intrebati ce legatura au pisicile, cu psihologia canina, cu jurnalul unui dog behaviorist si cu mila si force free-ul.

Bare with me, there’s a long talk ahead!

Am atins putin subiectul cand am vorbit despre emotii si caini, insa acum vom merge ceva mai profund, to the depths of pity hell. Am ales sa vorbesc pe marginea subiectului si sa ma leg de pisici (paradoxal) pentru ca psihologia din spate e similara si se muleaza la orice specie, inclusiv la oameni.

Mi-a servit drept exemplu Shadow, cel mai nou membru al haitei noastre, care este un motan negru de aprox 1,5 ani si care atunci cand l-am luat in Martie era o umbra de pisica. In sensul ca se ascundea pe unde apuca, in cele mai indepartate si intunecoase unghere ale casei si nu voia sa aiba nimic de-a face cu noi. In a nutshell era speriat de bombe!

De ce l-am ales pe el? Nu de mila, ci din constientizarea ca sansele ca un pisic ca el sa fie adoptat la varsta pe care o avea si la tiparele comportamentale date erau minime. Deja fusese adoptat odata (inca de pui) si a fost returnat pe motive de mila. Da da, asa cum ati auzit – mila! Persoanei ce il luase ii era mila sa il mai vada speriat si „anxios” la atingere, nedoritor de interactiune sub nicio forma. Si atunci a luat hotararea sa il returneze la Miau Cafe, in speranta ca cineva cu mai multa experienta il va adopta si va putea sa-l scoata din carapace. In hindsight a fost decizia buna pentru el, caci a dat de noi, which was his luck in life I guess.

Cum credeti ca a iesit Shadow din carapacea lui de frica si fuga?

Obligat fortat! Adica opusul a force free. In ce sens? Practic, dupa ce i-am dat un timp de acomodare cu noul spatiu, l-am lasat sa exploreze singur noaptea si l-am ignorat cu desavarsire pe timpul zilei cand mai iesea de pe sub mobila, asta aducand la suprafata curiozitatea lui, am profitat de mici momente in care era in cate-un colt si nu avea unde sa fuga (ex. daca era urcat in centrul de joaca al Lisei, daca se nimerea in vreo cusca goala a vreunui catel) si prindeam momentul (atentie, nu il sacaiam sau alergam prin casa sa il incoltim pe undeva), atunci cu toate ca el se ferea si s-ar fi bagat in pamant de frica, ii aratam, prin cateva mangaieri usoare, ca atingerea noastra nu ii face niciun rau si ca we mean no harm & he doesn’t need to fear us.

Practic am fortat putin nota in anumite momente cheie, strict ca sa vada ca si in acel context, unde am putea sa ii facem rau daca am vrea, e in siguranta si intentiile noastre sunt strict sa ii fie lui bine. Nu voiam decat sa ii oferim afectiune. Ce era foarte interesant de observat in acele momente, era ca se vedea clar socul si uimirea in expresiile lui, faptul ca „WOW, am supravietuit atingerii ciudatilor astora”! El chiar era fascinat dupa fiecare astfel de interactiune si slowly but surely, a inceput sa devina din ce in ce mai relaxat cand ele se intamplau. A inceput sa fie din ce in ce mai curios de noi si sa exploreze inclusiv camerele in care eram noi. A inceput sa observe mai mult si sa nu mai fuga din camera cand ii ofeream afectiune Lisei (cealalta pisica a noastra). Si dupa aproximativ 2 saptamani de la adoptie, el deja venea pe canapea cu noi.

One of Shadow’s first times on the couch

Tot asa, pe masura ce s-a acomodat cu a fi in preajma noastra, am fortat din nou usor usor nota, furand cate o mangaiere cand si cand, atunci cand el nu era atent (asta pentru ca daca te vedea ca te intinzi catre el, se ferea sau fugea). Si la fel de slowly but surely, a inceput sa stea din ce in ce mai mult la mangaieri.

Asta la mine (eu fiind cea care l-a „fortat” ceva mai mult, intinzand limitele atat cat am putut fara a merge mai mult decat putea duce el), la Mihai a fost o perioada lunga reticent, Shadow neavand parte de multe interactiuni cu barbati in viata lui de pana la noi. Mihai initial nu a fortat nota cat am facut-o eu, insa a observat ca atata timp cat nu o facea, nici Shadow nu se apropia deloc. Practic am invatat ca Shadow pana nu era fortat sa isi infrunte fricile, nu le depasea nicicum. Sounds familiar?! 😉

Asadar a inceput si Mihai sa fie mai insitent cand prindea ocazia si ghiciti ce?! S-a intamplat exact acelasi lucru si cu el ca si cu mine: Shadow a inceput sa se apropie si de el la fel. Dupa ce s-a acomodat cu noi in diverse cisrcumstante, vazand consecventa din partea noastra si ca in mod repetat nu a patit nimic atunci cand s-a lasat mangaiat, a inceput sa capete curaj si sa testeze limite, sa se joace cu noi, intai timid (poate iti dadea o labuta peste mana dar apoi se retragea si se pregatea sa fuga ca si cand ar fi testat daca i se intampla ceva in circumstanta respectiva, sau musca si la fel, fugea de parca ar fi gresit cu ceva), apoi din ce in ce mai sigur pe el, ne cauta prin casa, ne miorlaia sa ii dam atentie, ba chiar o astepta si se astepta sa i-o oferim!

S-a mai intamplat insa ceva pe parcurs, care la fel contravine filosofiei force free: am oferit atat afectiune, cat si repercusiuni atunci cand o facea lata. Faptul ca istoricul lui ne spunea ca ii era frica de oameni, nu a insemnat pentru noi niciodata ca nu vor exista consecinte pentru greseli, regardless of that!

Ce inseamna asta? Inseamna ca Shadow a avut acces la toate facilitatile (bolurile lui de apa si mancare, intr-un loc safe si unde sa nu ii fie invadat spatiul de catre caini; litiera curata in fiecare zi; spatiu sa se desfasoare si unde a avut libertatea de a-si alege locurile preferate etc) dar a avut dupa prima saptamana si consecinte pentru actiunile lui. Let me clarify that for you: pentru ca Shadow si-a trait mare parte a vietii inainte de a veni la noi, intr-un spatiu limitat unde erau doar pisici si unde avea putine alternative pentru a gresi, cand a venit la noi, intr-un spatiu de 4-5 ori mai mare, desi stia (repet, dupa un timp) unde este de exemplu litiera (pentru ca o gasise inca din primele 2 zile si isi si facuse nevoile acolo), alegea sa faca si in alte locuri pipi (si nu, nu era marcat, caci e castrat), cum ar fi in paturile cateilor.

Asadar, dupa ce m-am asigurat ca i-am dat toate alternativele pentru a NU gresi (i-am luat inclusiv litiera separata, sa ma asigur ca are locul lui, nederanjat de deseurile Lisei), am setat si lucrurile in asa fel incat daca in ciuda aranjamentelor ca sa ii fie bine, el tot ar alege gresit, sa pot fi punctuala in a-i arata ca nu asta vreau /vrem de la el. Si minunea s-a intamplat! Urmarindu-l intr-o zi de la distanta, am fost on his case, pana cand l-am surprins ca s-a asezat sa faca pipi pe un patut, moment in care am luat sticla cu care stropesc florile si l-am stropit de l-am udat, facand si follow through, asigurandu-ma ca nu se mai intoarce la patut in ideea de a face pipi acolo niciodata! Si da, pisicile urasc sa fie udate, deci a fost cam cea mai neplacuta consecinta pentru el.

Ce credeti ca s-a intamplat? Credeti ca s-a creat o trauma si dupa ce l-am corectat in mod fair si punctual (timing bun, exact in momentul in care s-a intamplat boacana, astfel incat sa inteleaga crystal clear pentru ce a primit acea consecinta) dat fiind ca lui oricum ii era frica de oameni si era abia in a doua saptamana la noi? Nope! Shadow a inteles mesajul, de atunci nu a mai facut niciodata pe patuturi si s-a limitat la litierele disponibile, iar a doua zi dupa respectiva corectie era la loc pe canapea langa noi, cu aceeasi incredere castigata prin niste actiuni consecvente, repetitive, calme si increzatoare.

Shadow in his 3rd week with us

Sincer, nici noi nu ne asteptam sa iasa atat de rapid din carapace, si eram pregatiti mental si emotional ca in ciuda eforturilor noastre, el sa fie asa timid si neincrezator ca si temperament. And we were ok with that, acceptasem. Ne-a uimit insa cat de doritor era el de fapt de afectiune si cine era ca personalitate reala, in spatele mastii!

Nici pe departe pisoiul fricos si panicat pe care il cunoscusem si adoptasem. Nu avea nici in clin nici in maneca povestea despre cine era el cu individul Shadow pe care l-am observat noi in astea imediat 6 luni de cand il avem alaturi. Si motivul pentru care nimeni nu l-a cunoscut pe adevaratul EL a fost pentru ca din mila sa nu il „strice” mai mult, nimeni nu l-a fortat sa iasa din respectiva carapace. Nimeni nu si-a asumat sa intinda putin coarda cu el, sa vada ce s-ar fi intamplat. Just poke around for a bit, see what happens. Couldn’t get much worse than where he was, cause he was at rock bottom! Only way to go was up & the only way to get there was through fear itself!

First time in the yard, both us & him sharing trust in each other

Acum Shadow este cel mai cocky pisoi, se gudura pe langa noi si mai are putin sa ni se urce in cap cand vrea atentie, ne cearta de 70 de ori pe zi ba ca nu il bagam in seama, ba ca de ce iesim cu cainii in curte si pe el nu il luam, ba ca de ce nu ii dam si lui ce mancam noi si sincer s-a transformat in exact pisica pe care ne-o doream si de care aveam nevoie in haita noastra: fearless, calm, confident, not too active, curious, bold, affectionate, respectful with Lisa & us.

First time staying on me
First time staying on Mihai

Ce vedeti in pozele de mai sus este tot rezultatul fortarii mainii. Nu ar fi venit sau stat niciodata in brate, cum nu ar fi stat la mangaiat, cum nu ar fi iesit din cochilia lui, daca nu l-am fi obligat sa o faca pentru a vedea ca nu pateste nimic.

Acum, cum se leaga toata polologhia asta de caini si psihologia lor si ce este acest force free, dom’le?!

Well, easily put, cam asa functioneaza si la unii (chiar multi) caini. Anume, oamenii ii adopta pentru ca le este mila si pentru ca nu suporta, din punct de vedere emotional, sa ii lase acolo. All well and good (ish) daca odata ajunsi acasa, s-ar dezbraca de haine si de povestea din spate si ar lasa trecutul in urma, deschizand un nou capitol, o foaie alba pe care ei sa decida cum vor sa o umple.

Dar nu, ce se intampla in realitate este ca online vor da in majoritatea cazurilor de informatii bazate pe filosofia force free, care spune sa nu care cumva sa fortezi animalul sa faca vreodata in viata ceva ce nu vrea, ca e pacat si te bate Doamne Doamne!! Kidding, God is not part of that philosophy, cause in the Bible there’s not much mention of force free, on the contrary (that is tho’ another story for another time).

Asadar bietul stapan necunoscator care nu a vrut altceva decat sa ajute acel caine de care i-a fost mila (!), se chinuie si trece prin toate metodele pure positive pe care le poate gasi, pentru a scoate cainele 3 pasi in afara casei (asta in anumite cazuri, in altele nu poate face nimic cu el afara cause the dog is shutting down) sau nu reuseste indiferent ce ar incerca, sa il ajute sa nu-i mai fie frica de diversi stimuli.

Dupa ceva timp, va merge pe una din doua variante: fie va apela la un profesionist, fie va decide ca nu poate tine cainele caci nu mai suporta sa il vada asa. Ambele variante au cate doua outcome-uri:

  1. Omul apeleaza la un profesionist:

A. Profesionistul este tot pe principiul force free/pure positive si dupa ce incearca tot ce a incercat deja omul luand informatiile de pe net, si cainele nu iese din cochilie doar prin puterea cascavalului sau a ficatelului, si nici vorbitul pitigaiat nu ii merge, fie renunta pur si simplu (spunandu-i si omului ca asta este cainele pe care si l-a ales si asa va fi viata cu el) sau worst case scenario, ii recomanda omului returnarea la adapost sau eutanasia ca ultima solutie pentru ca patrupedul sa nu duca o viata chinuita traind in frica (daca credeti ca nu se intampla, you better believe it, e mai des decat ati vrea sa stiti).

B. Profesionistul este balanced trainer/behaviorist si atunci forteaza nota in anumite circumstante si nu renunta doar pentru ca blanosul nu vrea sa ia treats. Foloseste tot spectrul de cunostinte si cauta sa afle de unde vine cainele de fapt, ce are nevoie individul asta specific si cum ar putea sa il ajute, atat pe el cat si pe stapan, sa se deschida si sa isi traiasca viata fear free!

Acum la varianta asta, procesul nu arata foarte frumos at first si cu toate ca e evident unul dintre putinele (daca nu chiar singurul) lucruri ce ar functiona, omul care nu a adoptat rational ci emotional, s-ar putea, most likely, sa nu poata sa faca fata realitatii at hand. Si atunci ajungem la punctul 2.

2. Omul decide ca nu poate pastra cainele:

A. Pentru ca procesul este unul de durata si care implica destul de multa tarie de caracter si asumare (practic sa fii mental un fel de paramedic pentru cainele tau), omul zice „nu am stiut ca va fi atat de greu, aveam alta imagine pentru viata alaturi de caine” si ii gaseste (intr-un scenariu pozitiv) un alt camin cainelui, undeva la curte, la vreo cunostinta.

B. Il returneaza la adapost in ideea ca acolo poate va gasi un stapan mai potrivit (neluand in calcul alternativa ca un caine foarte timorat rareori isi gaseste un camin potrivit si fie este returnat over & over again, fie este eutanasiat, daca e la kill shelter). Either or, cainele ori isi traieste restul vietii dupa gratii, ori nu traieste (si putinul timp pe acest pamant l-a trait oricum in frica).

De ce asta? Pentru ca nimeni nu a avut curajul sa ii impinga limitele, sa fie putin forceful, pentru ca nimeni nu a dat mila la o parte pentru the greater good, pentru ca nimeni nu s-a gandit intai la caine si ce simte el, apoi la el insusi & because no one wants to get down to the nitty gritty and get their hands dirty or risk being judged for the greater good.

And because of that (and other such things) so many dogs wither and die in shelters everywhere…

Pity is a benign form of abuse!

Read that again.

When the push comes to shove

/ Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii
Words to live by

It’s been a while. Mostly cause I’ve been too tired, busy or not in the right mindframe for writing.

It’s a muscle I need to work on – writing. Nu am inca obisnuinta de a o face constant si consecvent. Subiecte sunt, pe marginea carora as vrea sa vorbesc (sau mai bine zis scriu). Insa impulsul si creativitatea imi vin in mod special cand am un subiect care „ma doare” si am nevoie sa il pun pe „hartie” ca o forma de venting. Descopar ca scrisul e metoda mea cea mai usoara, eficienta si puternica de a ma elibera de emotiile negative sau de rebeliune impotriva lucrurilor pe care le observ si nu mi se par tocmai ok.

Insa atunci cand iti procesezi emotiile si altfel, sau cand energia nu iti mai permite sa te dedici si intelectual intr-o directie, ori atunci cand a trecut momentul efectiv, descopar ca imi este greu sa scriu.

Lipseste drive-ul, motivatia sau pur si simplu, din nou, energia. Tipic, cand scriu intru intr-un flow, uit de trecerea timpului si uit de mine, ajung intr-un fel de tunnel vision si ma transpun pe foaie. Ca sa intru insa in acea stare, trebuie sa existe o… nevoie de a scrie. Daca nevoia lipseste sau nu e foarte intensa, am observat ca nu am tragere de inima sa scriu.

Totusi, pentru ca spuneam la inceputului acestui blog ca vreau ca el sa constituie o calatorie spre scrierea unei carti, am decis sa scriu indiferent de motivatia specifica zilei alese pentru aceasta activitate. Cum se zice in popor – pofta vine mancand.

Nu am pretentia ca tot ce scriu aici sa fie book worthy, deci o sa iau presiunea asta de pe mine (which is a lot for a perfectionist). Si am sa scriu despre ce se intampla in viata mea/a noastra/activitate etc doar pentru ca mi-am propus sa o fac.

Azi am ales sa scriu despre cazuri grele si oameni nerecunoscatori si poate e mai bine ca scriu despre lucrurile astea la rece, cand emotia nu este atat de puternica, decat sa o fac atunci cand se intampla. Azi scriu despre asta cu un pahar de vin alaturi, putin obosita dar calma. Not my typical self, cand vine vorba de oameni si caile lor intortocheate.

De ce am ales sa scriu pe marginea subiectului? Pentru ca se intampla. Patesti. Si e nasol cand ajungi in situatia respectiva. E paradoxal de fapt. Ai zice ca oamenii cu cei mai grei/delicati/ciudati caini pe care alegem sa-i ajutam ar fi si cei mai recunoscatori, nu pentru ca vai cine suntem noi si ce sfinti salvatori am fi, ci pentru ca in majoritatea acestor cazuri, nimeni nu da doi bani pe acei caini si majoritatea dresorilor ii refuza din diverse motive (fie distanta, fie agresivitate, fie e mic, fie e batran etc).

Si ai crede ca dedicand un timp pentru macar a asculta povestea omului si a cainelui, pentru a lucra atat cat se poate si cat stii, pentru a ajuta sub ce forma poti si pentru macar incercarea de a face ceva pentru amaratul ala blanos neinteles de nimeni, oamenii ar aprecia, atat cat sa fie de bun simt, nu cat sa-ti ridice vreo statuie. Pur si simplu sa existe niste actiuni sau niste semne ca intr-adevar ceva ceva s-a simtit si de partea cealalta si ca s-a primit mesajul tau de „I’m here for you”.

Nope! Just a slap over the face or in a good scenario, a bad review.

Shocking, right?!

Well… Not quite. Cum ziceam, patesti. Nu s-a intamplat des (sincer nici nu stiu daca as putea duce genul asta de chestie prea des, fara sa-mi pierd complet increderea in umanitate), dar s-a intamplat cum ziceam la cele mai neasteptate cazuri.

Unul dintre ele – Husky, nu mai tin minte exact varsta, all over the place, stapanii ne chemasera pentru ca ei ajunsese sa-i fie frica de el, caci s-a dat la ea cand a vrut sa treaca pe langa el prin curte in timp ce el manca ceva. Oamenii locuiau tocmai in Bacu, undeva aproape de Giurgiu. Pe vremea aia evaluarea noastra costa infim pentru informatiile livrate si pentru timpul dedicat (care includea si drumul pana si de la client), practic la jumatate fata de acum. Ca idee, nu cred ca se acoperea bine costul carburantului consumat si timpul nostru.

Toate bune si frumoase, evident ca fiind la curte cainele nu era scos decat rar afara in plimbare (din nou, Husky tanar, necastrat, neconsumat deloc aproape), nu avea nicio regula sau limita si era entitled mai ceva decat regele Charles. Dupa ce am trecut oamenii prin toata partea de teorie a evaluarii, pentru a-si intelege mai bine cainele, am trecut la partea practica a evaluarii si am inceput normal cu exercitiul fizic si mental de care cainele avea nevoie.

Bineinteles ca fiind un husky nu avea cum sa fie scos pe altceva decat pe un ham, ca doar pentru asta sunt facuti: sa traga! 😉 A trebuit, normal, sa schimbam instrumentul pe ceva cu care sa putem avea o comunicare cu cainele si sa facem o plimbare structurata, pe ulita pe care locuiau. In momentul in care cainele si-a dat seama ca nu mai are controlul si ca i se da o directie clara si guidance, he went berserk!

Drama queens as they are, a inceput sa faca tantrum, dand tot ce avea el mai bun din el pentru a nu se supune (sau mai bine zis, pentru a nu renunta la puterea lui acumulata cu atata truda). De la crocodile rolls, pana la muscat lesa, redirectionat pe Mihai (el facea handlingul la momentul respectiv, eu fiind alaturi de stapani si explicandu-le ce se intampla si de ce reactioneaza cainele asa cum o facea), sarit ca ars, pus frane… The works!

Unul dintre puloverele bune ale lui Mihai si-a gasit calea catre a fi bluza de casa in acea evaluare. Un fleac. L-a ciuruit! Nu ca asta ar fi fost problema cea mai mare. Pur si simplu asta s-a intamplat. Stapanii au fost putin mirati la inceput de reactiile lui, insa au inteles (cel putin asa ne-au comunicat atunci) de ce facea asa si am continuat si cu ei, dupa ce el se calmase si intelesese ca nu are de ce sa se lupte cu presiunea din lesa.

Cainele a fost preluat de mine, dupa ce l-a „imblanzit” Mihai, apoi de stapan si dupa de stapana. Cu toata lumea a mers decent in lesa, luand directie si fara a se mai lupta. Am intrat inapoi in curte apoi si asta a fost evaluarea. Le-am lasat bineinteles teme, i-am introdus in grupul nostru de clienti si am facut practic tot ce facem la orice evaluare.

Fast forward 2 ani! :)) Stiu, nu va asteptati la asta. Am derulat timpul inainte pentru ca dupa ce a doua zi stapanul ne trimisese 2 videos legate de mersul in lesa si sa ne intrebe daca se descurca cat de cat ok (la care am dat feedback constructiv si am mentionat ca in continuare sa nu ezite sa intrebe daca au ceva si evident sa ne spuna daca vor sa ii ajutam in continuare), vine din neant un review ciudat despre un caz de care nu ne mai aminteam, de la un nume ce nu ne parea familiar.

Nici ceea ce descria tipa acolo nu suna familiar, pentru ca zicea ca am fi luat cainele din curte si am fi plecat cine stie unde cu el, abuzandu-l, apoi l-am adus vezi Doamne vatamat si traumatizat acasa. Cand am citit ne-am uitat perplecsi unul la altul, atat eu cat si Mihai, because that’s so not our MO. Like who tf is this and wtf is she talking about?

Gandindu-ne long and hard, mi s-a aprins beculetul ca ar putea fi aceasta tipa, cu acest Husky. Cu ajutorul partenerului de business care ne si recomandase lor, am reusit sa identificam intr-adevar ca era vorba de una si aceeasi persoana.

Am dat link mai sus (click pe cuvantul review) cu cele spuse de ea in review. Pe aceeasi pagina, mai jos, aveti si raspunsul nostru. Am ramas putin stupefiati ambii ca dupa atata timp si o lipsa completa de comunicare din partea lor, dupa cele mentionate mai sus, ea s-a trezit sa scrie un review aiurea, fara nicio baza efectiva si fara sa ne fi comunicat fie atunci pe loc, fie ulterior, zilele ce urmasera evaluarii, pe orice cale, ca ceva nu i-a placut sau nu a fost ok. El chiar ne multumise a doua zi pentru ajutor!

Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce i-am gresit respectivei persoane si de ce, dupa ce ne-am straduit sa facem cum a fost mai bine si sa venim cu solutii si pentru ei si pentru caine, „rasplata” ne-a venit sub aceasta forma din partea ei. I-am scris ulterior si pe Whatsapp incercand sa ma lamuresc ce a apucat-o. Nici pana acum nu a citit mesajul (desi s-a livrat).

Guess we’ll never find out! #perplexed

O alta situatie s-a intamplat mai recent, a fost la un caz si mai greu, unul ce putea avea consecinte urate pentru Mihai (si de la care a si avut unele). Despre acest caz, intamplator, am si scris intr-o postare aici pe blog, inainte de a merge la evaluare (cazul 1 din postarea respectiva). I had a hunch it was going to be a shit show, for whatever reason. Le-am zis inca din conversatii ca nu cred ca e ce trebuie cainele respectiv in mixul lor familial si pentru stilul lor de viata. No one listened, cause why listen to the voice of reason when you have emotions to guide you through life?

Oh, well… Asadar Mihai a fost la cazul asta (nu stiu cum se face ca tot el da saracul de astea ciudate, nu ca eu nu as fi avut my share of the circus, dar in ultima vreme parca le nimereste mai mult el) si nu doar atat ci a fost si insotit de trainee-ul nostru Robert. Toate bune si frumoase, oamenii isi doreau ca blanosul sa poata fi plimbat si de alte persoane in lesa, atunci cand ei sunt plecati de acasa si sa fie safe around house guests (daca fac un gratar de exemplu).

Intra in evaluare, teoria teorie, dar practica ne omoara. Atat de mult ne omoara incat stapanul i-a spus lui Mihai la evaluare ca mai fusese un dresor la ei si lucrasera, dar respectivul nu a atins lesa si nici cainele, din cauze evidente (caine de talie mare cu tendinte agresive). Totusi, oamenii ne chemasera caci voiau cele mai sus mentionate. Asadar cineva trebuia sa preia lesa de la stapan si sa plimbe cumva cainele.

De data asta nu s-a pus niciun instrument de control pe caine (slip leash sau prong), era doar pe lesa si zgarda normala. Din clipa in care lesa a ajuns de la stapan la Mihai, cainele a inceput sa atace (fara a fi provocat in niciun fel). Si da, chiar a atacat, genul de atac clasat in Red Zone (dog goes for the upper body/neck, hence they go for the kill). Mihai s-a protejat ferindu-se cum a putut, din pacate insa, pentru ca plouase cu cateva ore mai devreme, a alunecat in „tango-ul cu moartea” si a cazut pe umar, lovindu-se destul de grav. Din fericire a reusit sa evite un alt atac si sa se ridice in timp util.

Pana la urma cainele s-a linistit, vazand ca Mihai nu renunta si i-a fost returnat stapanului. Partial sedinta fiind filmata de catre Robert (footage in this business is scarce and always welcome and appreciated). Dupa ce s-a incheiat evaluarea, Mihai le-a dat cateva teme de facut oamenilor (inclusiv sa acomodeze cainele cu botnita), i-a introdus pe grupul de clienti si a facut un grup separat cu ei si cu noi doi, pentru a avea acces usor la comunicarea cu noi si pentru a adresa orice intrebari, da updates etc. Tipic nici eu, nici Mihai nu facem asta decat cu oamenii si cazurile la care lucram abonament de sedinte. De data asta insa, pentru ca stia ca vor avea drum lung in fata, dar cu inima deschisa si dorinta de a ajuta, a facut o exceptie.

Ulterior, la cateva zile dupa respectiva evaluare, am decis sa facem un reel cu si despre acel caz. Eu personal nu am fost pro neaparat, odata pentru ca era destul de raw footage-ul, iar in al doilea rand pentru ca sunt perfectionista si nu consideram ca era one of our finest moments (nu pentru ca nu s-a procedat corect, ci pentru ca Mihai ended up bitten a couple of times). Dar am decis impreuna ca e important ca oamenii sa vada ca exista si astfel de cazuri, ca nu le refuzam, ca nu ne dam batuti si ca exista o luminita la capatul tunelului.

Toate bune si frumoase, insa nu aveam un outcome la finalul videoului. Robert nu filmase decat cateva cadre, cele in care cainele ataca. Nu filmase si partea de dupa, cand cainele era sub control, fusese predat stapanului si se plimbasera atat Mihai cat si cainele si stapanul, unii langa altii, frumos, in structura, fara ca blanosul sa mai atace (lucru pe care inainte il facea daca erau oameni pe langa stapan cand acesta isi plimba patrupedul). Am zis ca nu avem cum sa postam un video in care doar e atacat Mihai. Haide sa intrebam stapanul daca ulterior evaluarii, a facut vreun video sau poate face un video de cateva secunde, in care se plimba frumos cu cainele sau, dat fiind ca asta fusese oricum outcome-ul evaluarii. Zis si facut, primit si video, dam drumul la reel si efectul a fost cel scontat: oamenii au fost surprinsi, socati, fascinati si au inteles ca nu e chiar asa usor (for some think what we do is kids’ play) ce facem.

Lasat reel-ul acolo, uitat de el, the world moved on. Mihai era singurul care isi mai amintea cand si cand de caz, cand il strafulgera cate o durere in umarul ranit. Sa nu mai mentionam ca echivalentul banilor primiti la evaluare s-a dus pe consultatia la ortoped si tratamentul luat de Mihai dupa (partea de costuri emotionale si de business, caci a trebuit sa se recupereze 2 zile dupa, nu o mai pun la calcul).

Peste o luna si un strop, timp in care nu a venit niciun update, nicio intrebare, nici un semn de la oamenii respectivi, vedem un mesaj pe grupul lor. Cand am vazut notificarea deja ne entuziasmasem si mirasem in acelasi timp ca in sfarsit vine ceva din partea lor. Dar de unde? De fapt venea o solicitare sa dam jos video, ca nu e fair ca de fapt s-ar fi interpretat ca noi l-am invatat pe caine sa mearga frumos in lesa (ceea ce nici pe departe nu era scopul postarii) si ca i se vede lui fata si ca nu vrea asta (ca idee i se vedea pret de 2 secunde fata din profil), ca il poate recunoaste lumea.

Din nou…. # perplexed . In sensul ca nu tu vesti despre caine si ce s-a lucrat cu el, nu tu hai sa ne vedem sa lucram ca stim ce avem la usa, ci ne-am trezit ca azi of all days am vazut postarea (again, va puteti imagina cate s-au postat pe cont pret de o luna si cat scroll trebuia sa dai ca sa ajungi la postarea respectiva) si ne facem de ras (din nou, nu asta fiind scopul, not once did we say that the dog was bad or that the owners were so in the reel text). Nu astea au fost cuvintele lor specifice, but that was the subtext.

Asadar, dupa lungi discutii in care am incercat sa reason with them about it si sa intelegem ce le-a venit si de unde atitudinea, am inteles ca de fapt nu voiau nici sa vada dresorul cu care ei aparent continuasera munca in rastimpul asta (in care ea era prezenta si pe grupul nostru de educare, deci jucam pe 7 terenuri), ca poate vedea cainele si sa il recunoasca si nu e fair pentru el. Dar pentru noi era fair sa fi lucrat un caz greu, sa avem o data in viata putin footage de la el, sa ramanem cu tot felul de injuries & costs in urma lui & noting to show for it. Nici macar un avertisment pentru cei care vor o cariera in domeniu sau un awareness ca exista astfel de caini si ca nu tot ce zboara se mananca…

Neputand sa raspunda la niste intrebari simple si destul de clare/directe, au inceput sa o dea cotita cu GDPR si alte amenintari. Asadar am decis (cu toate ca puteam contracara orice ar fi zis, dat fiind ca aveam si martori oculari) sa scoatem reel doar ca sa nu le mai auzim gura, am scos-o si pe ea din grup, caci nu ni se pare nici noua fair ca atunci cand tragi de noi sa venim sa ajutam (2 luni au insistat sa ne vedem, cu toate ca aparent il apreciau mai mult pe cel cu care lucrau deja, nu am inteles de ce au mai vrut sa lucreze si cu noi daca tot erau asa multumiti de persoana respectiva), sa ne tratezi apoi la modul asta (avand in vedere ca nici nu ai comunicat deloc cu noi ulterior). Am dat si block ei pe Insta, ca sa nu mai aiba acces nici la contentul nostru.

Dupa toata povestea, el a decis sa scrie si un review prost, pe care, dupa ce i-am raspuns pe indelete, a ales sa il stearga, caci si-a dat seama ca erau baliverne cele scrise si ca dreptatea din pacate nu statea alaturi de el (pacat de timpul investit caci mi-a luat o ora sa ii raspund clar si diplomat si faptic la fiecare fraza din acel review).

Deci dupa tot efortul, dupa toata dedicarea, recompensa noastra era asta. Mihai care are ceva mai mult faith in humanity decat mine uneori, a simtit ca a pierdut mult din acea incredere. Si uite asa se acreste omul si ti se acreste sufletul incet incet, cum zice americanul „slowly but surely”. Si se mai mira apoi oamenii de ce ajungem sa fim directi, de ce nu mai suntem atat de blanzi etc. Aveti mai sus de ce-ul.

Ce ne tine insa pe linia de plutire si pe mine sincer ma incarca tare mult cu energie pozitiva, sunt acele cazuri, mai mult sau mai putin usoare, unde nu facem altceva decat sa dam o informatie clara si structurata, sau sa aratam un leash handling, ori sa linistim omul ca nu are un caine reactiv, ca apoi sa ne ridice in slavi efectiv. Stam uneori prin casa cand mai vine cate un feedback de genul, ne uitam unul la altul si ne miram intrebandu-ne „dar ce-am facut, sefu’?” in gluma, caci efectiv nu ni se pare ca am facut mare lucru acolo.

Apoi mai sunt multe astfel de povesti, atat de bine cat si altele heartbreaking, dar va povesteste mamaia si cu alta ocazie, ca de-acum v-oi fi plictisit deja cu semi-rant-ul meu… 🙂

At the end of the day, we sometimes meet people and feel sorry for their dogs.

To spay/neuter or not to spay/neuter? That is the question

/ Yoolia's Pack 2025 / 5 comentarii

Azi vorbim despre castrare si sterilizare. Pare ca e un subiect neverending precum povestea.

Am tot dezbatut aspectul asta pe live-uri pe Instagram (pe care apoi le-am urcat si pe canalul de Youtube):

Live talk w/ Care For Dogs

Live talk w/ Gabriela Manu ( Canisa Kokeltal Berner)

Live specific despre Castrare si Sterilizare

Am vorbit si vorbim mereu despre subiectul asta in cadrul sedintelor de lucru cu clientii, la evaluari, la evenimente si in grupul nostru de Whatsapp cu clientii. E ceva ce mereu vom promova si vom sustine. Si da, pot veni gurile rele si sa spuna ca nu e treaba noastra sa dezbatem subiectul pentru ca nu suntem veterinari.

Granted, nu suntem specializati in medicina. Insa avem o experienta practica in lucrul cu cainii si stapanii acestora ce ne impinge sa vorbim mereu pe marginea subiectului.

Si acum o sa vorbesc in numele meu, cu toate ca atat eu cat si Mihai ne dam cu capul de incapatanarea stapanilor in ce priveste subiectul si de parerile impartite ale veterinarilor care nu ajuta deloc in a usura decizia primilor mentionati.

O voi lua pe rand cu cateva situatii specifice pe care le intalnim in activitatea asta:

  1. Am caine metis (nu stiu ce mix de rase)
  2. Am caine ce seamana cu rasa X (caine fara acte doveditoare aka pedigree, dar care arata trasaturile unei rase)
  3. Am caine din rasa X (cu pedigree si acte in regula)
  4. Am caine in coproprietate cu crescatorul (are pedigree si urmeaza sa isi castige dreptul de monta in expozitii si sa fie periodic montat)

Dupa ce vom dezbate fiecare situatie in parte, voi scrie putin si pe marginea legislatiei din Romania si din punct de vedere al implicatiilor comportamentale si chiar si fizice si psihologice la caine, din perspectiva mea ca specialist in comportament.

De asemenea voi scrie si din perspectiva mea ca proprietar de caine (cu 3 crescuti cap coada de mine la activ).

Sa le luam pe rand asadar.

Situatia 1. Am caine metis (nu stiu ce mix de rase este):

Daca te regasesti in aceasta situatie, cu exceptia cazului in care conditia medicala a cainelui nu permite acest lucru, sterilizarea/castrarea ar trebui sa aiba loc oricand incepand cu varsta de 8 luni, indiferent daca blanosul este mascul sau femela.

Nu mai cadeti in capcana care se tot promoveaza in randurile stapanilor de caini cum ca ar trebui sa faca un rand de pui, sa aiba minim X varsta (am auzit toate varstele de la 1 an la 8 ani), ca se ingrasa, se inraieste, se se se….

Nu se va intampla absolut nimic altceva in afara faptului ca veti avea un caine mai calm si mai putin energic, ceea ce in circumstantele normale ale marii majoritati a oamenilor nu este deloc ceva de nedorit. Din pacate aici intervine sfatul medicului veterinar tipic, care in afara faptului ca nu cunoaste legea si daca o cunoaste nu o aplica, mai e si ignorant in ce priveste partea comportamentala a ecuatiei, nu doar cea fizica.

Si nu, femela nu TREBUIE sa faca un rand de pui si nici masculul nu TREBUIE sa fie si el barbat odata!

Multe studii arata chiar ca sterilizarea femelei inaintea primului ciclu de calduri este mai favorabila decat asteptarea sa treaca X cicluri.

Majoritatea veterinarilor vizeaza si pun accentul pe partea de dezvoltare a oaselor si musculaturii. Si da, partea hormonala data de a avea un organism intact aduce o devoltare armonioasa desigur, insa majoritatea cainilor (vom discuta si exceptiile) sunt foarte frumos dezvoltati pana la varsta de 8 luni si pana intr-un an.

Nu e ca si cand vrei un caine iesit din comun de dezvoltat (tineti cont ca inca discutam de metis), mai ales daca l-ai luat pentru a-l tine la apartament si nu ai nici spatiu nici timp prea mult sa il alergi.

Luam si legea in calcul aici care spune ca ORICE caine FARA pedigree si drept de monta TREBUIE sterilizat (si nu la 8 ani)!

Mergem mai departe la urmatoarea situatie.

2. Am caine ce seamana cu rasa X (caine fara acte doveditoare aka pedigree, dar care arata trasaturile unei rase):

Aici deja mi se ridica parul in cap cand aud atat atitudinea stapanilor cat si a veterinarilor. „Ia uite-l ce frumos este, vreau si eu un pui de la el” (stapanul) sau „e un caine de rasa dom’ne, pacat sa nu aiba si el o tura de pui” (veterinarul).

In primul rand, indiferent de ce iti scrie vetul pe carnetul de sanatate, cainele NU ESTE de rasa daca nu are PEDIGREE (actul doveditor al provenientei si genealogiei cainelui). Si aici nu vorbim despre acel elusive pedigree promovat de samsari in general („au parintii pedigree dar nu i-am mai scos si lui”, „costa extra pedigree-ul”, „un parinte avea pedigree dar celalalt nu si nu am putut scoate puilor” samd).

Daca al tau caine nu are acest act doveditor, NU ESTE DE RASA!!! Drept urmare nu se poate imperechea!

Este in afara legii si oricine din jurul tau care cunoaste legea si vrea sa o respecte, te poate denunta autoritatilor pe buna dreptate, daca iti montezi ilegal cainele. Atat eu cat si Mihai suntem in acest registru si mereu le spunem oamenilor din jurul nostru care au caini metisi cu sau fara aspect de rasa, ce vor sa ii monteze, ca nu avem nicio remuscare sa denuntam astfel de incalcari flagrante ale legii.

„Dar baiatul/fata mea e mai frumos/frumoasa decat unul de rasa pura”, „Vreau un pui de la el/ea”, „Toti prietenii vor un pui de la el/ea” si alte astfel de bazaconii.

In primul rand, daca credeti ca pentru o femela e fun sa duca o gestatie si o fatare, you’ve got another thing coming!

Procesul e unul greu, neplacut (toate partile, de la monta pana la fatare), dureros si chiar periculos in multe cazuri (femela putand inclusiv sa-si piarda viata in caz de complicatii). „Dar este atat de natural, aia de pe strada o fac de cand mosii rosii” e o alta obiectie a oamenilor. Da, cei de pe strada o fac de cand mosii rosii caci e un instinct primar asupra caruia nu au niciun control si nimeni nu sta sa faca statistici legat de cate catele raman cu sechele sau mor in acest proces, ci doar aleg sa vada ce le place, anume ca exista catele cu pui bine mersi (vorba vine, ca nici aceia nu sunt bine dar asta e alta poveste).

Legat de frumusetea exemplarului tau, nu e contestat de nimeni acest fapt. Toti cainii sunt frumosi in felul lor aparte si individual. Si chiar daca din punctul tau (si poate chiar si al veterinarului tau) arata mai bine decat un individ cu pedigree cu aceleasi trasaturi, monta unui caine nu e despre aspect, ci despre o serie lunga de multi alti factori ce trebuie luati in calcul (precum temperament, genetica etc). Aspectul cainelui tau e doar o parte a ecuatiei, cealalta parte vine si de la partenerul de monta si nu garanteaza aspectul puilor.

Daca acestia ies cu diverse probleme, mai mult sau mai putin grave, de tip displazie de exemplu, esti dispus sa platesti pentru tot ce implica tratamentul acestor probleme? Iar daca tu nu esti, viitorii stapani sunt?

Nu inteleg de ce oamenii merg mereu pe ideea „vreau un pui de la cainele meu”. Cainele tau, daca arata a o anumita rasa, nu este unicat, in sensul in care poti da o tura prin oricare adapost si iti garantez ca vei gasi un pui sau un adolescent care sa arate similar si iata cum, fara a inmulti aiurea un exemplar si a iesi alti 5-7 pui care au nevoie de stapani, ai luat unul dintr-un loc in care erau sute si ai si eliberat un spatiu pentru un alt amarat de pe strada.

E aceeasi mentalitate despre care vorbeam in articolul trecut cu emotionalul nostru egoist, care are aceasta placere sa aiba ceva al lui, fie ca este de la cainele sau sau de la el insusi (vezi sutele de mii de copii facuti de parinti care daca sunt luati la 13-14 legat de motivele pentru care i-au vrut, nu o sa gaseasca altul decat ca „imi doream unul al meu”- deci un motiv egoist prin excelenta).

Daca demontez si ideea ca „toti prietenii vor un pui de la cainele meu” dati voi o bere si mergeti sa va sterilizati catelul/cateaua, ok?

Hai sa vedem. Deci prietenii tai aia multi si buni, toti dragii de ei sans chien, vor morti copti unul de la cainele tau, da? Ok… Sa zicem ca inghit galusca asta fara sa imi stea in gat. Aveti cumva un contract scris? De cate ori acesti asa zisi prieteni au zis ca orice problema ai poti apela la ei 100%, si cand ti s-a spart teava de la scurgere nu erau de gasit sau aveau si ei problemele lor si erau prinsi cu munca si nu puteau veni sa ajute? Ah, ok… Shit happens si nu au putut fi atunci de ajutor. Cool, cool. E de inteles. Dar cand ai avut nunta si nici acolo nu au putut ajunge ca fix atunci aveau concediul si nu aveau cum sa il mute? Ah… Da, of course, intelegem si asta. Oricum nu toata lumea isi permite in ziua de azi sa dea un dar de… Cat mai este darul acum? 1000-2000 lei? Pe acolo, nu?

Ok, deci ii scuzam si de data asta. Dar un caine, care oricat ar fi el de mic, dragut, de la cainele tau pe care il iubesc mult acesti prieteni, nu va fi o problema sa adopte, nu? Pai hai sa vedem, their track record is not that bad, right? Doar ca un caine nu este o „zi pierduta pe repararea unei tevi” si nici un cost de 1000-2000 lei scazuti din buget, ci o responsabilitate de 10-15 ani, cu costuri asociate de aprox 250 lei (am fost extrem de darnica, fara sa iau in calcul situatii de tip probleme de sanatate/dresaj sau reabilitare/cazare in deplasarile cand nu poate fi luat) pe luna, adica echivalentul a 3000 lei pe an (asta in cel mai ieftin scenariu posibil, ala fara suplimente si cu mancare relativ medie ca pret), deci undeva la 36.000 lei de-a lungul vietii cainelui (presupunand ca acesta traieste doar 12 ani fara reparatii).

Adica undeva la 7500 Euro. Deci prietenii tai sunt dispusi sa renunte la banii astia si sa isi dedice o buna parte din timpul liber (precar) cainelui, doar pentru ca al tau caine e dragut si ei il indragesc, nu? Ce sa zic… Daca ai 5-7 (caci cam asta e media unui cuib, asta daca nu ai norocul sa iasa 10 din prima) astfel de prieteni dedicati, esti mai norocos decat 99,9 % dintre noi restul plebei. I doubt it tho’, for some reason… 😉

3. Am caine din rasa X (cu pedigree si acte in regula):

Si am ajuns si la situatia asta. Din ce in ce mai des intalnita. Pe de-o parte un lucru bun, pe de alta parte, nu intotdeauna.

Legea aici spune intr-adevar ca, daca obtii dreptul de monta in expozitii, poti imperechea exemplarul tau. Toate bune si frumoase. Dar vine intrebarea mea (si nu numai a mea): de ce?

E o intrebare pe care v-o recomand ca check up la orice vreti sa faceti sau orice decizie vreti sa luati, indiferent in ce arie a vietii. „De ce vreau sa fac asta”? O sa va ajute sa luati decizii mult mai bune.

Asadar haideti sa vedem de ce vor oamenii care au caini cu pedigree sa ii monteze? Well, majoritatea au ca motivatie cam aceleasi lucruri discutate mai sus. Doar ca acestia sunt si in dreptul lor legal sa le puna in aplicare, spre deosebire de primele 2 situatii. Si cu toate ca sunt in legalitate, din punctul meu de vedere tot nu ar trebui sa o faca.

De ce (see what I did there)? Pentru ca NU sunt crescatori legitimi. Nu au studiat suficient si amanuntit rasa si implicatiile cat si impactul unei monte asupra acesteia (vorbesc acum in cazul a 90% din detinatorii acestor exemplare, or fi si exceptii, de asta nu am zis 100% dar eu nu le-am intalnit inca).

Sa nu mai vorbim despre faptul ca majoritatea stapanilor de caini cu pedigree au senzatia ca strict detinerea actului de pedigree le da automat dreptul la monte, omit sa citeasca si restul paragrafelor legii care vorbesc despre obtinerea si a dreptului de monta pentru a fi in legalitate. Un caine cu pedigree poate sa nu fie in standardul rasei (sa aiba anumite defecte genetice) sau sa nu aiba temperamentul potrivit si sa nu primeasca automat dreptul respectiv.

Acum revenind la monta, dupa participarea la 2 expozitii diferite, in cadrul carora cainele este arbitrat de cineva specializat in rasa respectiva si primeste 2 titluri de Excelent (care atesta ca atat fenotipul cat si temperamentul sunt in standard), se considera ca exemplarul si-a castigat dreptul de monta. Insa asta nu inseamna ca e gata si monta. Ma bucur si ca incepand cu finele acestui an regula va fi de 3 titluri minim pentru a primi dreptul de monta, deci va fi putin mai dificil de obtinut si e foarte bine asa!

La randul tau, trebuie sa gasesti un partener pentru cainele tau, cu aceleasi standarde (pedigree si drept de monta) pentru ca monta sa fie in legalitate. La femele nici nu mai vorbim ca e necesar sa urmaresti toate modificarile in nivelul hormonilor, astfel incat sa prinzi perioada optima cand femela sa accepte masculul si sa se lege monta. E un intreg proces si numai cineva care a petrecut putin timp cu un crescator legitim stie cat de frustrant, time & money consuming si de durata poate fi.

Sa nu uitam ca in rastimpul asta nu doar tu te frustrezi, ci si cainele tau, care poate ajunge la maturitate (varsta de 3 ani) fara sa isi fi implinit acest instinct primordial si fara sa i se fi inlaturat partea aceasta hormonala astfel incat sa nu apara aceasta frustrare. Si de asemenea, in cazul rar in care se aliniaza astrele si planetele si nu mai este Mercur in retrograd, iar tu chiar gasesti un partener in standarde pentru caine, iar monta are loc cu succes, asta ajuta cainele tau sa fie linistit si calm (fara frustrare acumulata) pret de numai 6 luni. Apoi totul trebuie repetat. Again, and again, and again… Intre varstele de 1,5 si 8 ani, cam asta ar trebui sa fie jobul tau full time (mai ales daca esti norocosul detinator al catelei).

Realist vorbind, chiar ai genul asta de timp? Dar resursele financiare sa participi periodic la concursuri? Ai genul de expertiza sa stii ce ai de facut cu cateaua si puii imediat dupa fatare? Daca apar probleme? Daca nu gasesti stapani pentru pui, esti dispus sa ii pastrezi tu?

Si acum vei spune ca tu ai masculul, nu te intereseaza restul. Atunci de ce mai faci monta daca nu te intereseaza? De ce mai treci prin tot procesul asta? Care e sensul? Ajungem cumva inapoi la motivele date de antropomorfizare si egoism mentionate mai sus? Doesn’t make too much sense, does it?

Am mai intalnit cazul in care oamenii isi asuma o cauza de tip „vreau sa fie mai cunoscuta/populara rasa, ca nu prea sunt in Romania exemplare”. My question to you is: ai facut un studiu de piata real sa vezi cat de dorita este rasa? Poate ca este un motiv pentru care nu e atat de populara. Dar sa zicem ca nu e unul, pur si simplu romanii nu stiu despre respectiva rasa, ce te face pe tine salvatorul acesteia? Crescatorul de unde ai luat cainele tau probabil stie foarte bine cu ce se mananca rasa lui si face suficiente monte cat sa popularizeze in timp rasa sa. It’s his job, not yours!

Revin si la un subiect pe care atunci cand l-am adus in discutie, in diverse circumstante, oamenii nu au stiut ce sa raspunda pentru ca nu si-au pus problema asta. Anume, ok, tu esti un om responsabil, care face tot ce tine de el sa fie lucrurile in legalitate, sa fie puii si parintii ok, sa gaseasca stapani pentru pui etc. Puii vor avea pedigree (daca lucrurile sunt facute corect), ce ii opreste pe stapanii acestora sa faca si ei monte la randul lor cand puii vor ajunge la varsta propice, pe aceeasi mentalitate ca tine (sau poate mai rau, poate ei nu merg pe calea frumoasa si corecta/legala, poate doar ii monteaza ca ei cred ca pedigree-ul le da acest drept)? Si sa presupunem ca te transformi tu in Robocop si tii tu evidenta la tot ce se intampla cu puii, astfel incat sa nu existe astfel de monte de la ei. Chiar ai genul asta de timp si rabdare?

Sa zicem ca doar unul dintre respectivii pui ajunge sa faca o monta la maturitate (desi statistic vorbind daca tu ai facut asta o vor face si viitorii stapani ai puilor, majoritatea), tii tu cont si ce se intampla cu puii puiului tau? La cine ajung? Daca acei stapani sunt responsabili? Daca ii vor steriliza sau nici macar nu vor avea pedigree pentru ei si ii vor monta aiurea in continuare? Si uite asa de la un caine de rasa se ajunge la metisi si la multi caini care arata a X rasa si se gasesc prin adaposturi sau abandonati in diverse locuri. Nu crezi? Fa un research mai detaliat, garantez ca vei ajunge la aceleasi concluzii. Dau eu berea aia daca nu.

Si uite asa se ajunge la a avea cainii de la punctul 2. De asta si in acest caz recomand castrarea/sterilizarea incepand cu varsta de 8 luni (la rasele de talie mica/medie) si putin mai tarziu la cele de talie mare/foarte mare (nu mai tarziu de 1-1,5 ani).

O sa las aici inca un link, de la un alt specialist in comportament, care a explicat foarte bine si la obiect, de ce e bine sa dam Cezarului ce e al Cezarului si sa lasam crescatorii sa se ocupe de monte.

Deborah Faoro despre reproducere responsabila

4. Am caine in coproprietate cu crescatorul (are pedigree si urmeaza sa isi castige dreptul de monta in expozitii si sa fie periodic montat):

Ajungem si la ultima situatie. Una…Nu cu mult mai fericita decat cea de la punctul 3, cu diferenta ca ai suportul crescatorului mai la indemana. Dar nu ar trebui sa te bazezi pe asta prea mult.

Let’s sinc into it. Ce inseamna coproprietate? Inseamna ca atat tu cat si crescatorul detineti cainele. E un fel de shared custody. Si atunci crescatorul isi asuma ca la momentul la care puiul are varsta propice pentru participarea la expozitii si este dezvoltat atat ca temperament cat si ca aspect asa cum era de dorit, il duce el in show pentru a-i castiga dreptul de monta si se ocupa si de match making si ii va gasi partener/a.

Acum, nu zic ca nu poate functiona, dar nu e deloc garantat. Din mai multe motive. Unul este acela ca si crescatorul are proprii caini ce necesita atentia si timpul lui, au diverse perioade in care trebuie montati si cum ziceam e un proces foarte costisitor (atat ca timp cat si financiar) si frustrant. Acum daca el de exemplu are un cuib acasa, se apropie o expozitie si are si el 3 caini ce trebuie prezentati si mai are eventual si o familie care necesita prezenta sa, e clar ca prioritatea sa nu vei fi tu si cainele tau.

Nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca there’s only so much time & band lenght in one human. Si din nou, daca ati petrece putin timp pe langa un crescator legitim, ati intelege de ce omul de rand, cu un job al lui, o viata personala si care si-a luat caine pentru a se bucura de un companion, nu are ce cauta sa monteze acel caine.

Si cum se traduce asta pentru cainele tau in coproprietate? Pai basically va ajunge si el sa isi ia dreptul de monta si sa faca o monta… La un moment dat. Poate la 2 ani, poate la 4, poate la 6. Depinde in speta de cat de mult timp poate dedica crescatorul pentru asta. Meanwhile tu stai cu „the hormone monster” in casa. Si te dai cu capul de pereti de ce nu te asculta si nu te poti intelege cu el.

Mai avem si alta situatie de luat in calcul: daca tu detii femela, vine crescatorul sa stea cu tine in casa, sa te ajute in cele 2 luni in care puii iti vor manca noptile si ficatii? It takes a village to raise a litter. Just saying…

Pai e bomba de hormoni si nu mai poate nici el, caci nu are niciun outlet sa se descarce. Drept urmare, nu e o situatie deloc ideala si din pacate chiar cea mai neproductiva din punctul meu de vedere dintre toate. Unii crescatori chiar pun in contract sa nu se sterilizeze cainii pana la X varsta (lucru care din nou mi se pare aiurea, caci nu ei stau in casa cu produsii lor).

In cazul in care vreun crescator va propune asta, recomand cu caldura refuzarea ofertei. You’ll thank me later!

Astea fiind spuse, mergem sa discutam in continuare de legislatie. Las mai jos articolul de lege in cauza si il vom dezbate.

OUG 155/2001

In lege se recomanda castrarea/sterilizarea mai devreme, insa nu sunt de acord nici cu asta. In sensul ca hormonii sunt necesari totusi pentru dezvoltarea cainelui pana la un anumit punct (acesta nu este nici peste 2 ani dar nici intre 4-6 luni cum spune legea). Sterilizarea infantila intr-adevar poate avea efecte nedorite atat ca influenta in comportament cat si in dezvoltarea fizica a cainelui.

Intotdeauna pentru mine personal calea echilibrata este cea mai potrivita. Nici prea prea, nici foarte foarte. Un fel de Goldilocks, it has to be just right.

Oamenii insa mereu se plang ca nu au o tara ca afara, insa pentru ca acest lucru sa se intample trebuie in primul rand noi sa respectam legile cum o fac cei din afara. Si acestea la randul lor trebuie aplicate de organele abilitate exact ca afara – transant si fara exceptii (chiar dureros as spune). Iar ce putem face noi, fiecare in parte, pentru a ne asigura ca lucrurile se indreapta spre un fagas de normalitate si decenta, este in primul rand sa ne asiguram ca actionam noi sub umbrela legii dar si ca nu ii lasam pe altii sa scape pe principiul „Lasa ma, ca nu e ca si cand stie cineva ce fac eu cu cainele meu in gospodarie” caci daca vom continua sa acceptam genul asta de abordari, vom avea mereu adaposturile pline, caini care arata a X rase dar fara pedigree si diverse probleme care mai de care mai mari, atat comportamentale cat si fizice.

Si acum revin la veterinari, asa cum am promis.

Well, o sa imi iau mult hate pentru asta, insa sunteti parte din problema dragilor. I’m sorry to break this down for you, but it’s the truth. Nu toti dar, din pacate, inca multi.

Stiu si va dau dreptate ca sunt riscuri si la castrare/sterilizare, ca si la orice alta interventie. Si da, sunt aware ca o influenta asupra sistemului hormonal al cainelui poate avea si consecinte nu tocmai pozitive. Insa haideti sa vedeti si perspectiva mea ca specialist pe partea comportamentala cat si haideti sa dam lucrurile pe fata si legat de beneficiile castrarii/sterilizarii, nu doar a riscurilor.

Multi, daca nu majoritatea, recomandati sterilizare/castrarea la femele dupa varsta de 2 ani si eventual dupa unul sau chiar doua cicluri de calduri (unii merg si mai departe si recomanda dupa o fatare!) iar la masculi dupa varsta de 1,5-2 ani.

Hai sa facem asa, o lista pro si contra, cum se iau cel mai frumos si sanatos deciziile in viata.

Pro pentru castrare/sterilizare incepand cu varsta de 8 luni:

  • Caine mai calm si fara frustrari acumulate
  • Diminuat spre eradicat riscul de cancer la prostata la masculi si tumori mamare/ale ovarelor si uterului la femele
  • Nu apare marcarea (in special la masculi) si tendinta de a monta (atat la masculi cat si la femele)
  • Comportament mai supus fata de om
  • Tendinte scazute de dominare si mai sociabili cu alti caini
  • In legalitate si fara risc de monte necontrolate/accidentale
  • Usurinta in gasirea unui pet sitter/pet hotel care sa accepte cainele in gazda

Contra la castrarea/sterilizarea cainelui incepand cu varsta de 8 luni:

  • Posibila (nu probabila!) inhibare a cresterii si dezvoltarii cainelui
  • Usor risc de cancer osos
  • Usor risc de crestere in greutate (daca nu se tine sub control alimentatia)

Acum daca stam sa comparam cele 2 liste, care cantareste mai greu?

Sau hai sa o spunem asa, pe sleau, veterinarul recomanda in general fie ce a invatat teoretic (fara sa fi intalnit multe cazuri pe teren) fie in necunostinta de cauza in ce priveste legea si in ce priveste partea comportamentala.

Adica noi vedem zi de zi caini cu o tona de frustrare acumulata, partial si din cauza faptului ca sunt intacti, care directioneaza toata energia respectiva catre diverse comportamente nepotrivite. Iar stapanii ajung sa ii indoape cu medicamente de calmare in loc sa scape de cauza, nu de simptom.

Nu zic nici pe departe ca singura cauza a acelor comportamente este faptul ca acei caini sunt necastrati si indata ce se intampla minunata operatie ca prin magie dispar comportamentele. In niciun caz. Este clar un cumul de factori, insa cu exceptia cazului in care vrei sa devii crescator si ai cainii necastrati sau ai un caine de lucru (fie ca mergi la competitii sportive cu el sau are un job unde e necesara multa stamina), nu e cazul ca stapanul tipic sa aibe un caine necastrat pana la varsta de 2 ani.

In general, majoritatea stapanilor nu reusesc sa le consume energia cainilor fie ei si castrati, daramite cand sunt o bomba de hormoni in perioada adolescentei (intre 8 luni si 3 ani). Ca sa consumi eficient un caine de genul asta de energia respectiva, ar trebui sa dedici minim 1 h dimineata de efort fizic sustinut + 30 min de efort mental extra fata de ce se intampla in cadrul efortului fizic (presupunand prin absurd ca toata lumea detinatoare de caini ar face din efortul de 1 h o plimbare structurata) si inca pe atat seara. Si repet, vorbim despre un minim minimorum!

Acum haideti sa ne gandim cati stapani au in primul rand ei energia sa dedice 3 h pe zi pentru a implini nevoile fizice ale cainelui, ca sa nu mai vorbim de timpul in sine. Dar la asta nu se gandeste niciun medic veterinar cand recomanda asteptarea pentru sterilizare/castrare. Cum de altfel nu iau in calcul nici perioadele de calduri ale femelelor, cand atat ele cat si masculii sunt efectiv innebuniti si nu te mai poti intelege cu ei.

Nu pentru ca nu ar vrea ei ci pentru ca efectiv nu pot, tot organismul lor ii directioneaza catre un lucru si un lucru singur – instinctul de a se imperechea. Si pentru acest instinct (cum de altfel si pentru cel de hranire) cainele ar fi in stare sa si moara, doar sa isi atinga scopul. Atat de puternic este!

Si acum haideti sa luam in calcul si riscul foarte crescut de pierdere a cainilor de curti, in aceste perioade, caci sapa, musca, sar si fac orice ca sa iasa din curte si sa-si caute pereche. Cine raspunde pentru asta? Voi ca ati recomandat asteptarea? Stapanul ca v-a ascultat pentru ca pentru roman orice figura autoritara este un mic dumnezeu (fie ca vorbim despre figuri medicale, politice sau religioase)? Sau cainele ca nu se poate controla (sau veti zice ca nu e educat, desi nicio educatie din lume nu se va putea pune cu un animal caruia instictul ii dicteaza sa se inmulteasca).

Sa mai spunem si ca un caine simte o femela in calduri pe o raza de minim 3 km in jur? Acum haideti sa ne gandim cate femele nesterilizate poate simti un mascul pe aceasta raza? De partea fizica, aceea dureroasa efectiv pentru masculul neimplinit mai vorbim?

Sunt multe de spus, mai am insa deja am ajuns la dimensiunile unui roman cu acest articol asa ca ma voi opri aici.

Haideti sa ne unim fortele ca si specialisti si sa ajutam in a educa stapanul care e necunoscator in loc sa il confuzam cum se intampla acum, cand voi ziceti asa, noi altfel, crescatorul altfel si vecinul de la 3 altceva. Hai sa ne uniformizam informatia si sa luam in calcul toate variantele, nu doar cea fizica sau cea legislativa ci si cea comportamentala/instinctuala.

Also, va rog eu mult de tot, nu mai treceti in carnetele de sanatate ale puilor care sunt adusi la voi pentru vaccinare si microcipare, care au fost adoptati sau chiar cumparati de pe net sau te miri de pe unde, rasa X sau Y, caci nu sunteti in masura sa faceti asta. Puteti scrie fain frumos „metis de rasa X” atata timp cat stapanul nu va prezinta niciun act doveditor al apartenentei la rasa, indiferent cat de mult arata individul a X sau Y rasa. Nu e de aptitudinile voastre, ca doar nu sunteti si arbitru de expozitie part time, pe TOATE rasele din lume.

Ah, si asta imi aminteste ca acum am mai vazut o noua tendinta de castrare chimica si eventual inlocuirea testiculelor cu „oute” artificiale. Lord give me strenght! In primul rand legat de prima parte, cat de toxica credeti voi ca este (si prin voi, ma refer la stapanul cainelui)? De ce sa faci asta de 2 ori pe an cainelui, cand nu are niciun sens nici din punct de vedere fizic (faci bine ca pastrezi glanda hormonala, faci rau ca bagi o gramada de chimicale in caine) iar din punct de vedere comportamental, am intalnit astfel de caini si sincer nu e mare diferenta intre unul complet necastrat si unul castrat doar chimic nu total. Legat de a doua parte, get a grip si terminati-va cu prostiile! Cainele nu stie ca are sau nu ceva acolo, cat de mult il compari cu tine (si da, ma adresez mai mult barbatilor aici)?

Si pentru ca ne apropiem de finalul acestei postari, o sa povestesc si din experienta mea cu indivizii canini detinuti pana acum.

O sa il iau in calcul inclusiv pe Rex, primul meu caine (de cand eram adolescenta), metis de corgi cu teckel, care a fost castrat la varsta de 1,5 ani, fara nicio problema de sanatate care sa apara din cauza aceasta, pana la decesul sau (din cauza unui accident auto, nu medicala sau de varsta – avea in jur de 4 ani cand a avut loc accidentul).

Apoi a venit Jinx, cainele meu personal, metis de labrador, castrat la varsta de 1,5 ani, fara nicio problema medicala pana la decesul sau la varsta de 13 ani.

Urmatorul a fost Chilli, labrador cu pedigree, cainele pe care l-am crescut ca si voluntar la Light Into Europe, pana la varsta de 3 ani. Castrat la varsta de 1 an, inca este activ si lucreaza la Timisoara, impreuna cu beneficiara lui Simona. Implineste anul asta frumoasa varsta de 7 ani. Fara nicio problema medicala data de castrare.

Si ultimul dar nu cel din urma, Fuki, Akita Inu cu pedigree, castrat la varsta de 8 luni. Mind you ca inclusiv crescatoarea mi-a recomandat castrarea, pentru ca Fuki are o gena recesiva ce nu ii permite participarea la expozitii si nici nu poate fi montat, pentru a nu transmite mai departe acesta gena (este vorba de blana lunga). Si da, nu odata mi-am auzit „vai dar ce frumos este, de ce nu il imperecheati?” . Ca sa intelegeti cat de oblivious sunt oamenii si cat de superficiali (nu iau in calcul altceva decat strict aspectul).

E un caine frumos? Sigur ca da, e superb (si nu o spun doar eu), asta nu inseamna ca ar trebui montat, in ciuda pedigree-ului foarte bun si a faptului ca e super bine din punct de vedere al sanatatii. Anul asta implineste 6 ani, fara nicio problema nici de dezvoltare, nici medicala si cu care am mers si am strabatut intreg Camino Frances de Santiago!

Acum or fi ai mei exceptii, dar ale naibii exceptii exceptionale… Nu au avut nici unii nicio problema de dezvoltare, nici de modificare a greutatii, nici de comportament etc. Ca sa nu mai vorbim ca ultimii 3, cu toate ca sunt (respectiv au fost) caini de talie mare, si Fuki chiar o rasa considerata dificila si care nu accepta alti caini in jur, cu totii sunt echilibrati atat in partea fizica, cat si in cea psihologica si comportamentala.

Sunt si au fost caini calmi si membri de vaza ai societatii in care traim cu totii.

Asadar voi ce credeti? Unde inclina balanta mai mult? Ce e mai corect si benefic atat pentru ei, cat si pentru convietuirea noastra pasnica si relaxata impreuna?

Spay & neuter your dogs!

Emotions & Dogs (or why our primate nature doesn’t sit well with canines)

/ Yoolia's Pack 2025 / 5 comentarii

Creator: Felix Russell-Saw 

Copyright: www.frsphoto.co

A aparut un nou curent si pe meleagurile bucurestene, care m-a dus cu gandul la partea noastra emotionala si cat de mult depindem de animale pentru a o indeplini, anume Puppy Yoga.

Stiu ca postarea asta va fi triggering pentru multe persoane asadar va pun de acum un „Trigger Warning”.

In activitatea asta am observat, inca de la inceputuri, ca oamenii isi iau animale si in mod special caini, strict pentru a-si indeplini anumite nevoi emotionale. Nu se intampla din pacate doar cu animalele, majoritatea fac si copii din aceleasi motive si de asta si ajung acei copii sa aiba tot felul de comportamente nesanatoase, ca de altfel si cainii.

Acesta este, din punctul meu de vedere, si cazul Puppy Yoga. Don’t get me wrong, e fun si interesanta ideea, pana cand incepi sa iti pui niste intrebari simple.

Ca de exemplu: de unde vin acesti puiuti? Par a fi toti de rasa, sunt de la crescatori legitimi sau samsari? De ce sunt doar pui de rasa? De ce nu se aduc puiuti de la diverse ONG-uri si adaposturi, care sa fie tinuti in foster de exemplu, de organizatorii acestor clase si cursanti? Se pot adopta/cumpara acesti pui?

Si intrebarile pot continua mult si bine, dar cea care ma „apasa” pe mine cel mai tare este: ce invata acesti pui acolo si care e beneficiul pentru ei?

Granted, sunt bine socializati cu oamenii, to a certain extent. Dar de asemenea invata de foarte mici ca oameni = excitement si afectiune, nu atat de mult calm si structura. Lucru ce poate fi foarte detrimental along the line.

De asemenea, e un mediu vesnic in schimbare, care nu ofera un spatiu in care sa fie si puiul linistit niste ore bune in zi, si sa aiba acel much needed down time.

Ce mai invata puiul? Mereu trebuie si chiar se cere sa fiu in spatiul intim al omului si mereu omul imi invadeaza mie spatiul intim oricand isi doreste.

Mai este si modul in care o face: surescitat si cu muuuuulta afectiune exprimata foarte expansiv.

Si astea toate doar din dorinta superficiala de a ne implini noi nevoile emotionale. Si cand zic noi, ma refer in mod special la noi femeile. E din nou o statistica observata de-a lungul timpului, ca femeile cauta sa isi implineasca anumite (multe) nevoi emotionale prin animalele din dotare si desi asta afecteaza sub o forma sau alta orice animal, cainii, care sunt si mai in tune cu energia noastra, sunt cei mai afectati de acest fapt.

Discursul pleaca de la cele mai adanci dorinte din copilarie („mereu am vrut animale si parintii nu m-au lasat”) pana la unele dintre cele mai diverse ca adulti („nu stiu sa fac fata emotiilor mele si lumii in general, ori realitatii, asa ca mi-am luat caine ca sa il fac de terapie”).

Astea sunt cateva dintre cele mai intalnite. Altele, tin de neputinta de a refuza (fie sotul/partenerul nu poate refuza sotia/partenera sau parintii nu pot refuza copiii) si ne trezim cu familii cu cate 2-3 copii, care au luat un caine pentru acestia si descopera (uneori cu stupoare) ca desi copiii a cerut animalul (din nou ne intoarcem la „ai mei nu au vrut sa-mi ia animal si atunci ia eu copiilor si mie”), tot ei trebuie sa dedice timp si sa se ocupe de acesta, iar de cele mai multe ori acel timp nu este putin.

Dragi parinti, si oameni in general, nu este atat de greu sa spui NU si refuzul in general, cu toate ca nu pica bine in 99% din timp, este foarte sanatos si nu va face neaparat un bad guy. Cred ca majoritatea dintre noi nu ne uram parintii pentru ca nu ne-au lasat sa avem un animal. Let’s be serious.

Revenind la nevoi emotionale si femei. Mai observ de multe ori o „substituire” a partenerului de viata cu cainele.

As in, mi-am luat caine, nu mai am nevoie de nimeni, tine loc si de cuddle buddy, si de cel mai bun prieten (caruia imi destainui cele mai adanci frici si secrete la modul propriu) si de partener de iesit la cafea sau la plimbare in parc etc.

Noroc ca speciile noastre nu se „pupa” fiziologic, caci sunt convinsa ca unele reprezentante ale sexului frumos ar ajunge sa inlocuiasca si in alte departamente partenerul uman cu cel canin.

Si doamnelor si domnisoarelor, sa stiti ca nu e nimic ce vine dintr-un registru misogin in mesajul meu, ci doar o realitate observata dea lungul celor 7 ani de activitate in domeniul asta.

Nu spun ca barbatii nu au tarele lor, nici pe departe („fata lu’ tata” cand vine vorba despre cateaua lor sau „lasa baiatul sa mearga la fetite odata sa se simta si el barbat” cand vine vorba de mascul). De parca si-ar indeplini nevoile lor de fosti masculi feroce prin patrupedul din dotare si da, tot dintr-o nevoie emotionala vine si asta.

Ce spun insa este ca poate, doar poate, ar fi mai bine sa cautam fie un specialist care sa ne sprijine in a ne intelege aceste nevoi emotionale sau sa ne cautam noi insine, pe noi, in noi si sa vedem de unde ni se trag anumite nevoi, si sa incepem sa lucram la ele inainte de a ne lua un caine care sa ne fie carja emotionala si pe care sa turnam toate angoasele noastre ca mai apoi sa ne miram de ce oare este anxios, fricos si traumatizat.

Wouldn’t it be nice, dupa cum zicea cantecul….

O sa dau putin si din casa, si nu e o comparatie cat mai degraba un exemplu. Si eu am fost un copil caruia nu i s-a permis sa aiba animale, sau nu la modul la care mi-as fi dorit.

Primul animalut pe care mi-l aduc aminte a fost un perus, care din neatentie (nu mai stiu daca a mea sau a parintilor) a zburat pe geam cand era liber prin casa. Al doilea a fost o frumoasa pisica metis de birmaneza. Pe care dintr-un motiv sau altul (cred ca pentru ca mirosea litiera sau ceva de genul asta) mama i-a gasit o alta familie, care statea la curte (pisica fiind crescuta de mica cu noi la apartament) si de unde a fugit, ramanand pierduta.

Al treilea a fost un metis de corgi cu teckel, pe care l-am avut tot pret de vreun an si jumatate, dupa care parintii l-au dat caci (of all reasons) urma clasa a 8-a cu examenul de capacitate si trebuia sa ma concentrez pe invatat. A ajuns la o familie faina si cu tatal careia mergea des in drumuri cu masina (care ii si placeau). Din pacate insa la un moment dat a sarit pe geam si s-a accidentat mortal.

Abia dupa multi ani, cand am locuit singura, am adoptat intai o pisica, apoi un caine, care au fost cu mine si crescuti de mine, fara presiuni externe.

My point is, cu toate ca au fost niste experiente traumatizante pe alocuri, cu multe ups & downs, deciziile luate ca adult (ma rog, daca te poti numi adult la 19 ani) nu au fost strict din registru emotional.

Au fost si calculate si adaptate situatiei actuale dar cel mai important au fost luate cu binele animalului in cauza in minte. Nu DOAR al meu. Nu DOAR pentru mine.

Si da, stiu, toti imi veti sari in cap ca fiecare si-a luat animalul din dotare cu binele lui in vedere. Ei bine… Nu e chiar asa din observatiile mele. Anume, cand iei un animal cu binele acestuia in minte, nu pui presiune pe el sa fie ceea ce iti doresti tu neaparat.

Let me explain myself. Dau iarasi din casa. Shadow, adoptat de curand, noul nostru motan. E un motan foarte fricos, foarte sensibil si timorat cand vine vorba de oameni. Este de asemenea si foarte curios, neinfricat cand vine vorba de pisici sau caini si foarte explorator.

A fost gasit de mic de cei de la Miau Cafe. A fost adoptat tot cand era mic de cineva care a avut toate bunele intentii cu el. Insa, suspectam ca, asa cum stiti si voi, drumul spre Iad e pavat cu bune intentii, si persoana in cauza probabil fara sa realizeze a pus multa presiune pe el sa iasa din carapace, sa fie friendly & cuddly (like all cats should, right?).

Well, wrong. Individul nu este asa si e foarte probabil sa nu fie vreodata asa. Si e posibil ca exact aceasta presiune sa il fi fortat mai mult sa intre in carapace. Astfel ca a fost returnat, tot din dorinta de a-i fi bine. Si intr-adevar i-a fost, caci a ajuns la noi.

Acum, ne-am fi dorit un pisoi care sa fie super afectuos si bun la toate (ok cu cainii, ok cu oamenii, ok cu pisicile, gata educat pe toate planurile si devreme acasa)? Desigur, who wouldn’t?!

Ne-am asumat ca in ciuda nevoilor noastre emotionale, daca il vom adopta prioritatea devine bunastarea lui?

Absolut! Fara niciun dubiu.

Ce inseamna asta? Inseamna ca ii vom da timp. Asa cum percepe el timpul. Nu noi. Cat timp? However long it takes. 3 saptamani? 3 luni? 3 ani? Oricat timp va fi necesar.

De ce? Pentru ca chiar tinem la el. Pentru ca nu l-am luat nici sa umple un gol dupa plecarea lui Muff si nici sa ne satisfacem noi nevoia de nou. Am decis adoptia lui in primul rand pentru a-l ajuta pe el si a-i oferi un camin si in al doilea rand, pentru ca vedem nevoia Lisei (cealalta pisica a noastra) de companie atunci cand noi suntem plecati din localitate.

In niciun moment adoptia nu a fost despre noi. A fost despre el/ei.

Asta inteleg eu prin responsible pet ownership.

Inteleg in primul rand sa faci un research amanuntit, nu despre caine intai, ci despre tine. Cine esti? Ce iti doresti? De ce iti doresti acele lucruri (acel caine, acea pisica, acel copil)? Ce nevoie ai care nu este implinita? Ai putea sa o implinesti sau sa rezolvi acel issue si fara sa implici un suflet inocent? Responsabilitatea pentru acel suflet te va ajuta in proces sau te va impiedica? Cum ai de gand sa faci fata tuturor provocarilor ce vin la pachet cu acesta? Esti pregatit/a financiar pentru tot acest proces (nu doar pentru achizitie si pentru acum, ci pentru efectiv TOT ce vine la pachet, pe durata a 10-20 ani de viata a animalutului)? Esti pregatit emotional sa faci fata pierderii in viitor a acestuia (da, inclusiv pentru acest proces trebuie sa fii pregatit)? Ti-ai pus problema ce se intampla si cine va avea grija de el daca tu nu poti (fie din cauza de boala sau deces)?

Astea sunt doar cateva dintre intrebarile ce ar trebui puse si la care ar fi bine sa gasiti raspunsul inainte macar de a va gandi sa va luati un caine (sau orice alt animal).

Tineti cont ca viata lui (si calitatea acesteia) depinde de voi si nu doar de implinirea unor simple nevoi fiziologice (urinare, defecare, mancare, apa si somn) ci si dezvoltarea lui armonioasa din punct de vedere psihologic si comportamental.

Haideti sa fim less emotional & more rational in ce priveste adevaratele motive pentru care avem un blanos aproape, iar acum, daca tot ne-am gandit la asta si poate s-au aprins niste beculete (hopefully), haideti sa le oferim ce au ei nevoie, nu ce avem noi nevoie sa ne implinim din punct de vedere emotional.

Read that again!