rescue

Time and experience

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu

Timpul…Aceasta vesnica necunoscuta. Cineva a zis candva ca timpul este relativ si chiar daca la momentul respectiv nu se pupa deloc cu experienta mea, am ajuns, sub o alta forma la aceeasi concluzie.

Scopul acestei postari este sa va povestesc putin cam cum sta treaba cu trecerea timpului si reabilitarea sau educarea unui caine, caci merg mana in mana. Intalnesc deseori in campul muncii mele, oameni care fie nu vor sau nu stiu exact cum functioneaza timpul in avantajul sau detrimentul lor si care constant amana sa faca lucrurile in a timely manner.

Acum, nu traiesc nici eu in fairyland, sa cred ca oamenii nu mai au altele pe cap decat cainele propriu si acolo e prioritatea numarul 1 din viata lor. In acelasi timp (no pun intended) ei ne cheama in general sa rezolve probleme mai mici sau mai mari de comportament, ori in cel mai bun caz, sa educe puiul astfel incat acestea sa nu apara. Acum, oricare ar fi cazul, time is of the essence, cum ar zice americanul!

Nu poti sa ai un pui de 2-3 luni, sa ne chemi la o evaluare si sa aplici cele discutate abia peste 4-5 luni, caci pierzi o fereastra esentiala in dezvoltarea puiului!

Haideti sa le luam pe rand si daca tot am atins subiectul voi incepe cu puii, caci acolo chiar este limitat timpul pe care il avem pentru educare.

Puii au anumite etape de dezvoltare (atat fizica, cat si cognitiva) astfel incat daca le folosim eficient, blanosul invata rapid sa navigheze lumea noastra, iar noi ne folosim de perioada lor de „absorbtie” a informatiei ca de o parghie ca sa insuflam o multime de informatii pe care acesta le poate inmagazina rapid. Versus sa asteptam pana acesta intra in perioada de adolescenta, ca abia atunci sa ne apucam sa-l educam. Este ca si cand ar pierde cei 7 ani de acasa!

Si da, stiu ca inca sunt dresori care recomanda inceperea dresajului la 7-8 luni. Granted, acolo vorbim despre dresaj formal (in special obedienta, dar si altele, precum dresajul de paza etc), in timp ce noi aici vorbim despre psihologie canina si crearea unei relatii bazate pe incredere si respect. Doua lucruri ce pot parea similare, dar nu au nicio treaba una cu cealalta de fapt.

Revenind, in primul rand puiul nu ar trebui luat din cuib mai devreme de varsta de 2 luni (ideal chiar mai tarziu), caci acolo are perioada neonatala, deprinde limite si reguli de la mama, cat si social skills de la joaca si interactiunile cu fratii. Aceea este prima lui haita.

Apoi ajunge in casa noastra unde, presupunand ca a fost luat la 2 luni, avem la dispozitie aproximativ 6-10 luni sa ii aratam exact cine suntem, cum ne pozitionam in haita nou formata, in cine poate avea incredere si pe cine trebuie sa respecte, cat si sa ii insuflam acei 7 ani de acasa, practic sa il invatam cum sa se comporte in societate.

Acum, observam ca majoritatea oamenilor folosesc perioada asta pentru a se bucura ei de pui (aka sa ofere doar afectiune, joaca, mancare si diverse privilegii) fara a investi deloc sau prea putin timp in educarea puiului. Stiu ca poate fi contraintuitiv si sa avem tendinta sa zicem „lasa-l sa se bucure si el de copilarie” ceea ce pana la un punct asa este si pot intelege, insa asta este doar perspectiva umana. Din punctul de vedere al puiului, el nu are pauza de la reguli, limitari si restrictii cat este in cuib. Mama nu se uita la ei cu duiosie si ii lasa sa faca circ in cuib doar pentru ca sunt mici. Mama este foarte constienta ca in cateva luni scurte ei devin adolescenti si caini in toata firea si daca acum nu stabileste niste linii foarte clare de comunicare si pozitie in haita, i se vor urca in cap si vor face haos.

De asemenea, dupa cum zicea si un calugar shaolin intr-un podcast urmarit acum ceva timp, a avea o copilarie implinita nu inseamna lipsa regulilor si a disciplinei, dimpotriva. Acestea ajuta individul (fie el uman sau canin) sa fie un adult echilibrat!

Asadar, ce trebuie sa invatam puiul in perioada 2 luni – 8 luni (aici incepe adolescenta; putem merge desigur si pana la 1 an cu partea asta, dar ideal ar fi sa bifam toate aceste lucruri inainte):

  • Manevrare (practic atingeri de toate felurile, de la verificarea urechilor, pana la ridicatul de la sol)
  • Suprafete diverse (tactilul este primul lor simt, alaturi de miros, asadar e important sa simta diferite texturi si sa se obisnuiasca cu ele, ca de exemplu teren accidentat/pietruit sau iarba artificiala)
  • Obiecte (obisnuirea cu vizualul si cum arata diferite obiecte, de la tigai pana la statui)
  • Medii noi (de la tipica plimbare cu masina pana la evenimente sportive)
  • Sunete (de la sonerie pana la aplauze)
  • Oameni straini/nefamiliari (de la toate sexele si varstele pana la oameni in uniforme)
  • Alte animale (de la caini de diverse varste si sexe, pana la animalute mici cum sunt hamsterii)
  • Lucruri cu roti (de la scaune cu rotile pana la trollere)

Toate astea (care se pot rasfira in diverse substraturi) au un time limit pentru expunere si socializare. Asta nu inseamna ca daca avem un caine mai mare de 8 luni – 1 an, gata, nu mai facem nimic cu el caci am pierdut fereastra de puppy. In niciun caz, doar ca vom avea mai mult de lucru la partea de socializare si ii va lua un timp dublu sau triplu de asociere cu calm a acestor lucruri, fata de pui, care le absoarbe din mers (deh, asa-i cu mintea odihnita si flamand sa invete lucruri noi) 🙂

Acum, eu mor putin pe interior cand vad ca oamenii stau si se cacaie (pe romaneste) sa mearga si sa expuna puiul in orice fel pot si sa il socializeze. Aici au o mica vina si veterinarii, caci se baga frica in oameni atat de mult cu schema vietii de vaccinare, incat unii pui ajung sa iasa afara din casa la 5 luni, cand deja sunt pierdute 2-3 luni din aceasta fereastra scurta a copilariei lor.

Nu zic ca nu este ok sa fim precauti si sa avem grija unde si cum scoatem puiul cat inca nu este complet imunizat, DAR (and it’s a big but) uneori trebuie sa avem si putina gandire critica si sa punem in balanta cat protejam fizic si cat daunam mental si comportamental. Pentru ca ceva ce nu fac aproape niciodata niciunul dintre specialistii din domeniul veterinar, este sa puna omul in tema si pe partea asta. Da, daca il tii in casa pana la 4,5 luni este (aproape) total protejat de tot ce inseamna pericole externe de boala/virusi. In acelasi timp insa, este complet nepregatit pentru tot ce inseamna viata in afara mediului familiar. Si uite asa se creeaza probleme comportamentale, provenite dintr-o lipsa totala de socializare corecta, de se lupta oamenii cu ele toata viata cainelui si tot nu il aduc complet la suprafata.

Asadar cum o dai bine 100% nu este. Deci suntem nevoiti sa alegem raul mai mic dintre doua rele (as per usual in Romania).

Personal, am ales cu toti puii mei sa merg pe calea mai putin batatorita si nu am asteptat pana la terminarea schemei de vaccinare ca sa ii expun in diverse medii (evident la inceput, cu risc minim de infectare cu „bolile copilariei”). Nu zic sa faceti ca mine si nici nu zic sa nu faceti asa. Zic doar sa puneti in balanta toate aspectele – body, mind & heart, nu doar cel fizic.

Acum, sa trecem la lucrurile cu adevarat serioase, anume probleme reale de comportament si progrese mici in timp relativ lung.

Din nou ma racaie pe creier cand aud de la persoane cu care lucram de mai mult sau mai putin timp, ca au „mici progrese”.

Don’t get me wrong, progresul oricat de mic sau mare, tot progres este si in reabilitarea canina perfectiunea este rareori intalnita, drept pentru care intotdeauna vom puncta ca orice progres conteaza, caci asa este, asta este realitatea!

DAR… Este una cand ai un mic progres dupa o saptamana doua de lucru cu cainele, unde nici tu inca nu ai deprins mecanicile corecte si nici cainele nu stie exact ce se intampla pentru ca in general schimbarea regulilor si a ritualurilor ii dau si lui lumea peste cap, si alta este cand dupa 9 – 12 luni ai mici progrese.

Acolo este unde ne pica noua cerul in cap. In sensul ca nu ai cum, daca esti consecvent, daca realmente aplici ceea ce esti invatat, daca te tii de o structura, rutine si ritualuri sanatoase, ii oferi cainelui suficient efort fizic si mental, dar si adaptat rasei sale unde este cazul, daca esti atent la grupul de suport, daca vii catre noi cu intrebari unde nu stii si daca aplici cele pe care ti le dam ca si raspunsuri sa ai DOAR mici progrese. Este aproape imposibil, cu toate celelalte griji ale vietii de zi cu zi.

De trait oricum traiesti cu cainele tau, o ora sau doua pe zi tot i le aloci. Conteaza doar cum folosesti acel timp! Quality over quantity is always the norm!

Acum, spun din experienta aceste lucruri, caci avem cateva exemple in grupul de clienti de acest gen. Not to shame anyone, caci numai ei si Dumnezeu stiu ce se intampla in vietile lor, insa cumva ma si oftic pentru cainii lor, care nu sunt deloc caini rai si chiar ar merita sa se dedice putin , doar putin mai mult sau mai eficient timp, pentru a se realiza progrese mai mari.

Avem caine care dupa 5 ani alaturi de mine, respectiv noi, inca nu merge ok in lesa, inca este neindeplinit ca rasa si inca nu este in control la tarc. S-au lucrat mai multe sedinte acolo decat la majoritatea clientilor nostri. All for almost nothing. Si desi la inceput am lucrat doar eu, a fost si Mihai, a lucrat si el. Robert inca nu a fost, dar cu siguranta daca se vor mai cere sedinte, va merge si el, doar ca sa reitereze exact aceleasi lucruri ca si noi, dar stiti cum este, cand vine din alta gura parca auzi diferit.

Cainele nu are probleme majore, e doar o rasa de tractiune, care este neindeplinita atat fizic (ar avea nevoie de minim 2-3 h pe zi de plimbare, dintre care 1 h cu structura, 1 h alergare/tras si 1 h libertate la tarc si joaca/explorare) cat si mental (structura in casa si reguli nenegociabile, cat si jocuri si nose work care sa il stimuleze). Omul lui este tanar, capabil dar ceva nu se leaga. Fie este efortul prea mare (aka nu este match energia omului cu a cainelui – which in my humble opinion is the case), fie nu exista suficient timp pentru acel individ canin si punct.

Oricare varianta ar fi, ceva nu se leaga acolo. Acum, eu apreciez loialitatea acestei persoane, care atat cand eram doar eu, cat si dupa ce a venit Mihai in echipa si apoi Robert, ne-a fost alaturi. Apreciez ca la „marea schisma din 2023” ea a ramas fidela noua si a inteles intotdeauna registrul din care am venit, niciodata nu a luat lucrurile personal aiurea etc. Cu toate astea, pe caine nu il incalzesc cu nimic lucrurile astea. El tot in casa cu acel om convietuieste si tot neindeplinit si (partial cel putin) tot needucat este, cu toata educatia pompata in stapan de-a lungul anilor astora.

Vine la evenimente, ii vede pe altii cum evolueaza cu cainii lor, intr-un timp mult mai scurt si cu toate astea, persoana in cauza nu poate. Sau nu vrea. Poate e o iesire mult prea mare din zona de comfort. Insa timpul nu mai are rabdare, vorba lui Moromete. Cainele are 6 ani ish, personal, fara o schimbare radicala a filosofiei stapanului, nu cred sa se reabiliteze vreodata. Dar…As long as the human is happy & contempt, I guess it is what it is. Noi suntem aici oricand se doreste o reala schimbare.

Un alt caz, tot de 5 ish ani alaturi de noi, de data asta, caini de curte. Aici e asa pacatoasa treaba si o intalnim atat de des, incat ne-am saturat noi de cazuri de genul, pentru ca in 80% din timp stim care va fi outcome-ul. Povestea este una tipica pentru cainii de curte: doua catele, surori, luate de pe santierul de langa, de mila si din dorinta de a ajuta. Nimic mai nobil (si emotional). Intamplator, oamenii stau in afara Bucurestiului, iar in afara de camp, in jurul lor nu este nimic, nu tu trotuare (nu ca ar fi multe si mari prin Bucuresti, dar te descurci cum necum), nu tu rute pe care le poti schimba in plimbare etc. Acum, majoritatea oamenilor care au curte se agata de ea ca de mana cereasca, crezand ca e suficient pentru ca un caine sa fie fericit. Din pacate nimic nu este mai departe de adevar, mai ales ca in Romania mai rar am intalnit oameni cu curti mai mari de 5000 mp, unde sa zicem ca ar merge un caine dintr-o rasa de paza dar mai putin activa (gen Bullmastiff) caruia i-ar fi suficient acest spatiu pentru desfasurare. Si chiar si intr-un astfel de caz, tot e recomandat macar de 2-3 ori pe saptamana sa scoti acel caine din spatiu, sa se plimbe si sa exploreze alte medii.

Cand vorbim de aproape orice alt caine, din orice alta rasa sau marime (metisi included), curtea (mai ales una mica, de pana in 100-200 mp) este doar o cusca mai mare. Nici mai mult nici mai putin. Nu il incalzeste cu absolut nimic. Va spun eu care am o curte de ~70 mp si care nu ajunge nici asa uneori, de o iesire la pipi in toiul noptii, cand nu mai ai chef sa pui toate hainele pe tine sa scoti cainele.

Revenind la caz, la fel, s-au facut suficiente sedinte, mai multe decat in majoritatea cazurilor, si inca nu s-au inteles sau ma rog, asimilat si implementat concepte de baza, cum ar fi plimbarea in structura, zilnica sau odata la 2 zile, pe trasee diferite. Inca nu se poate renunta la treats date pe ochi frumosi si nu se implementeaza un management sanatos, care sa ajute cainii sa nu mai aiba conflicte din cauza littermate syndrome. Nu pentru ca nu au fost punctate, recomandate, lucrate, aratate etc. Ci pur si simplu, din nou, the human in my opinion bit more than they could chew.

Si atunci cand se intampla asta, orice ai face tu ca om si profesionist (short of moving in with them and organising their whole lives) nu se va rezolva cazul. Cu toata bunavointa, cu toate informatiile la indemana, cu tot suportul. Odata ce ne-am despartit, lucrurile o iau de la capat, inevitabil.

Din nou, am tot respectul si bunul gand pentru aceste persoane pentru dorinta lor de a fi alaturi de noi, sub o forma sau alta, in ciuda faptului ca au doar mici progrese, insa pe caini nu-i ajuta doar asta. Si nu-i ajuta doar sa fii doxa de informatie dar sa aplici doar partial sau minimal. Inteleg ca exista o constientizare din partea lor ca problema este la capatul lor de lesa sub o forma sau alta, dar aceasta constientizare si apartenenta la un grup de suport nu va rezolva situatia niciodata. I guess it’s better than nothing & they feel safer in having access to us, the community & information rather than not. And that’s ok. Or is it…?

Si al treilea caz, nu are atat de mult timp, dar avand in vedere ca ne-am cunoscut cand catelul inca nu avea schema de vaccinuri completa, e o vesnicie in care se puteau face multe. Cainele pana in ziua de azi (sa tot aiba 2 ani) este all over the place (mental in mod special). Ceea ce e total atipic pentru un pui crescut cu sprijinul nostru (majoritatea fiind caini super faini, foarte adaptati in societate, prietenosi cu oameni si caini). Ei bine, nu si acesta. O rasa de altfel recunoscuta pentru cat de easy going este in general. Acesta este un caine frenetic, anxios si mega temator de mediul exterior. Pun asta si pe seama lipsei socializarii timpurii (vezi ce am discutat mai sus despre vaccinuri) dar si a familiei (caci sunt 2 parinti tineri cu 2 copii), care efectiv, dupa niste sedinte, niste workshops (dintre care un puppy class) si multiple evenimente de grup (Breed Pack Walk, General Pack Walks) tot cu mici (dar foarte mici) progrese sunt.

Cel putin pe mecanica lesei s-a lucrat in 3 sedinte diferite, in 3 moduri diferite, cu 3 oameni diferiti (toti membri echipei noastre). Nimeni nimic. Nu s-a lipit atunci (desi trag nadejde ca s-a mai prins ceva totusi, caci ultima oara cand ne-am vazut, parea ca era mai in control stapanul si cu o mecanica mai buna). There’s still hope it seems. Cainele insa nu este match deloc cu familia (chiar daca ei nu ar zice niciodata asta). Eu vorbesc din perspectiva profesionistului. S-a vrut un caine de familie, fun, joyful si outgoing, pentru o familie tipica. Au primit un caine cu tiparele mentionate mai sus, back of the pack, cu muuuulte tare de lucrat si reabilitat (da da, reabilitare se numeste chiar si la pui, daca este atat de far gone ca genetica si caracter). Este exemplul perfect de „nu primesti cainele pe care il vrei ci pe cel de care ai nevoie”, insa aici cu toate ca i-a crescut stapanului calmul, tot nu e un match made in Heaven. E multa munca si putin timp (de inteles de altfel cu job, sotie si 2 copii). Un alt caine ce are nevoie de 2-3 h pe zi ca popa, 1 h de conectare la stapan si 2 h de plimbare structurata cu luat timp de procesat factorii externi si diversele distrageri. Sa mai zic ca Mihai le-a spus de la evaluare ca este prea mult cainele asta pentru ei? Cu toate astea (si am toata empatia, caci e greu sa renunti la ceva atat de asteptat si dorit), au ales sa-l pastreze. Va fi un caine chill si fain de luat in vacante cu familia? Most likely not really. Se vor descurca cum pot? Hopefully…

Ne stim de ceva timp si desi am avut si conversatii mai greoaie, ii apreciem pentru aceeasi fidelitate ca a celorlalti. Cred ca pe undeva simt si vad ca toate intentiile si actiunile noastre sunt spre binele cainelui. Cred ca le place comunitatea si isi doresc sa faca parte din ea in continuare. Si mai cred in ceva. Cred in ei! Ca la un moment dat, data fiind si varsta cainelui, ca vor gasi un echilibru potrivit pentru ei. Cred si sper, sper si cred…

Acum, toate astea fiind spuse, cu toate ca rational stiu ca there’s only so much one can do in this line of work, eu consider cazurile astea niste esecuri profesionale. Pentru ca daca mergi pe strada si ii vezi pe oricare dintre ei, cu cainele in plimbare, nu vei zice „Wow, uite ce caine calm si educat”, ci cel mai probabil le vei da o recomandare sa lucreze cu un specialist care sa ii ajute sa stapaneasca blanosul. Except they already did. To no result.

Sau pardon, cu mici progrese… 😦

Read that again!

Jinx’s Story

/ Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii
Jinx & Negra circa 2008

Astazi va voi vorbi despre primul meu caine (acela crescut de mine for the first time) – Jinx. This is his story and inherently mine.

Pe Jinx l-am adoptat in 2008 vara, de la Asociatia Milioane de Prieteni, din Brasov. A fost primul caine luat de mic si crescut de mine personal, fara ajutorul parintilor. La momentul respectiv eu aveam 20 ani si evident ca nu luasem in calcul motivele pentru care voiam un caine, ce implica acesta din punct de vedere financiar si multe altele care acum tin (in my book) de common sense. Atunci eram doar o fata ce voia un caine drept cadou aniversar pentru 2 ani de relatie cu iubitul de atunci. Da, stiu… Parca nu suna a Iulia (sau mai bine zis a Yoolia). 🙂

Zis si facut, am urcat in RatBv, am ajuns la adapost, am batut la usa, am fost bine primiti de oamenii de acolo. Voiam un pui, cat mai mic posibil (cred ca le spusesem ceva de 2 luni or something). Nu aveau la acel moment decat un cuib de catei salvati, care imi amintesc si acum ca erau majoritatea negri si erau atat de mici incat trebuia sa ii hraneasca cineva cu biberonul. Nu au vrut nici ei sa imi ofere unul si nici eu nu imi doream o responsabilitate chiar atat de mare din prima. De mentionat ca deja o aveam acasa pe Negra, pisica din poza de mai sus.

Au zis insa ca in cabinetul veterinar aveau un puiandru, abia adus de pe strazi, care era de vreo 4-4,5 luni. Am zis lessee si am urmat omul cu pricina. Nu statuse mai mult de cateva ore in cusca de acolo, caci voiau sa ii faca vaccinul si un control.

We came, we saw, we adopted! Era un puiandru mascul, metis de labrador, bland si care parea a fi exact ce aveam nevoie. Medicul care era prezent i-a facut un control de rutina, i-a facut vaccinul si ne-a spus sa venim cu el tot la ei cand vom vrea sa il castram, caci fac operatia gratuit pentru cainii adoptati de acolo.

Imi amintesc si acum cum, fara sa stiu ceva la momentul respectiv legat de psihologia canina si cu ce se mananca ea, l-am luat, i-am pus zgarda si lesa la gat, si am plecat cu el pe jos tot drumul de la adapost, pana la statia de autobuz. Era o bucata sanatoasa de drum, undeva la 2 km aproximativ. Apoi l-am urcat in autobuz (nu mai stiu exact daca in brate sau ghidat de lesa) si imi amintesc ca era suficient de mic cat sa il urc pe bucata de langa geam unde puteai sa iti pui geanta sau sa iti odihnesti cotul. Acolo a si stat tot drumul pana acasa, pret de aproape o ora. Asta a fost prima lui asociere cu autobuzul, iar din acel moment am putut oricand sa merg cu el cu mijlocul de transport in comun, fara nicio problema! Ce inseamna cainele obosit si asocierea corecta. 😉

Odata ajunsi acasa a inceput bineinteles aventura, cu bune, cu rele, cu greseli colosale din partea mea (sau ma rog, a noastra a oamenilor, caci eram 2 care convietuiam), cu regrete pe ici pe colo dar si cu amintiri incredibile.

Iesirile pe munte erau preferatele lui (notice the backpack, aici deja incepusem sa invat despre psihologie canina)

S-au intamplat multe in viata mea, din momentul in care l-am luat si pana in momentul in care ne-am despartit. De la socializari aiurea (in hindsight), soldate chiar si cu o entorsa on my behalf, din cauza ca Jinx se alerga cu un alt caine in timp ce eu si stapanul ne plimbam pe campul din apropiere (hence structura 0) si la un moment dat a intrat prin spatele meu in asa fel si cu asa o viteza (si cele 20-25 kg ale lui) incat mi-a sucit laba piciorului, de am crezut ca ceva s-a rupt. Am chemat ambulanta, a fost cu distractie.

Anywho, Jinx devenise in timp foarte surescitat cand era vorba de caini, nu aveam o relatie decat prin prisma faptului ca si eu eram catusi de cat instinctuala si si el era un caine la baza loial si orientat spre om. Altfel, cutitul mi-a ajuns la os atunci cand in iarna anului 2009 (prin Ian-Feb), a reusit sa ma tarasca pe jos in timp ce tragea catre un caine (aveam ce-i drept vreo 47 kg atunci, but still). That filled the cup!

Asa ca am inceput sa caut solutii pentru a-l educa, caci nu aveam cum sa mai mergem inainte la modul respectiv. Mentionez ca pe la 1,5 ani il si castrasem, amintindu-mi cele spuse de veterinarul de la adapost. Am zis ca merita incercat, dat fiind ca nu aveam de gand sa il montez si am crezut ca asta ar putea rezolva problemele noastre. Zis si facut, prezentat cu patrupedul la usa adapostului si explicat de ce suntem acolo. Oamenii, for a second there, au facut ochii mari crezand ca veniseram sa il lasam acolo, apoi cand au auzit de ce venisem li s-au luminat fetele de bucurie, spunandu-ne ca rareori vin oamenii sa isi castreze/sterilizeze cainii, chiar daca le spun ca este gratuit la ei si ca nu stiau daca il mai aveam sau nu. S-au bucurat tare sa vada ca era un caine bine ingrijit (pe cat imi permiteam la vremea respectiva) si ca am luat decizia respectiva.

Tot cautand variante pe care sa mi le pot permite (adica gratuite, for I was basically broke then) pentru educarea lui, am ajuns la un forum numit Animalutze.com . Am fost in observare for the longest time, punand pe ici pe colo intrebari si citind si ce intrebari aveau altii si ce raspunsuri primeau. Am legat chiar si prietenii cu unii dintre membri forumului and I gaind some faith in humanity through them. Tot acolo am observat un anume Paul, care locuia in Statele Unite si avea un Rottie si un Pitbull, care erau cei mai echilibrati, calmi si educati caini pe care eu i-am vazut vreodata pana la acel moment al vietii mele.

Paul mai intervenea cand si cand cu cate un sfat catre un membru sau altul al forumului. Nu era nici prea prea, nici foarte foarte. He was like Goldilocks: just the right amount! Sfaturile sale erau insa mereu on point! Nu devia de la subiect, nu intra in polemici, nu se considera nici miezul din nuca, nici nu era usor influentabil. Era mereu rational, scurt si la obiect. Il admiram foarte mult prin prisma abordarii.

La un moment dat, dupa cum ziceam, cand mi s-a umplut paharul, am pus si eu un topic nou si o intrebare pe forum, in speranta ca Paul imi va raspunde, legat de cum sa il calmez pe Jinx si sa am o plimbare ok cu el. Daca eram mai ok financiar, as fi mers pe varianta dresaj si cu siguranta astazi nu mai stateam de vorba aici, pe blog. Insa Universul a asezat lucrurile in asa maniera incat sa fie necesar sa dedic timp pentru autoeducare si sa fiu azi aici unde sunt, scriind pentru mine si pentru voi.

Asadar, punct ochit, punct lovit, Paul a raspuns. Si raspunsul… Dumnezeule mare, a fost cred unul dintre cele mai lungi mesaje pe care le-am citit vreodata. Cred ca am dat cateva scrolluri bune ca sa ajung la capatul lui, iar asta in contextul in care eram la calculator, cu ecran mare! Omul mi-a detaliat de-a fir a par tot ce am de facut pentru a avea o plimbare structurata sanatoasa si calma. De la calmul cand pun lesa, pana la limitarea la prag, pana la calm pe scari (stateam atunci la etajul 3, fara lift), pana la contactul vizual inainte de a iesi din scara si la toate celelalte pe care trebuia sa le mai fac in cadrul plimbarii. I was in awe!

Stiam cum erau cainii lui caci pusese cateva videos legat de ei si observasem cum raspundeau la comenzi, cum puteau fi off leash in orice context si se uitau la el dupa aprobare, erau sociabili si calmi, atat cu caini cat si cu oameni. Evident ca daca era cineva de la care sa fi luat ceva de bun, era el.

Zis si facut, a doua zi, dupa ce citisem de cel putin 5 ori cele scrise de Paul, am pus in aplicare intocmai, pe cat de bine am putut. A durat 45 min pt ca Jinx sa fie CALM cand: am pus lesa, am deschis usa, am coborat cele 3 etaje si am iesit din scara. 45 min in care daca se agita la oricare dintre etape, reluam de la capat tot procesul! Cel mai greu (in sensul de a nu ma frustra) a fost sa ma intorc cu el de jos, din fata usii de la iesirea din scara, pentru ca se agitase, si sa reiau tot procesul, yet again. Dar mi-a iesit! Si de atunci, Jinx niciodata nu a mai fost agitat la iesirea din casa!

Paul a devenit un fel de guru pentru mine si de fiecare data cand aveam cate o intrebare/situatie, mergeam catre el pentru sfatuire. I-am trimis inclusiv videos cu backpack si cum faceam plimbarea structurata. Mi-am primit si eu de la el destule „relaxeaza bratul” si „nu mai tine tensiune in lesa”. :)) I wasn’t born a dog behaviorist. 😉 A se nota ca Paul nu era profesionist. El doar invatase la randul lui si aplica ce tinea de psihologia canina. Iar pentru ca eu eram efectiv fascinata de tot ce invatam si il tot bazaiam cu intrebari, la un moment dat omul mi-a zis sa il caut pe Cesar Millan si sa aplic tot ce pot din ce gasesc.

Pana la acel moment nu mai auzisem de Cesar. Din acel moment, cand am cautat tot ce am putut gasi cu Cesar si am luat TOATA seria Dog Whisperer la puricat si vizionat si ras-vizionat, nu am mai putut vedea lumea cu aceeasi ochi ignoranti de dinainte.

Tot din acel moment am inceput sa aplic TOT ce vedeam la Cesar cu Jinx. Cainele s-a transformat efectiv! Si dintr-un caine supraentuziasmat care matura cu mine pe jos, am ajuns sa am un caine cu care oriunde mergeam eram apreciata si oamenii ma intrebau cum de este atat de educat. Aveam o relatie frumoasa, bazata pe incredere, respect si loialitate. Puteam merge oriunde cu el, inclusiv off leash, era in continuare foarte friendly cu absolut toti cainii, dar nu mai era surescitat si eu obtinusem un caine echilibrat prin propriile forte si propria documentare si trial & error.

Jinx era my partner in crime. Si in timp ajunsesem sa ajut si eu la randul meu oameni cu care ma mai intalneam prin prisma lui, ce aveau caini, si le explicam ce si cum au de facut, le aratam, iar ei erau uimiti cum cainii lor ascultau de mine. Astfel, in timp, am realizat ca psihologia canina e un „limbaj universal” care functioneaza la toti cainii, indeferent de talie, sex, rasa.

Road to Bucharest & back (big fan of car rides)

Dupa cum spuneam mai sus, in timp, in viata mea s-au schimbat lucruri: am schimbat intai casa in care stateam si zona, apoi partenerul, apoi a venit o mutare in alt oras. Jinx a plecat cu mine din Brasov, unde stateam cand l-am luat, si a ajuns la Bucuresti. Pentru ca era un caine echilibrat si adaptarea i-a fost usoara. Si din nou aici a fost apreciat de toti cu care am intrat in contact, caci era un caine aproape perfect.

Unul dintre avantajele venirii in Bucuresti a fost ca am avut ocazia sa ma vad cu oameni de pe forum, care urmau aceeasi filosofie si cu care m-am intalnit de cateva ori sa facem plimbare structurata impreuna si sa intram la tarc pentru o socializare sanatoasa. Eu nu aveam pe nimeni in Brasov cu care sa il socializez asa cum voiam pe Jinx, faptul ca acum exista aceasta posibilitate, cel putin pentru membri comunitatii noastre, este un privilegiu si un avantaj incredibil! Visam atunci sa am asa ceva pentru Jinx. Acum, cu toate ca exista, unii oameni nu apreciaza acest lucru la adevarata lui valoare, nici pe departe.

Fast forward through yet another failed relationship si o mutare necesara, de data asta in chirie (ceea ce eu nu mai avusesem pana la momentul respectiv), am ajuns intr-un punct critic in relatia cu Jinx. Punctul la care a trebuit sa ne despartim. 😦

Stiu ca probabil o parte din cei ce vor citi aceste randuri ma vor judeca si imi asum asta. Imi doresc de asemenea sa fiu reala in acest blog, tell things how they are or were and show you my true self & the whole truth & nothing but the truth. Consider ca am facut ce am putut mai bine in circustantele respective si de asemenea, in hindsight, din nou, daca lucrurile nu se intamplau exact asa, cel mai probabil astazi nu eram aici, facand asta si scriind aceste randuri.

So here comes the hard part!

Era prin 2013, cand m-am despartit de omul pentru care ma mutasem in Bucuresti. Pana la acel moment, am locuit cu el niste ani, impreuna cu Jinx si Negra & Lisa (da, aparuse si o a doua pisica intre timp, neprogramata, ramasa in urma catorva incercari de rescue si foster de-ale mele; nu am reusit sa ii gasesc familie pret de 1 an asa ca a ramas cu mine), el avand propriul apartament (so no rent).

Eu castigam ceva din activitatea pe care o faceam la vremea respectiva, dar nu suficient cat sa sustin o chirire in Bucuresti, sa intretin o masina (aveam un Golf 3 atunci) cu cheltuielile aferente, 3 animalute si pe mine insami. Asadar la momentul despartirii, a trebuit sa iau o decizie daca raman in Bucuresti, in ciuda celor de mai sus & I make it work somehow, sau merg inapoi la Brasov si stau cu parintii, sora si bunica, in acelasi apartament (la 26 de ani, not my best option).

Dupa ceva dezbateri cu parintii, care mi-au oferit un mic suport de inceput, am decis sa raman in Bucuresti & strive to make things work. Which they did in some way, shape & form, for a while, gasind o varianta sa locuiesc cu o colega de apartament si sa impartim o chirie. Nu a fost fun sa gasesc modalitati de a ascunde animalutele de ochii proprietarilor, care nu voiau neaparat blanosi in apartament. But again, made it work somehow. For a while at least.

Apoi, am inceput o noua relatie. Care in timp a venit cu o propunere sa ne mutam impreuna intr-o chirie diferita (tot cu colegi de apartament, de data asta 4 camere, dar si 4 oameni, dintre care 2 nu formau un cuplu), alta zona, alta poveste. Cumva, trebuia sa aleg intre a fi cu persoana respectiva (de care eram foarte indragostita), a face sa functioneze lucrurile si cu animalele si sa am si o activitate suficient de dedicata incat sa imi castig existenta si sa imi mai ramana ceva la finalul zilei. Dupa multe dezbateri rationale, mai mult decat emotionale, am ajuns la o concluzie sfasietoare pentru mine, dar cumva necesara la acel moment pentru a putea sa move on: masina trebuia vanduta caci manca bani efectiv iar Jinx trebuia sa ajunga la o alta familie, caci implica mult timp, pe care eu nu il aveam daca voiam sa fac ceva in antrepriza respectiva.

Am rumegat-o pe toate partile, si oricum as fi dat-o, cel putin pentru momentul respectiv, asta era situatia si astea erau solutiile cele mai potrivite. Asa ca am mers cu Jinx si cu masina la Ciumernic (satul unde mi-am petrecut primii 3 ani de viata si tara la care ma intorc de fiecare data cu drag). Am hotarat ca Jinx sa stea, cel putin temporar, cu unchiul si matusa mea de acolo, la curte, unde puteam sa il vizitez ori de cate ori mi-as fi dorit, si de unde il puteam lua oricand circumstantele mele ar fi permis-o.

Ei l-au primit initial indoiti si eu evident ca eram cu inima franta ca trebuie sa las un caine invatat cu plimbari zilnice, cu structura, cu mancare cat de cat ok (atunci oricum doar visam sa ii dau Orijen sau lucrurile sanatoase si suplimentele pe care acum Universul ne ajuta sa le oferim animalelor noastre), cu caldura in interior etc, la tara, la curte, unde cine stie ce va primi de mancare (ii lasasem catva, dar ii va fi tinut doar vreo saptamana). Le-am spus sa imi dea telefon indiferent cu ce s-ar confrunta in ce-l priveste ca voi face tot posibilul sa ajut fie de la distanta, fie sa vin fizic.

Apoi, am trecut pe la Brasov, am lasat masina spre vanzare si m-am intors cu maxi taxi la Bucuresti, iar in decurs de o saptamana eram mutata cu noul iubit. Mi-am facut insa nenumarate mustrari de constiinta, am avut ceva nopti efectiv nedormite, sunam periodic sa vad cum este Jinx si chiar pana aproape de stingerea lui din viata, am avut remuscari (cu toate ca imi impuneam mereu ca atunci cand il vad, sa fie o intrevedere happy, nu cu mila si nici cu vinovatie, ori supraentuziasm, ca sa nu ramana cu starile astea sau sa dezvolte anxietate de separare dupa aceea) legat de renuntarea la el, in contextul in care era efectiv cel mai bun caine ever.

Am fost in survival mode, pisicile puteau ramane, el nu, la momentul respectiv & for the longest time. Ce am facut mereu insa a fost sa il vizitez, si sa il scot in plimbare structurata si de explorare, de cate ori aveam ocazia.

One of Jinx’s first structured walks, in nature, after moving to Ciumernic

Ma asiguram ca daca ajungeam prin Brasov, dadeam o fuga si pana la el, sa il perii, sa il scot in plimbare, sa il deparazitez, sa petrec timp cu el, sa ii aduc mancare mai calitativa etc.

Nu se intampla atat de des cat mi-as fi dorit, insa nu ratam nicio ocazie de genul. El s-a adaptat foarte bine la viata la curte, in orice anotimp, iar unchiul si matusa s-au atasat mult de el, si el de ei. Nu a fost niciodata pus pe lant sau tratat prost, dimpotriva, unchiul, cand mai putea il mai scotea prin sat pe lesa, asa cum stia el, iar matusa ii mai strecura cate o cana de lapte extra cand avea. Insa au trecut asa niste ani, eu am fost on & off cu relatia respectiva, m-am mai mutat inca odata in alta zona, cu aceeasi persoana, apoi o mutare separata, tot in chirie, unde eram eu singura si pisicile. Practic mereu era ceva ce ma impiedica sa il iau inapoi pe Jinx. Ar fi fost cumva crud, sub o forma sau alta, sa ii dau iarasi viata peste cap, odata ce se adaptase acolo si chiar si matusa imi spusese ca nu stie daca ar mai putea sa il dea inapoi.

One of our exploration trips together, in another village
Having him smell, see, hear & touch different surfaces & places

Asadar Jinx a ramas cu ei, era cainele meu, dar locuia cu ei. In timp eu m-am mutat din nou, de data asta la Tineretului, trecusera niste ani de dupa ce Jinx nu mai era cu mine, si am inceput activitatea asta, concomitent cu voluntariatul la Light Into Europe si venirea lui Chilli in 2016 in viata mea si ca urmare a faptului ca in tot acest timp, din 2009 si pana la momentul respectiv, eu continuasem educarea si aplicarea conceptelor de psihologie canine invatate. Nici atunci inca nu eram stabila din punct de vedere financiar, motivul pentru care il luasem pe Chilli fiind ca, datorita timpului dedicat cresterii si educarii lui, asociatia se ocupa de toate costurile cu el (mancare, vet etc).

Dupa ce mi-am pus pe picioare brandul si activitatea in directia asta si l-am crescut pe Chilli sa fie unul dintre cei mai buni caini ghizi din generatia lui, am putut in 2018 sa imi asum real un caine al meu – Fuki, cu toate costurile aferente, si chiar daca trebuia sa intretin atat pisicile, cat si pe mine si pe el si o chirie si tot.

Pentru catva timp m-am gandit, inainte de a-l lua pe acesta din urma, sa il iau pe Jinx inapoi. Dar deja era senior (avea 10 ani, din care 5 petrecuti la tara), cu tabieturile lui de caine de curte (erau foarte mandri unchiul si matusa ca ii avertizeaza seara cand aude lucruri si ca alerteaza cand este cineva la poarta). Isi daduse singur anumite joburi, destul de productive pentru situatia data.

Asadar alegerea rationala si sanatoasa pentru toate partile implicate, a fost Fuki. Desigur ca first chance I got, am mers cu Fuki la el!

First visit with Fuki, first trip with both at Lacul Vulturilor
Still the calm confident dog I knew
Those gentle eyes will remain with me forever, engraved in my soul

Au urmat mai multe vizite impreuna cu Fuki, periodic, in care ieseam cu ambii in explorare, in diverse locuri, prin sat, pe dealuri sau chiar in day trips. Pana si Mihai a avut placerea sa il cunoasca si sa il vada in cateva randuri, in vizitele la Ciumernic. S-a indragostit pe loc, de la prima vedere! Nu aveai cum sa nu iubesti un caine ca Jinx.

Jinx & Fuki la Ciumernic in curte, circa 2020
Rasfat in iarba dupa plimbare happy go lucky attitude
Kindred spirits

La un moment dat, prin 2021, primavara, am primit un telefon de la mama. Era plansa si nu stia cum sa imi spuna ca Jinx s-a stins din viata. Eram in vizita impreuna cu Mihai, la prietena noastra Tina, cand am inchis telefonul si am izbucnit in plans. Si acum ma taie plansul cand ma gandesc la momentul ala si inevitabil curg cateva lacrimi. Jinx fusese lovit de o masina, pe langa casa matusii, caci mai iesea pe drumul pietruit si in jurul casei sa exploreze. Din pacate nu mai auzea si nici nu mai vedea bine, iar de miscat, pot spune ca la ultima vizita inainte de momentul asta, nu am putut sa mergem prea departe in plimbare. Se vedea ca oboseste rapid. S-a stins pe loc. Pe de-o parte ma bucura ca nu a suferit. A fost mai bine decat o batranete suferinda. Pe de alta parte regret ca nu am fost langa el, ca nu am putut face nimic si nici nu mi-am putut lua ramas bun fizic de la el. Unchiul si matusa au sunat-o pe mama caci le era rusine si nu au indraznit sa ma sune pe mine, de teama ca ma voi supara pe ei si nu voi mai veni in vizita.

Nu as avea cum sa fac asta, odata pentru ca imi sunt foarte dragi, iar in al doilea rand pentru ca spiritul lui Jinx este acolo. Il simt si il „vad” in curtea lor de fiecare data cand ii vizitez. E un vibe pe care l-a lasat in urma lui si pe care il regasesc mereu.

Last walk & picture together, in November 2020
My last omage to him, inked on my skin forever (circa 2023)

Jinx a fost cainele fara de care nu as fi descoperit psihologia canina. Ii datorez tot ceea ce sunt azi, in ce priveste cariera. A fost langa mine, la bine si la rau, aproape sau la distanta, in perioade foarte incerte din viata mea. A fost primul meu caine happy-go-lucky (for those of you who don’t know this, they are a rare find) si primul caine crescut de mine la care a trebuit sa renunt.

Postarea asta este ultimul meu omagiu (pe langa tatuajul pe care il vedeti mai sus) pentru el. Another way for him to be remembered and for his soul to know he was loved & cherished!

Run free, run wild, be your happy-go-lucky self & rest in power old faithful friend…

Cats, force free & pity

/ Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu
In alte cuvinte mila nu ajuta la nimic si dusa in anumite extreme este chiar o boala

O sa va intrebati ce legatura au pisicile, cu psihologia canina, cu jurnalul unui dog behaviorist si cu mila si force free-ul.

Bare with me, there’s a long talk ahead!

Am atins putin subiectul cand am vorbit despre emotii si caini, insa acum vom merge ceva mai profund, to the depths of pity hell. Am ales sa vorbesc pe marginea subiectului si sa ma leg de pisici (paradoxal) pentru ca psihologia din spate e similara si se muleaza la orice specie, inclusiv la oameni.

Mi-a servit drept exemplu Shadow, cel mai nou membru al haitei noastre, care este un motan negru de aprox 1,5 ani si care atunci cand l-am luat in Martie era o umbra de pisica. In sensul ca se ascundea pe unde apuca, in cele mai indepartate si intunecoase unghere ale casei si nu voia sa aiba nimic de-a face cu noi. In a nutshell era speriat de bombe!

De ce l-am ales pe el? Nu de mila, ci din constientizarea ca sansele ca un pisic ca el sa fie adoptat la varsta pe care o avea si la tiparele comportamentale date erau minime. Deja fusese adoptat odata (inca de pui) si a fost returnat pe motive de mila. Da da, asa cum ati auzit – mila! Persoanei ce il luase ii era mila sa il mai vada speriat si „anxios” la atingere, nedoritor de interactiune sub nicio forma. Si atunci a luat hotararea sa il returneze la Miau Cafe, in speranta ca cineva cu mai multa experienta il va adopta si va putea sa-l scoata din carapace. In hindsight a fost decizia buna pentru el, caci a dat de noi, which was his luck in life I guess.

Cum credeti ca a iesit Shadow din carapacea lui de frica si fuga?

Obligat fortat! Adica opusul a force free. In ce sens? Practic, dupa ce i-am dat un timp de acomodare cu noul spatiu, l-am lasat sa exploreze singur noaptea si l-am ignorat cu desavarsire pe timpul zilei cand mai iesea de pe sub mobila, asta aducand la suprafata curiozitatea lui, am profitat de mici momente in care era in cate-un colt si nu avea unde sa fuga (ex. daca era urcat in centrul de joaca al Lisei, daca se nimerea in vreo cusca goala a vreunui catel) si prindeam momentul (atentie, nu il sacaiam sau alergam prin casa sa il incoltim pe undeva), atunci cu toate ca el se ferea si s-ar fi bagat in pamant de frica, ii aratam, prin cateva mangaieri usoare, ca atingerea noastra nu ii face niciun rau si ca we mean no harm & he doesn’t need to fear us.

Practic am fortat putin nota in anumite momente cheie, strict ca sa vada ca si in acel context, unde am putea sa ii facem rau daca am vrea, e in siguranta si intentiile noastre sunt strict sa ii fie lui bine. Nu voiam decat sa ii oferim afectiune. Ce era foarte interesant de observat in acele momente, era ca se vedea clar socul si uimirea in expresiile lui, faptul ca „WOW, am supravietuit atingerii ciudatilor astora”! El chiar era fascinat dupa fiecare astfel de interactiune si slowly but surely, a inceput sa devina din ce in ce mai relaxat cand ele se intamplau. A inceput sa fie din ce in ce mai curios de noi si sa exploreze inclusiv camerele in care eram noi. A inceput sa observe mai mult si sa nu mai fuga din camera cand ii ofeream afectiune Lisei (cealalta pisica a noastra). Si dupa aproximativ 2 saptamani de la adoptie, el deja venea pe canapea cu noi.

One of Shadow’s first times on the couch

Tot asa, pe masura ce s-a acomodat cu a fi in preajma noastra, am fortat din nou usor usor nota, furand cate o mangaiere cand si cand, atunci cand el nu era atent (asta pentru ca daca te vedea ca te intinzi catre el, se ferea sau fugea). Si la fel de slowly but surely, a inceput sa stea din ce in ce mai mult la mangaieri.

Asta la mine (eu fiind cea care l-a „fortat” ceva mai mult, intinzand limitele atat cat am putut fara a merge mai mult decat putea duce el), la Mihai a fost o perioada lunga reticent, Shadow neavand parte de multe interactiuni cu barbati in viata lui de pana la noi. Mihai initial nu a fortat nota cat am facut-o eu, insa a observat ca atata timp cat nu o facea, nici Shadow nu se apropia deloc. Practic am invatat ca Shadow pana nu era fortat sa isi infrunte fricile, nu le depasea nicicum. Sounds familiar?! 😉

Asadar a inceput si Mihai sa fie mai insitent cand prindea ocazia si ghiciti ce?! S-a intamplat exact acelasi lucru si cu el ca si cu mine: Shadow a inceput sa se apropie si de el la fel. Dupa ce s-a acomodat cu noi in diverse cisrcumstante, vazand consecventa din partea noastra si ca in mod repetat nu a patit nimic atunci cand s-a lasat mangaiat, a inceput sa capete curaj si sa testeze limite, sa se joace cu noi, intai timid (poate iti dadea o labuta peste mana dar apoi se retragea si se pregatea sa fuga ca si cand ar fi testat daca i se intampla ceva in circumstanta respectiva, sau musca si la fel, fugea de parca ar fi gresit cu ceva), apoi din ce in ce mai sigur pe el, ne cauta prin casa, ne miorlaia sa ii dam atentie, ba chiar o astepta si se astepta sa i-o oferim!

S-a mai intamplat insa ceva pe parcurs, care la fel contravine filosofiei force free: am oferit atat afectiune, cat si repercusiuni atunci cand o facea lata. Faptul ca istoricul lui ne spunea ca ii era frica de oameni, nu a insemnat pentru noi niciodata ca nu vor exista consecinte pentru greseli, regardless of that!

Ce inseamna asta? Inseamna ca Shadow a avut acces la toate facilitatile (bolurile lui de apa si mancare, intr-un loc safe si unde sa nu ii fie invadat spatiul de catre caini; litiera curata in fiecare zi; spatiu sa se desfasoare si unde a avut libertatea de a-si alege locurile preferate etc) dar a avut dupa prima saptamana si consecinte pentru actiunile lui. Let me clarify that for you: pentru ca Shadow si-a trait mare parte a vietii inainte de a veni la noi, intr-un spatiu limitat unde erau doar pisici si unde avea putine alternative pentru a gresi, cand a venit la noi, intr-un spatiu de 4-5 ori mai mare, desi stia (repet, dupa un timp) unde este de exemplu litiera (pentru ca o gasise inca din primele 2 zile si isi si facuse nevoile acolo), alegea sa faca si in alte locuri pipi (si nu, nu era marcat, caci e castrat), cum ar fi in paturile cateilor.

Asadar, dupa ce m-am asigurat ca i-am dat toate alternativele pentru a NU gresi (i-am luat inclusiv litiera separata, sa ma asigur ca are locul lui, nederanjat de deseurile Lisei), am setat si lucrurile in asa fel incat daca in ciuda aranjamentelor ca sa ii fie bine, el tot ar alege gresit, sa pot fi punctuala in a-i arata ca nu asta vreau /vrem de la el. Si minunea s-a intamplat! Urmarindu-l intr-o zi de la distanta, am fost on his case, pana cand l-am surprins ca s-a asezat sa faca pipi pe un patut, moment in care am luat sticla cu care stropesc florile si l-am stropit de l-am udat, facand si follow through, asigurandu-ma ca nu se mai intoarce la patut in ideea de a face pipi acolo niciodata! Si da, pisicile urasc sa fie udate, deci a fost cam cea mai neplacuta consecinta pentru el.

Ce credeti ca s-a intamplat? Credeti ca s-a creat o trauma si dupa ce l-am corectat in mod fair si punctual (timing bun, exact in momentul in care s-a intamplat boacana, astfel incat sa inteleaga crystal clear pentru ce a primit acea consecinta) dat fiind ca lui oricum ii era frica de oameni si era abia in a doua saptamana la noi? Nope! Shadow a inteles mesajul, de atunci nu a mai facut niciodata pe patuturi si s-a limitat la litierele disponibile, iar a doua zi dupa respectiva corectie era la loc pe canapea langa noi, cu aceeasi incredere castigata prin niste actiuni consecvente, repetitive, calme si increzatoare.

Shadow in his 3rd week with us

Sincer, nici noi nu ne asteptam sa iasa atat de rapid din carapace, si eram pregatiti mental si emotional ca in ciuda eforturilor noastre, el sa fie asa timid si neincrezator ca si temperament. And we were ok with that, acceptasem. Ne-a uimit insa cat de doritor era el de fapt de afectiune si cine era ca personalitate reala, in spatele mastii!

Nici pe departe pisoiul fricos si panicat pe care il cunoscusem si adoptasem. Nu avea nici in clin nici in maneca povestea despre cine era el cu individul Shadow pe care l-am observat noi in astea imediat 6 luni de cand il avem alaturi. Si motivul pentru care nimeni nu l-a cunoscut pe adevaratul EL a fost pentru ca din mila sa nu il „strice” mai mult, nimeni nu l-a fortat sa iasa din respectiva carapace. Nimeni nu si-a asumat sa intinda putin coarda cu el, sa vada ce s-ar fi intamplat. Just poke around for a bit, see what happens. Couldn’t get much worse than where he was, cause he was at rock bottom! Only way to go was up & the only way to get there was through fear itself!

First time in the yard, both us & him sharing trust in each other

Acum Shadow este cel mai cocky pisoi, se gudura pe langa noi si mai are putin sa ni se urce in cap cand vrea atentie, ne cearta de 70 de ori pe zi ba ca nu il bagam in seama, ba ca de ce iesim cu cainii in curte si pe el nu il luam, ba ca de ce nu ii dam si lui ce mancam noi si sincer s-a transformat in exact pisica pe care ne-o doream si de care aveam nevoie in haita noastra: fearless, calm, confident, not too active, curious, bold, affectionate, respectful with Lisa & us.

First time staying on me
First time staying on Mihai

Ce vedeti in pozele de mai sus este tot rezultatul fortarii mainii. Nu ar fi venit sau stat niciodata in brate, cum nu ar fi stat la mangaiat, cum nu ar fi iesit din cochilia lui, daca nu l-am fi obligat sa o faca pentru a vedea ca nu pateste nimic.

Acum, cum se leaga toata polologhia asta de caini si psihologia lor si ce este acest force free, dom’le?!

Well, easily put, cam asa functioneaza si la unii (chiar multi) caini. Anume, oamenii ii adopta pentru ca le este mila si pentru ca nu suporta, din punct de vedere emotional, sa ii lase acolo. All well and good (ish) daca odata ajunsi acasa, s-ar dezbraca de haine si de povestea din spate si ar lasa trecutul in urma, deschizand un nou capitol, o foaie alba pe care ei sa decida cum vor sa o umple.

Dar nu, ce se intampla in realitate este ca online vor da in majoritatea cazurilor de informatii bazate pe filosofia force free, care spune sa nu care cumva sa fortezi animalul sa faca vreodata in viata ceva ce nu vrea, ca e pacat si te bate Doamne Doamne!! Kidding, God is not part of that philosophy, cause in the Bible there’s not much mention of force free, on the contrary (that is tho’ another story for another time).

Asadar bietul stapan necunoscator care nu a vrut altceva decat sa ajute acel caine de care i-a fost mila (!), se chinuie si trece prin toate metodele pure positive pe care le poate gasi, pentru a scoate cainele 3 pasi in afara casei (asta in anumite cazuri, in altele nu poate face nimic cu el afara cause the dog is shutting down) sau nu reuseste indiferent ce ar incerca, sa il ajute sa nu-i mai fie frica de diversi stimuli.

Dupa ceva timp, va merge pe una din doua variante: fie va apela la un profesionist, fie va decide ca nu poate tine cainele caci nu mai suporta sa il vada asa. Ambele variante au cate doua outcome-uri:

  1. Omul apeleaza la un profesionist:

A. Profesionistul este tot pe principiul force free/pure positive si dupa ce incearca tot ce a incercat deja omul luand informatiile de pe net, si cainele nu iese din cochilie doar prin puterea cascavalului sau a ficatelului, si nici vorbitul pitigaiat nu ii merge, fie renunta pur si simplu (spunandu-i si omului ca asta este cainele pe care si l-a ales si asa va fi viata cu el) sau worst case scenario, ii recomanda omului returnarea la adapost sau eutanasia ca ultima solutie pentru ca patrupedul sa nu duca o viata chinuita traind in frica (daca credeti ca nu se intampla, you better believe it, e mai des decat ati vrea sa stiti).

B. Profesionistul este balanced trainer/behaviorist si atunci forteaza nota in anumite circumstante si nu renunta doar pentru ca blanosul nu vrea sa ia treats. Foloseste tot spectrul de cunostinte si cauta sa afle de unde vine cainele de fapt, ce are nevoie individul asta specific si cum ar putea sa il ajute, atat pe el cat si pe stapan, sa se deschida si sa isi traiasca viata fear free!

Acum la varianta asta, procesul nu arata foarte frumos at first si cu toate ca e evident unul dintre putinele (daca nu chiar singurul) lucruri ce ar functiona, omul care nu a adoptat rational ci emotional, s-ar putea, most likely, sa nu poata sa faca fata realitatii at hand. Si atunci ajungem la punctul 2.

2. Omul decide ca nu poate pastra cainele:

A. Pentru ca procesul este unul de durata si care implica destul de multa tarie de caracter si asumare (practic sa fii mental un fel de paramedic pentru cainele tau), omul zice „nu am stiut ca va fi atat de greu, aveam alta imagine pentru viata alaturi de caine” si ii gaseste (intr-un scenariu pozitiv) un alt camin cainelui, undeva la curte, la vreo cunostinta.

B. Il returneaza la adapost in ideea ca acolo poate va gasi un stapan mai potrivit (neluand in calcul alternativa ca un caine foarte timorat rareori isi gaseste un camin potrivit si fie este returnat over & over again, fie este eutanasiat, daca e la kill shelter). Either or, cainele ori isi traieste restul vietii dupa gratii, ori nu traieste (si putinul timp pe acest pamant l-a trait oricum in frica).

De ce asta? Pentru ca nimeni nu a avut curajul sa ii impinga limitele, sa fie putin forceful, pentru ca nimeni nu a dat mila la o parte pentru the greater good, pentru ca nimeni nu s-a gandit intai la caine si ce simte el, apoi la el insusi & because no one wants to get down to the nitty gritty and get their hands dirty or risk being judged for the greater good.

And because of that (and other such things) so many dogs wither and die in shelters everywhere…

Pity is a benign form of abuse!

Read that again.

Man’s search for meaning in rescue

/ Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu
Textul asta va avea sens mai tarziu si nu se refera doar la cainele propriu…

Azi am ales sa dezbat un subiect sensibil si care stiu ca nu va fi unul popular, cum de altfel niciun subiect ce atinge anumite realitati crude nu e popular si placut. But someone has to be the voice of reason here and not just the voice of our emotions.

Asadar voi discuta despre rescue sau salvari/adoptii de caini etc. Daca despre cei „de rasa” am vorbit in postarile anterioare, azi voi vorbi despre salvatori si de ce nu toti cainii pot fi salvati (si cinicul din mine spune ca poate nici nu trebuie). Stiu, suna dur si suna a ceva ce un iubitor de caini/animale nu ar spune. Dar o voi spune, in ciuda a ceea ce poate sa aduca cu sine aceasta postare, pentru ca din nou, doar pentru ca pare intr-un fel sau suna dur, nu inseamna ca si este asa.

De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca in ultima perioada am tot avut contact cu oameni care s-au bagat in tot felul de buclucuri din dorinta de a ajuta si de a face un bine. Eu personal am o vorba, testata pe pielea mea in nenumarate circumstante: „Drumul spre Iad este pavat cu bune intentii”!

Va dau mai jos doar cateva din circumstantele intalnite.

Cazul 1 (a se lua ca tipar, nefiind singurul intalnit, nici pe departe, doar unul dintre ultimele):

Caine fara stapan, descoperit in complexul unde locuieste persoana care ne-a contactat. Foarte speriat si sceptic legat de oameni, doamna incercand capturarea lui in propria curte care inca era la momentul respectiv neingradita. Caine de talie mare. Persoana inca nu pusese mana pe el si ii era teama de caine.

I-am dat cateva sfaturi, inclusiv recomandarea sa sune la un ONG care e specializat in capturarea cainilor strazii, astfel incat sa se ocupe de tot ce inseamna procedurile ce trebuiesc facute cu minime efecte secundare negative pentru caine.

Fast forward 2 luni mai tarziu, cainele este in curtea oamenilor de 2 luni, atasat cat de cat de oamenii respectivi, insa a devenit teritorial cu strainii si agresiv cu pisicile (well, normal prey drive for a dog that lived on the streets), oamenii avand o pisica si un copil mic (2,5 ani).

Acum, don’t get me wrong, I’m all for rescuing, insa sunt in acelasi timp de parere ca pentru ca un astfel de caz sa aiba un final fericit, este nevoie de un stapan care are ceva cunostinte, o anumita energie si un anumit timp de investit. Un caine de genul nu va fi usor de lucrat si gestionat, dat fiind ca urmeaza sa fie un caine exclusiv de curte (si pentru cine nu stie, am discutat deja despre caini de curte VS caini de apartament si de ce primii sunt cumva mai dezavantajati decat ultimii), persoanei ii este frica de caini si vorbim despre un caine de talie mare si oamenii in cauza au si un copil mic, care stim cu totii cat timp consuma.

Ati putea spune ca e deja un semn bun ca blanosul are acum incredere in ei si da, asa este, insa ce se intampla daca respect nu este si la un moment dat vin socrii in vizita, cainele devine teritorial si reactioneaza la intrarea lor in spatiu, stapanii nu stiu/le e frica sa adreseze sau daca o fac, cainele reactioneaza la ei (repet, a nu se confunda increderea cu respectul)? Sau in toata tevatura copilul este impins de catre caine sau din cauza reactiei acestuia si se raneste sau fizic sau emotional (creeaza o trauma)?

Va spun din experientele trecute cam cum decurge o astfel de poveste: cainele ori este izolat intr-un padoc in fundul curtii si e vizitat doar pentru a i se oferi mancare si apa, sau este trimis tot in adapost, unde ar fi ajuns in the first place if they would’ve listened, dar fara a avea tot rollercoasterul asta de creare a increderii care apoi este din nou shattered si poate irecuperabil sau foarte greu recuperabil.

Stiu, exista si posibilitatea sa iasa bine lucrurile si oamenii chiar sa fie dispusi sa lucreze cat e necesar, sa-si dedice timp sa ii ofere outlet de efort fizic si mental cainelui suficient cat sa fie calm si sa se poata lucra partea de disciplina si totul sa fie bine. Insa din nou din experienta noastra (nefericita as zice, sunt putini oameni care locuiesc la curte dispusi sa faca lucrurile ca la carte si sa dedice timpul necesar). Asta se intampla si pentru ca din lipsa cunostintelor in sine, nu isi dau seama cat timp efectiv necesita reabilitarea si crearea unei relatii frumoase si a unui echilibru intr-un astfel de caz.

Momentan nu am lucrat cazul acesta, urmeaza sa facem evaluarea curand, si va voi tine la curent poate intr-o postare ulterioara sau pe social media. Noi vom face tot ce ne sta in puteri sa educam omul, sa inchegam o comunicare sanatoasa cu cainele si sa aiba un final fericit toata povestea si suntem pozitivi overall, dar ne pastram si o doza sanatoasa de scepticism (just to avoid complete & total disapointment).

Cazul 2 (din nou, sub o forma sau alta un tipar):

Fost cuplu, cainele ramas la ea. Ea vrea sa eutanasieze cainele pe motiv de agresivitate catre oameni. Cainele castrat si operat de displazie (eu suspectez ca e doar un caine nesigur, cu ceva dureri din cauza displaziei si care reactioneaza din cauza durerii), varsta de 3 ani, pare a fi ceva metis de ciobanesc german cu rottweiler (deci tot talie mare).

Tipul vrea sa salveze cainele si sa ii reabiliteze comportamentul si sa poata avea incredere in el. Cainele este reactiv si cu unii caini si este inca la tipa acasa.

Din nou o situatie des intalnita, aceea a cuplului care salveaza impreuna un caine, apoi se despart si cainele e buimac, mai ales daca relatia nu are o fundatie solida cu niciunul dintre stapani si s-a ajuns la discutii despre eutanasiere!!

Si asta ma duce cu gandul in directia deja extrem de des intalnita a gandirii de tip „death over discomfort” (care poate fi si sanatoasa, insa doar in foooooarte puține contexte). Ce inseamna acest lucru, sau cum a fost el inteles dea lungul timpului? Foarte simplu: decat sa pun cainele in zona de discomfort sau sa il corectez atunci cand face ceva gresit sau nedorit, incerc sa il redirectionez cu metode pozitive (treats, jucarii etc) si daca nu functioneaza il eutanasiez si iau altul.

Misto, nu?! Evident ca nu si eu efectiv mor cate putin in interior cand aud genul asta de abordare, indiferent ca vine de la stapani sau inclusiv de la diversi traineri (si da, sunt si PP/FF trainers, nu toti, insa sunt, care au astfel de abordari). Adica daca ai un caine foarte anxios, cu tot felul de frici si angoase, care mereu arata de zici ca are PTSD din WW2 cand iesi cu el afara, e mai bine sa il eutanasiezi decat sa il pui efectiv sa treaca prin aceste frici (un proces intr-adevar neplacut si deloc frumos) expunandu-l si impunandu-i sa stea acolo, in ciuda faptului ca ii este frica, si sa observe in timpul si modul lui ca nu este de fapt nimic periculos efectiv, si sa il lasi sa tremure si sa baleasca si sa para speriat de bombe si sa stea cocarjat si sa incerce de 200 de ori sa o zbugheasca.

Stiu, pare absurd cand auzi asta pentru prima data si asa este, chiar e absurd. Insa asta nu face genul asta de abordare mai putin reala si populara. Sunt extrem de multe persoane care merg in directia asta si mie mi se pare incredibil de fiecare data cand dau cu nasul de ea. O viata este o viata si merita sa se incerce TOATE variantele pentru a fi salvata, nu doar una.

Revenind la cazul in sine, din nou e in decurs de a se lucra. Vom ajunge in curand la evaluare, dupa ce cainele va ajunge in custodia tipului. Suntem din nou pozitivi si mie imi place mereu sa cred ca dracul nu este atat de negru (oamenii rareori vad agresivitate reala la cainii lor, in majoritatea situatiilor sunt caini nesiguri, neintelesi care se vad nevoiti sa reactioneze), ramane insa de vazut daca si omul este on board cu tot ce are de facut pentru asta.

Nu e un caz usor si cainii reactivi la om au rareori povesti cu happy end, we won’t give up easily tho’.

Cazul 3 (si derivate similare):

Cainele in curtea blocului, de ani de zile. Nu s-a ocupat nimeni de el, acum for whatever reason, oamenii de la bloc nu il mai vor si daca cineva nu il lua era lasat pe strada (stiu, nu intrebati de ce nu chemau ASPA sa il ia sau ceva de genul, pentru ca in Romania inca suntem in Evul Mediu din punctul asta de vedere).

O doamna care ii dadea de mancare a decis sa il ia cumva sub aripa-i protectoare. Insa situatia este foarte complicata: cainele a trait ani de zile (in jur de 9-10 ani) liber, fara sa aiba vreodata un instrument pus pe el. Doamnei ii este putina teama de el, a incercat sa puna o zgarda pe el si o lesa si cainele a avut o reactie de soc.

Acum, partea si mai tare este ca la caine nu se poate ajunge pe o poarta/usa normala, el este cumva pe un semi-acoperis si ca sa intri la el trebuie sa sari un gard si sa vii cumva de jos in sus (el suflandu-ti in ceafa de sus ca ii invadezi teritoriul si e sceptic legat de straini). Nimeni nu l-a scos vreodata din acel spatiu, este si greu de altfel pana nu i se face o porticica ceva de acces, caci ar trebui luat in brate si trecut balustrada si scarile, iar el e caine de talie mare de asemenea.

Vorba lui Hagi, ce pot eu sa va mai spun… In astfel de cazuri sincer, nici nu imi vine sa mai supun cainele la acea onorabila varsta unui stres atat de mare precum indepartarea din spatiu, acomodarea cu un instrument de control (e absolut necesara din punctul meu de vedere o lesa slip, pentru ca el sa nu scape, in probabila lui zbatere si protest impotriva instrumentului si sa se piarda pe strada) etc. E o intreaga tevatura si nici nu merita pentru cativa ani cat mai are saracul de trait, mai bine il lasi sa isi duca viata in liniste in continuare si discuti si incerci sa ajungi la o intelegere cu oamenii locului.

Acum, la acest caz s-a facut o evaluare, cumva atipica, persoana care vrea sa il salveze (si ea de altfel la o varsta onorabila si cu niste probleme motorii) are cateva teme de lucrat cu el asa cum poate si o acomodare treptata cu lesa, apoi usurarea accesului la el. Inca asteptam update. Nu l-am primit. Si inteleg si de ce: nu este usor si se intampla ceea ce se intampla in majoritatea acestor cazuri, anume omul renunta pentru ca isi da seama de efortul necesar.

Sau poate nu, din nou, suntem pozitivi. Am avut de-a lungul timpului si surprize destul de placute, de la cele mai neasteptate cazuri si persoane. Trebuie insa sa recunosc ca au fost putine. Majoritatea nu fac parte din aceasta categorie.

De unde deriva insa toate aceste lucruri si de ce ziceam la inceputul postarii ca nu va fi una light?

Din clasica radacina a tuturor rautatilor si situatiilor neplacute – EMOTIILE.

Si de ce am pus imaginea de la inceputul textului?

Pentru ca majoritatea oamenilor fac rescue pentru ei si pentru a se simti ei bine (da, cu o buna intentie), nu atat pentru ca sunt pregatiti/educati/documentati/aware/echilibrati si nici pentru caine. Yes, I said it!

Totul vine dintr-o emotie si un impuls. Emotia este mila (atentie, este diferita de empatie si compasiune) si impulsul este „fac asta acum, vad eu mai tarziu cum o scot la capat”. Si pot intelege, am avut de nenumarate ori aceeasi emotie si acelasi impuls, insa nu am inaintat cu actiunea din registrul lor, pentru ca gandirea critica si rationalul mi-a pus anumite intrebari de control.

Le las mai jos, poate ajuta si pe altii inainte de a lua o decizie care nu ajuta nici cainele (o sa explic de ce) si nici pe tine ca foster/stapan (basically you are making both your lives miserable when you could make another dog’s life better & yours easier).

Questions to ask yourself before rescuing/adopting:

  • Din ce registru emotional vin acum (milos sau calm si cumpatat)?
  • Sunt intr-un moment bun in viata mea pentru a ma dedica acestui suflet (echilibru mental/emotional/financiar)?
  • Fac asta pentru a-i oferi cainelui ce are el nevoie sau pentru a ma simti eu bine ca am facut o fapta buna (sunt dispus/a sa dedic timpul si resursele necesare pentru asta)?
  • De ce vreau sa fac asta?
  • E asta cainele/animalul potrivit pentru mine si stilul meu de viata?
  • Acest gest ne va imbunatati viata, si mie si lui, sau o va complica doar si voi avea resentimente ulterior (fie ca este peste 3 luni sau 3 ani)?
  • E toata lumea din casa on board cu decizia asta (sau sotul/sotia nu e mare fan caini, ba chiar ii e si frica)?
  • E o idee buna sa aduc un nou caine intr-o casa in care sunt sugari/copii mai mici de varsta de 10 ani?
  • Celalalt caine din casa e echilibrat si ok, poate fi un exemplu de urmat pentru cainele nou?
  • Celelalte animale din casa ar fi ok cu prezenta unui nou caine (pisici, pasari, reptile, rozatoare etc)/sunt sociabile si echilibrate la randul lor?
  • Am gandit lucrurile in perspectiva sau doar prin prisma emotiei de moment (m-am gandit cum va arata viata mea cu acest caine in 5-7-10-13 ani)?
  • Pot sa imi asum responsabilitatea pentru el a la long sau doar acum (cu o perspectiva pe 6 -12 luni) iar la primul obstacol sau schimbare caut sa il dau?
  • Daca lucrurile nu ies asa cum imi imaginez eu, ce optiuni am? Am cui sa il incredintez (in caz de boala/deces)?
  • Am luat toate cheltuielile in calcul (dresaj, plecari in vacante cu sau fara el, copii in viitor, cuplare sau separare dupa caz, de partener)?
  • Sunt dispus/a sa ii ofer tot ce are nevoie, nu doar ce ma face pe mine sa ma simt bine (nu doar afectiune ci si exercitiu fizic si mental si disciplina)?
  • Sunt dispus/a sa nu il vad ca pe o victima, indiferent de circumstanta din care vine si in care este (chiar daca a fost abuzat, chiar daca are 3 picioare etc), ci ca pe un caine pur si simplu (adica sa nu il impovarez zilnic cu istoria lui si sa ii plang de mila, ci sa traiesc in prezent alaturi de el)?

Poate parea mult prea sec/rece procesul asta, insa long term veti fi surprinsi cat de multi caini ar fi salvati real, nu doar pe moment, daca oamenii pur si simplu si-ar pune aceste intrebari si ar raspunde sincer la ele inainte de a lua o decizie.

De ce? Pentru ca intalnim mult prea multi oameni care au luat astfel de decizii pur emotionale, fara sa gandeasca in perspectiva si care ne contacteaza la capatul puterilor, cand sunt pe punctul de a renunta la caine si dupa ce au facut toate nebuniile & really fucked the poor soul up, ca apoi sa ne cheme si sa astepte o rezolvare rapida, eventual pe tava.

Deja de la prima conversatie de multe ori se simte regretul din tonul omului si al discutiei si multi chiar se intreaba fatis daca nu au facut o greseala si nu ar fi mai bine sa ii gaseasca blanosului o alta familie. Unii chiar o fac. Si apoi iau alt blanos, cu care fac aceleasi greseli, sperand sa iasa altfel (stiti si voi definitia nebuniei conform lui Einstein, ei bine noi dam cu nasul de ea periodic).

Si acum vin si va intreb cum credeti voi ca este mai bine pentru caine? Sa ramana intr-un context (fie el si adapost, chiar daca voi fi prima persoana ce va spune ca nu e nici pe departe mediul ideal) pana isi gaseste omul cu adevarat potrivit sau sa fie luat dintr-un mediu/context, pus in altul, facand fata asa cum i se permite prin prisma abordarii si cunostintelor stapanului nou si adaptandu-se in however long time, ca apoi sa sesizeze omul ca nu are timp/bani/nervi/conditii sa il tina, si sa se intoarca fie in adapost, fie sa ajunga pe alte maini, la fel de necunoascatoare si sa reia procesul, sa mai piarda din increderea atat in el cat si in oameni, ca apoi si acea persoana sa il cedeze etc…. Si tot asa, un cerc vicios din care nimeni nu iese mai castigat, doar mai avariat. Damaged goods gen.

E pesimista viziunea? Poate. Din experienta de pana acum nu e decat cruda realitate. Si imi pare atat de rau cand vad cate un caine care la baza e un caine exceptional, stiti voi, ala pe care toata lumea si-l doreste, insa pentru ca a fost supus unui proces de genul si a fost pe mainile novice sau nepotrivite, a ajuns sa nu mai fie el cel dat de mama natura. Vedem caini din astia mereu, caini atat de buni care au fost transformati efectiv (unii doar pe baza unei afectiuni si unui atasament nesanatos din partea salvatorului) incat uneori ne e greu noua emotional sa ne detasam de caz. Caci vedem potentialul, dar este in mediul nepotrivit pentru a se dezvolta.

Si eu ce pot sa ii spun omului respectiv? Trebuia sa iti iei pisica? Da cainele cuiva mai potrivit? Nici asta nu se poate. In primul rand pentru ca sunt putini oameni dispusi sa faca ce este mai bine pentru caine, nu pentru ei (care s-au atasat la randul lor emotional de el, chiar daca e clar ca match nu este acolo, cumva exact ca intr-o relatie toxica). In al doilea rand pentru ca oamenii potriviti pentru acei caini de obicei iau decizii rationale si nu se arunca in gol fara sa gandeasca inainte si deja au un caine sau inca nu sunt pregatiti de unul. So it’s a catch 33.

Solutia ideala? Exista, dar din nou, momentan nu e inteleasa de oameni, e prea curand pentru a i se intelege impactul: START IT RIGHT. Si nu, nu este vorba de reclama si nu este aceasta postare cu scopul promovarii unui serviciu, cat mai degraba este despre expunerea unei realitati. Asta nu exclude insa mentionarea faptului ca exista astfel de servicii (imi place sa cred ca nu doar la noi ci si la alti profesionisti in domeniu). Care ar scuti oamenii de o multime de batai de cap. Si ar face potrivirea perfecta din prima, fie ca este vorba de adoptie sau cumpararea unui caine cu pedigree. Dar oamenii inca nu vad beneficiul din spate. Si inca la noi nu e acest obicei de a apela la un profesionist pentru a te ghida in diverse domenii, noua tot ne place sa credem ca suntem buni la toate si ne descurcam noi cu toate, ca am mai avut caini la viata noastra. 😉

E momentul poate sa povestesc si despre cateva momente in care am fost noi pusi in situatia de a lua niste decizii dificile emotional pentru noi, dar overall potrivite atat pentru noi cat, credem noi ca si pentru cainii respectivi, sub o forma sau alta.

Primul caine ce ne-a intrat la inima si mai mai ca am fi luat-o acasa a fost Fetita, de la Brasov. O catea painea lui Dumnezeu, pe care am intalnit-o inainte de cununia noastra civila si care ca si energie era tot ce ne-am fi dorit de la un potential al doilea caine. Am gandit-o insa atat pentru ea, cat si pentru noi, in perspectiva. Cateaua era cunoscuta in Piata Sfatului si centrul Brasovului si toata lumea o indragea si hranea. A trait in libertate, pe acolo, toata viata ei. Daca am fi luat-o, pe langa faptul ca toate planurile noastre (inclusiv Camino de Santiago) ar fi fost date peste cap (lucru ce ar fi putut crea resentimente pentru ea si fara ca ea sa aiba vreo vina), viata ei in aer liber, la munte (chiar si in oras), ar fi fost la un pol total opus la noi in apartament, cu 2 pisici si cu un timp de 1-3 h in medie pe zi afara. Pentru ea sincer nu cred ca ar fi fost o schimbare care sa ii implineasca viata, ci mai degraba ar fi fost mai putin fericita (granted, chiar si cu nevoile generale implinite). Daca am fi locuit la curte (una mare, nu ce avem acum) si ar fi fost un caine de curte dar si plimbat zilnic in afara acesteia, atunci altfel ar fi stat lucrurile, insa in apartament, in acest caz specific, nu cred ca ar fi fost un upgrade pentru ea.

Al doilea caine la care am renuntat cu inima stransa a fost tot o catelusa, de la poalele muntilor Piatra Craiului, care s-a tinut dupa noi de la cabana de la baza si pe tot traseul parcurs. O catea faina, energia buna, echilibrata, fara multe frici, happy-go-lucky. Acelasi proces decizional. Am conclus ca acolo la cabana (fiind si un metis de ciobanesc corb), la poalele muntelui, cu multi turisti care sa ii ofere afectiune periodic si cu mancare relativ buna si aer curat, viata ei ar fi mult mai faina decat cu noi in apartament. Si din nou, we factored in the fact that our plans are on a set path & we would have to give some of them up in order to have her. We weren’t in a position to do so.

Nu a fost usor in niciunul din cazuri sa fim cumpatati emotional. Cand inclina unul in emotie, celalalt punea cateva intrebari cheie ca sa verifice daca decizia este una potrivita, iar cand celalalt cadea in aceeasi capcana, primul facea acelasi lucru. Da, sunt norocoasa ca am gasit pe cineva ca Mihai, care e on board si in nebuniile mele dar si in rationamente. Si ne echilibram reciproc. Am avut insa si momente inainte de a-l cunoaste, cand am fost pusa in situatii in care puteam sa aleg emotional (inclusiv sa adopt caini cu pedigree, din rasele care sunt pe lista mea) si am putut sa ma detasez suficient de acea emotie cat sa iau niste decizii rationale, in hindsight fiind si cele mai potrivite. Deci se poate si daca nu ai pe cineva langa care sa te echilibreze.

In alta ordine de idei, am lucrat de-a lungul timpului si am fost in contact sub diverse forme si cu adaposturi. I’ve been down in the nitty gritty. Primul adapost la care am fost, cu diverse ocazii, ultima fiind pentru a-l adopta pe Jinx, a fost Milioane de Prieteni, din Brasov.

Apoi am mers sa ajut ca voluntar, mai la inceputul activitatii mele, la Adapostul Speranta din Popesti Leordeni (funny how that goes isn’t it?). Din cauza unor divergente de opinie, la un moment dat am incetat colaborarea.

Voluntar la Speranta

Putin mai tarziu, dupa pandemie, am avut cateva discutii inclusiv un Live cu Delia Botea de la Care For Dogs, din Prejmer, judetul Brasov. Ei sincer mi s-au parut cei mai evoluati ca si adapost din ce am vazut eu pana acum in Romania. Atat ca personal (tanar, implicat, doritor sa invete si sa ajute) cat si ca deschidere la metode si la a oferi cainilor exact ceea ce au nevoie. Din fericire ii ajuta si pozitionarea, fiind o zona unde cainii pot fi plimbati in aer liber si oamenii chiar le ofera aceasta posibilitate.

Sincer, la ei in adapost am vazut cele mai decente conditii, atat pentru caini cat si pentru pisici. Colaboreaza dealtfel si cu ONG-uri de afara si multi dintre cainii lor ajung in tari mai civilizate. De asemenea, se implica mult impreuna cu autoritatile sa informeze oamenii de la satele din jur si au o multime de campanii de sterilizare/castrare gratuita. Pasiunea Deliei e pentru mine uimitoare si puterea ei ca om este una la care eu doar aspir. De asta am si ales ca macar odata pe an, daca nu de mai multe ori, sa directionam o parte din sumele incasate la Pack Walks catre ei. We believe in their cause!

Mai recent am avut colaborari de scurta durata cu Kola Kariola si One Rescue, insa au avut picioare scurte, desi oamenii inca ne recomanda sub o forma sau alta adoptatorilor lor si sunt adaposturi legit.

Ne-ar bucura (si vorbesc aici in numele amandurora, caci stiu ca si Mihai isi doreste asta) sa ne permita timpul sa facem mai des munca de voluntariat la adaposturi. Ne-ar placea sa ne implicam comunitatea mai mult in directia asta inclusiv. Consideram ca e important pentru romanul de rand sa fie educat si in privinta asta inclusiv: sa vada cum arata un adapost, cati caini sunt acolo (inclusiv caini ce sunt metisi ai anumitor rase), cum sunt conditiile si cata nevoie este sa se castreze si sterilizeze animalele cu detinator. E o experienta ce trebuie traita odata de orice iubitor de animale, chiar daca este una dura si dureroasa. Constientizarea este importanta! Cu siguranta in timp vom ajunge sa facem si aceste proiecte.

Bottom line-ul acestui text este acesta: uneori din dorinta de a ajuta, poti face mai mult rau decat bine. Sunt multi caini care sunt cel mai potrivit match pentru cineva, insa de obicei ajung pe mainile cuiva care are doar mila in suflet nu si ratiune in cap, si stim cu totii ca unde nu-i cap e vai de picioare!

Adopt & shop responsibly!