Clasa de azi va fi despre oameni, nu despre caini. Va fi despre psihologia umana si cum o abordam. Titlul initial al articolului era „Asteptari, dezamagiri, letting go & reviews”. Dar am decis sa se numeasca The Sound of Silence care, coincidentally or not, este si ceea ce ascult pe repeat acum (click AICI daca vrei coloana sonora pentru citit).

Zilele trecute ascultam si podcastul Despre Oameni si Caini, cu invitat special Marius Manole. Sincer nu stiam multe despre omul asta, dar mi-a ajuns la suflet datorita discutiei avute cu Olivia. Si ce a ramas cu mine au fost niste cuvinte, venite din modestia lui absoluta: „Vreti sa va descarcati aruncand cu cuvinte urate in mine? Faceti-o! Daca asta va face sa fiti mai ok si sa va racoriti, faceti-o!” M-au atins aceste cuvinte. Partial pentru ca stiu cum este sa fii at the receiving end. Partial pentru ca mereu mi-am dorit sa cunosc si sa ma inconjur de oameni care au succes in domeniile lor, dar care sunt modesti.

Modestia a fost ceva ce nu mi-a fost insuflat de mica (nu asa cum aveam nevoie – e o diferenta intre aceasta si rusine/umilinta), cu toate ca este o calitate pe care mereu am apreciat-o si cu toate ca nu am niste radacini privilegiate. Am cautat mereu sa o dezvolt si a fost mereu un struggle. E ciudat cumva, ca nu ma vad vreo regina sau deasupra tuturor, insa pentru ca ma lovesc de ignoranta aproape zilnic, e greu sa nu ma vad macar putin mai isteata decat majoritatea (si da, stiu ca acum vor tabari pe mine toti ca ma cred desteapta). Din pacate sunt painfully aware ca este una inteligenta si alta intelepciunea… The latter eludes me most of the time unfortunatelly.

Revenind insa la titluri si de ce articolul asta. Am decis sa il scriu ca o descarcare (venting if you will) pentru ca nu stiu o metoda mai buna de a lasa lucrurile sa iasa la suprafata alta decat scrisul (pentru mine cel putin). Si s-au adunat cateva…

Sa le luam pe rand:

ASTEPTARI:

Daca am invatat ceva in viata pana la varsta asta, este sa nu imi creez asteptari. Easier said than done, always! Dar lucrez constant la asta. Am mai invatat si ca daca am anumite asteptari (ca deh, sunt om totusi), sa le comunic celor de la care le am. Din nou, easier said than done, dar cred ca totusi cu partea asta am progres ceva mai mare si a cam devenit automatism. Acum, modul in care sunt comunicate respectivele asteptari conteaza de asemenea. Din pacate, modul meu de comunicare nu a fost niciodata unul dintre punctele mele forte. Asadar uneori comunicarea respectivelor asteptari pare mai degraba o comanda/repros/invinuire/pasive aggresivness. Rareori vine real din aceste registre, e doar an unfortunate style of communication I happen to have. Working on that too but it’s a lifelong process (sa ma fi vazut acum 10 ani, topor e putin spus 🙂 ).

Insa, asteptarile in domeniul de activitate ales, nu tin doar de dorintele mele proprii si personale, ci tin si de bunastarea vietii unui caine de obicei. Asadar este cam greu spre imposibil sa te detasezi de asteptari realiste sub o forma sau alta (ca de cele nerealiste deja m-am lepadat sper eu, ca de Necuratul). In sensul in care atunci cand cineva te contacteaza sa il ajuti cu cainele sau, te astepti sa considere ca are o problema si sa vrea sa o rezolve. Daca dupa ce te vezi in cadrul unei evaluari, iti zice ca se bucura enorm ca te-a cunoscut si ca deja se vad imbunatatiri de a doua zi dupa intalnire si ca abia asteapta sa puna in practica cele invatate, te cam astepti sa continue procesul, sa puna in aplicare consecvent cele invatate si sa vina cu intrebari/updates (desigur tu spunandu-i ca ii stai oricand la dispozitie pentru asta). Apoi, sa zicem ca nu s-au intamplat lucrurile chiar asa, dar omul dupa cateva saptamani/luni (timp in care a avut la dispozitie grup de suport tehnic pe Whatsapp, gratuit, care il poate ajuta enorm, cu conditia sa fie atent si sa puna in aplicare, lucru la care te-ai astepta de la cineva care spune ca vrea sa invete cum sa abordeze cainele corect), vine catre tine si iti solicita ajutorul hands on, ca nu se descurca singur. Cu tot dragul il oferi, mergi si lucrezi cu el 1-3-5 sedinte, apoi te astepti sa aplice cele invatate (asa cum poate el) si sa se tina cat de cat de treaba. Din pacate descoperi cu stupoare ca nu e asa, iar descoperirea vine abia dupa ce ceva se intampla aiurea (fie ca a avut vreo situatie cu cainele, fie ca s-a plans pe social media, fie ca il vezi efectiv pe strada ca nu face nimic din ceea ce l-ai invatat). Omul nu vine catre tine sa te intrebe, sa caute solutii, sa isi puna intrebari, sa iti dea updates, sa vina la clasele de grup de diverse feluri sau sa iasa in cadrul plimbarilor in haita regionale, with their peers, ca sa vada daca s-a mai confruntat cineva cu asta si cum a reusit sa rezolve, cum te-ai astepta. Ci prefera sa se dea la fund, sa caute solutii rapide si ineficiente la probleme de fond sau sa intrebe online. Apoi, dupa toate acestea, cand ajungi cu toata bunavointa la capatul puterilor si il scuturi putin sa il trezesti la realitate, ASTEPTAREA lui sa il tii in brate si sa ii plangi de mila dupa ce ca tot el nu a facut mai nimic sau doar 25% din ceea ce te-ai tot tinut de capul lui sub diverse forme sa faca, ii este spulberata! Si aici se sparge bula…

Intelegeti acum cat de greu poate fi sa nu ai niciun fel de asteptare? In contextul in care deseori viata unui blanos, care nu stie sa comunice pe limbajul nostru ceea ce are nevoie, depinde de cat de bine inteleg oamenii ce au de facut si cat de bine o si fac.

Nu e fun, dar cineva trebuie sa o faca. Si asteptarile curg si de o parte si de alta. Fara insa a avea loc o comunicare deschisa intre parti, care sa le puna pe masa la modul real si fara masti si a face frumos, doar sa dam bine.

Ar fi mult mai simplu daca eu ca behaviorist as veni si as zice: „Eu din momentul in care am inceput colaborarea, am asteptarea de la tine sa te ocupi de educarea ta si a cainelui tau (in consecinta) exact asa de mult cat spui ca il iubesti si iti doresti sa-i fie bine! Daca zici ca nu prea e o prioritate pentru tine, atunci all good, inteleg ca nu ma implic nici eu prea mult si nu iti dau decat cateva chestii de baza, pe care le faci tu in ritmul tau cand vrei. Daca zici ca al tau caine e lumina ochilor tai si faci orice pentru el, atunci eu ma astept ca tu sa prioritizezi acel caine exact la fel de mult cum prioritizezi relatia cu tine/sot/sotie/copii etc. Drept urmare, sunt atenta la tot ce misti in ce priveste cainele, iti pun in vedere fiecare mica greseala si de asemenea fiecare mic progres. Dar astept consecventa militareasca!”

Iar tu ca si client ai veni si ai zice: „Eu ma astept de la tine sa ……….” (fill in the blanks, orice e liber pentru pus pe masa cand vine vorba de asteptarile tale de la specialistul cu care lucrezi, eu sau altul, nici nu conteaza). Important este sa comunici! Ce e important pentru tine din relatia cu mine ca specialist? Ce nevoi ai? Ce te doare? Ce vrei si ce nu vrei? Ce stil de comunicare preferi? Cum imi pot face eu jobul in asa fel incat sa-ti intalnesc aceste asteptari?

Orice ar fi, fara a fi comunicat este greu de conciliat. Keep that in mind!

Daca tot suntem pe drumul asteptarilor, o sa recunosc aici public ca nu de putine ori m-am asteptat (my bad, I know) ca dupa o relatie de ani de zile cu X sau Y client, acestia sa ma vada, asa cum ii vedeam si eu, ceva mai mult decat o simpla relatie profesionala, ci mai degraba o amica (daca nu e prea mult sa zic prietena). Sa vina catre mine cu mintea si inima mai deschisa si sa ma cunoasca ceva mai bine decat cineva care s-a alaturat in joc de ieri. I was wrong in more than one instance in acest aspect. Oamenii sunt foarte diferiti in ceea ce considera apropiere si nu prea stiu sa diferentieze intre ce inseamna relatie pur profesionala si ce inseamna relatie ce are interconectate atat valente profesionale cat si personale.

Learned that lesson the hard way & lost a couple of people along the way, doar pentru ca ma asteptam sa ma cunoasca si inteleaga dupa mai mult de 5 ani. My bad there. Poate nici eu nu am comunicat pe intelesul lor aceste asteptari…

Si ajungem asa la DEZAMAGIRI:

Au fost multe si diverse. Cele mai mari au venit de la oamenii in care am pus si am dat cel mai mult suflet. Oameni pe care, cum ziceam mai sus, ii consideram prieteni. Oameni care unii au venit la nunta noastra. Oameni cu care am ras si plans, pe care i-am chemat la munte sau la mare cu noi, oameni cu care am stat la masa si cu care am vorbit cate-n luna si-n stele, nu doar despre caini ci despre viata.

Am invatat ca atunci cand ai asteptari, ai inevitabil si dezamagiri. They come in twos.

Sunt convinsa ca am si dezamagit. Mult si profund. Nu pentru ca mi-am dorit asta, nu gratuit, cum mi s-a mai spus. Ci in majoritatea cazurilor pentru ca nu mi s-au comunicat respectivele asteptari din partea lor. Ce sunt convinsa si absolut sigura, pentru ca altfel Universul asta in care suntem nu ar mai avea niciun sens, este ca asa cum eu nu am facut niciodata un rau voit si gratuit, nici persoanele in cauza nu au vrut sa faca rau si nu au avut intentii rele, ci ca si in cazul meu, a avut loc o comunicare defectuoasa. Asa imi place sa cred.

Ce mai stiu este ca oricat de dezamagita as fi de o persoana, niciodata nu as trece pe langa ea pe strada si sa nu o salut. Una din valorile mele in viata este sa las mereu loc (acolo unde si cat se poate) de buna ziua. Nu imi place si nu vad nimic bun in a intoarce spatele si a te preface ca nu vezi pe cineva cand acesta trece pe langa tine, avand in vedere ca nu ti-a facut niciun rau propriu zis (if that’s the case of course).

Personal, sunt dezamagita de fiecare data cand vad ca un caine este neinteles, nu este un match intre el si stapan sau nu ii sunt indeplinite nevoile instinctuale de baza. Sunt dezamagita cand omul zice ca face sau ca vrea sa faca si apoi descopar ca nu face. Sunt dezamagita cand oamenii zic ca au incercat orice si nu le iese (in contextul in care stiu ca au incercat DOAR ceea ce le era confortabil). Sunt dezamagita cand oamenii aleg sa se planga in loc sa faca. Sunt putin dezamagita (dar paradoxal ma si bucur in acelasi timp) cand omul multumeste lui X sau Y trainer din online, in contextul in care i-am spus/aratat/ghidat pasii exact in aceeasi directie, dar de la mine nu a auzit. Sunt dezamagita cand pun la dispozitia clientilor nostri instrumente gratuite de lucru sanatos (Dog Psychology group, Regional Pack Walk groups etc) si ei le iau for granted si nu le folosesc la potentialul maxim. Sunt dezamagita cand oamenii sunt nemultumiti in spite of my best efforts. Sunt dezamagita si de mine de cele mai multe ori si in cele mai profunde feluri, cand se intampla asa.

Din pacate cand oamenii sunt dezamagiti, real sau fara motive sanatoase, fac si lucruri mai putin ok. Printre ele din punctul meu de vedere se numara si reviews. Dar pana acolo avem de vorbit despre letting go.

LETTING GO:

Nu e ceva ce imi vine usor. Cred ca nimanui care este un impulsive overthinker nu ii este usor sa renunte. Mie una imi este una dintre provocarile cele mai mari in viata. Nu o fac des, nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca al meu creier functioneaza pe ratiune (partea stanga e on full blast) si are nevoie sa inteleaga logic orice, dar atunci cand o fac este un sentiment incredibil de fain.

Am observat de asemenea ca nu sunt singura careia ii este greu sa renunte. Majoritatea oamenilor sunt in registrul asta. Le e greu sa renunte la ego, la a lua lucrurile personal, la a judeca, la a blama etc. Ne e greu mai bine zis. In ultimii ani analizandu-ma mult, punand multe in balanta, observand, o fac mai des si imi iese putin mai bine, dar nici pe departe la nivelul la care mi-as dori.

Renuntarea insa vine cu PACE la pachet. Cred ca de asta si scriu acest articol. Pentru a renunta la a intelege sau rationaliza anumite lucruri si sa accept doar ca asa stau ele si nu le pot influenta prea mult. Imi place sa cred ca am renuntat la a blama sub o forma sau alta anumiti oameni pentru anumite actiuni. Am renuntat la a fi atat de reactiva cum eram alta data. Am renuntat si la a pune atata suflet cum puneam inainte din pacate (nu intodeauna renunti numai la lucrurile negative, se mai strecoara si unele pozitive uneori), mai mult pentru a ma proteja de dezamagiri ca cele mentionate mai sus.

Un alt motiv pentru care imi e greu sa renunt in general, este pentru ca am un simt al loialitatii foarte bine inradacinat. Ai zice ca e un lucru bun, insa nu neaparat. Din cauza lui imi este greu sa renunt la oameni, situatii, atasament, ego (da, poti fi loial si felului tau de a fi), obiecte, stari emotionale, mentalitate etc.

Am reusit sa ma detasez de anumite momente traite, care au venit cu dezamagirile mai sus mentionate, insa se pare ca oamenilor le este mai greu sa treaca peste si sa move on with their lives. Si aici apar reviews.

REVIEWS:

Daca dupa ce cititi articolul asta vreti sa lasati unul, puteti da click mai sus, pe cuvantul subliniat. M-ar bucura sa fie unul real, nu unul din ciuda/nemultumire personala/ego. Ci unul real legat de cum considerati voi serviciile noastre, pe bune.

Revenind insa la oile noastre, eu personal am dat mereu reviews DOAR daca au fost solicitate sau daca mi-a placut enorm locul/serviciul respectiv. Niciodata nu am dat un review prost, indiferent daca aveam de ce sau nu. Indiferent ca am luat personal ceva sau nu. Indiferent ca am fost dezamagita de respectivul loc/serviciu sau nu. Un exemplu am in acest sens: am fost la un moment dat la un date cu Stany intr-un loc caruia i se facuse mare reclama si era foarte high end. Am tinut neaparat sa mergem acolo in ciuda preturilor piperate (si nu suntem genul care sa facem nazuri la a plati pentru ceva daca chiar isi merita banii) si a oamenilor ce frecventau locul (numai vedete, influenkeri etc). Felt very out of place, nu pentru ca nu eram ambii imbracati la 4 ace sau pentru ca nu ne simteam din peisaj, ci pentru ca am fost cumva tratati ca plebea de catre personalul de acolo si pentru ca am fost dezamagiti de mancarea care la suta de euro pentru 2 persoane (un fel de mancare fiecare si cate un pahar de vin) putea fi mult mult mai buna. Am mancat in multe locuri, gurmanda fiind, si mult mai gustos la jumatate de pret si am dat si mai multi bani insa pe mancare care m-a facut sa plang o lacrima de buna ce era.

Cu toate astea si cu toate ca am ramas cu un gust amar in urma experientei (felt like lost time & money), nu am dat review negativ. De ce? S-ar putea argumenta ca ar fi bine sa stie si altii sa evite locul. But who am I to say?! Poate tu daca mergi maine, gasesti locul si experienta ca fiind una extraordinara! Si poate daca citesti ceea ce tocmai am scris mai sus, care da, este o experienta reala dar PERSONALA a mea, nu te duci si nu ai parte de experienta vietii tale (diferita total de perceptia mea asupra ei). De ce ti-as fura acest drept?!

De asemenea, atunci cand esti antreprenor, intelegi mai bine cat de greu este sa cladesti un brand, sa pui suflet si timp/bani/efort etc in ceva, sa cresti poate de la 0 si sa iti creezi o reputatie frumoasa. Cineva care nu are un brand personal sau de business de sustinut si de aparat, habar nu are ce influenta poate avea un singur review prost. Oamenilor le este usor sa arunce cu noroi, fara sa stie cati ani si cat de greu s-a lucrat la ceva. Un job se schimba usor. Un business de la 0 nu se creeaza asa usor.

Mi se pare ceva ce faci, in ciuda cumva, nu doar legat de o dezamagire. Asta inn cazul in care aia a fost singura ta dezamagire in viata si nu stii cum sa faci fata altfel decat facand rau. Ceea ce pot intelege pana la un punct. Insa nu este jobul meu sa invat oamenii ca mai sunt si dezamagiri in viata si ca totul nu e roz mereu. Am patit sa vina review la 2 ani (!) dupa ce am fost o sigura data acasa la un om pentru o evaluare. La 2 ani!! Nu la o zi dupa, nu la o saptamana dupa. Am patit sa primim review negativ legat de ce facem noi in viata personala si in Ajunul Craciunului, ca si cand persoana respectiva nu avea altceva mai bun de facut de Craciun decat sa scrie un review prost la noi si nici macar legat de business (nu in totalitate). Am patit sa primim reviews doar cu stele (1-2) fara vreo explicatie, doar asa… Sa se simta bine cea de la capatul tastaturii, ca ne-a aratat ea noua! Intrebata persoana in privat ce anume nu a fost ok, m-a lasat pe seen.

Cumva cu tot faith-ul meu in humanity, lucrurile astea mi se par venite din rea vointa. Si aici deja este beyond dezamagire. Mi se pare ca ti-ai gasit un cal de bataie si reversi toate frustrarile tale pe el, fara sa aiba vreo vina reala. E ciudat cum oamenii functioneaza asa… Ducand poverile astea pe umeri, incarcandu-se negativ (nu ca nu am avea destule care sa ne incarce negativ prin simplul fapt ca traim unde traim), dand energie si efort inspre ceva atat de neproductiv pentru nimeni, atat pentru ei cat si pentru noi si pentru altii. In conditiile in care nu cunosc om sa nu se planga ca nu are timp, ei dedica timp si spatiu mental si emotional pentru a arunca noroi. Alea 5-10-15 minute pe care le folosesti asa, redirectionate in lucrul cu cainele tau, ar intoarce indoit efortul in imbunatatirea relatiei voastre cat si te-ar incarca pe tine pozitiv si te-ar face mai productiv atat pentru tine cat si pentru societate.

Nu stiu cum acest mic detaliu scapa oamenilor. Din atatea lucruri bune pentru tine pe care le-ai putea face cu timpul tau, de ce ti l-ai irosi pe un review negativ?

Si aici revin la ceea ce citam la inceputul articolului: if that’s the thing that toots your horn… Sure, arunca in mine cu vorbe urate sau reviews proaste. Dar nu vad cum asta iti va imbunatati viata, relatia cu sinele sau cu cainele.

Asadar… Listen to the sound of silence & sometimes maybe just STFU.

Read that again!