dogpsychology

To all the pets I’ve loved before…

/ Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu

Imi revine o sarcina tare dificila azi, anume sa scriu despre pierdere, despre grieving si despre cum mergem mai departe dupa ce un suflet drag pleaca spre alte planuri. Nu pot spune ca este un subiect catre care am privit cu entuziasm, mai ales ca de curand am pierdut un astfel de suflet. Insa cineva trebuie sa abordeze si aceasta tema asa ca voi fi eu aceea.

Cum ziceam nu este un subiect usor, nici nu stiu exact de unde sa incep, caci nimeni nu este vreodata complet pregatit si impacat cu ideea despartirii de o fiinta draga, indiferent ca vorbim despre un om sau despre un animal. In fact, most people avoid the subject altogether. Insa fara acceptarea acestei realitati – ca tot ceea ce iubim vom pierde intr-un final – nu cred ca putem sa ne numim cu adevarat maturi si completi ca fiinte umane.

Cred ca prin a va povesti despre pierderile mele veti intelege mai bine la ce ma refer si de ce am simtit nevoia sa dezbat pe marginea subiectului. Asadar voi incepe prin a onora vietile catorva animalute ale caror poze nu le pot posta in acest articol, caci pe acea vreme, nu existau telefoane mobile si/sau Google Drive. Acestea sunt in ordinea in care au venit (si plecat eventually) in viata mea: Coco, Bobita, Rex si Chibi.

Eram copil pe atunci, cu exceptia lui Chibi pe care am adoptat-o mai tarziu, imediat ce am iesit din adolescenta. Asadar nu erau doar animalutele mele ci ale familiei, insa cu toate astea eu le consideram ale mele. De aici, apropo, incep sa apara problemele. Din acest egoism cumva sau nici nu stiu cum sa ii spun, mai degraba necesitate de a detine ceva, de a face ceea ce iubesti AL TAU, sa il detii, sa ai control asupra lui. De aici apare de fapt suferinta. Din aceasta improprietarire asupra unor fiinte vii, care au propria lor viata. Acest atasament pe care il avem cu totii inca de cand suntem copii, ne aduce mare parte a suferintei in viata si relatii. De fapt nimic nu este al nostru. Inclusiv acele suflete pe care le adoptam, cumparam sau pur si simplu le hranim pe langa casele noastre. Da, stiu, fara noi, nu ar supravietui sau ar avea o viata grea. Insa asta nu ne face proprietari de drept absolut asupra vietilor lor. Cel mult camarazi de drum, dar ale caror drumuri ajung sa se si desparta.

Bineinteles ca, asa cum cu siguranta ati resimtit si voi asta din copilarie ca si mine, nu aveam cum sa stiu asta la acea varsta, si dealtfel am invatat-o destul de tarziu in viata. Asadar cand Coco, perusul pe care mama mi-l cumparase in jurul varstei de 8 ani, a zburat din neatentia noastra, pe geam, am simtit pentru prima data pierderea aceasta. La vremea respectiva nu auzisem de plase la geamuri, nu existau nici macar termopane. Iar eu am fost devastata! Nici nu mai stiu exact ce reactie am avut, caci creierul meu efectiv a blocat amintirea, insa cu siguranta am plans cu orele. Imi aduc aminte doar imaginea lui in departare, in timp ce eu ma aplecam dupa el pe geam cu mana intinsa si ii strigam numele.

Our brains have a funny way of coping with the heavy stuff, the hard feelings, the hurt. It just takes it & hides it away somewhere deep inside, where it can’t hurt you anymore. But that darkness & sorrow are still inside you, tucked away safely until it can come out again. When you least expect it…

La ceva timp dupa asta, a venit Bobita. O pisica metis de birmaneza, absolut superba, cu ochii albastri si blana & coloritul tipic. Era un ghemotoc de blana cand am primit-o, avea doar vreo 2 luni. Am primit-o de la niste prieteni de familie, daca nu ma insel de Paste, intr-un an. Sa fi avut vreo 9-10 ani eu. Am discutat pe marginea acestui subiect atat pe canalul nostru de Youtube, cat si aici pe blog: NU E O IDEE BUNA SA FACETI CADOU CUNOSCUTILOR ANIMALUTE! Please don’t do that!

Da, e o amintire placuta pentru mine, cea a Bobitei, insa pana la un punct. Nu imi aduc aminte ca mama sa ma fi responsabilizat in vreun fel legat de Bobita (nu imi amintesc de exemplu sa fi curatat eu vreodata litiera sau sa ii pun de mancare si apa), ce stiu insa este ca la un moment dat a hotarat sa o dea pe aceasta la o colega de munca la curte (in conditiile in care Bobita nu vazuse decat apartamentul). Acum gandindu-ma la capitolul asta, imi dau seama ca cel mai probabil a fost din cauza ca intra in calduri des (cum fac dealtfel pisicile femele) si pentru ca educatia in ce priveste animalele nu a fost a strong point in my family, in loc de varianta sterilizarii, s-a ales aceea a gasirii unei alte case (de parca asta ar rezolva vreodata problema). Va imaginati cat am suferit dupa acea pisica, mai ales in contextul in care eu mereu aduceam pisici de pe strada acasa, am fost dintotdeauna si voi fi mereu a cat person more than a dog person! Si da, admit asta chiar daca domeniul meu de activitate este cel de dog behaviorist!

Ce a facut mama bine (by the way, scopul acestor povesti nu este sa o pun pe ea intr-o lumina mai putin buna, in niciun caz; she did the best she could with the information she then had) a fost ca inainte de a o da acelei familii pe Bobita, a organizat un photoshoot ad-hoc acasa, in urma caruia sa am multe amintiri frumoase cu pisica mea. A incercat pe cat posibil sa imi usureze sentimentul de pierdere, insa dupa cum va imaginati, nu a fost foarte productiv. Am fost din nou daramata cateva zile. M-am simtit foarte singura in perioada aceea, mai ales cand veneam acasa de la scoala si gaseam casa goala. Ma tot asteptam sa apara Bobita de undeva… Inca mai am pozele respective in album. Din pacate, Bobita cel mai probabil s-a stins calcata de vreo masina, caci la nici o zi de cand a ajuns la respectiva familie a iesit din curte si nu s-a mai intors. Sufletelul ei probabil voia sa ajunga inapoi acasa, insa nu a mai reusit niciodata… 😦 Si da, inclusiv acum curg lacrimi cand ma gandesc cat de singura si abandonata s-a simtit. Nu avea nicio vina ea…

Dupa Bobita a fost Rex. Aveam deja vreo 12 ani la vremea aia. Daca imi amintesc bine, tot un cadou a fost cumva. De data asta insa cred ca l-a luat chiar mama. Rex era un metis de corgi, pe care l-am primit cand acesta avea in jur de 2-3 luni. Viata cu el mi-o amintesc in transe, intai cand era pui, totul bine si frumos si fun. Apoi cand era adolescent si incepusem sa ies eu singura cu el afara, iar el incepuse sa isi intre in drepturi ca lider de haita (caci evident ca nimeni nu ii oferea structura si reguli si nimeni nu se ocupa de indeplinirea sau educarea lui): la mine incepuse sa se dea (a sarit inclusiv pana la nivelul tricoului sa ma muste, imi aduc in schimb aminte culoarea tricoului pe care l-a gaurit intr-una din plimbari cand s-a dat la mine), avea anxietate de separare grava (a ros pana la jumatate usa capitonata a apartamentului in care stateam) si facea paza pe resurse si teritoriu maxim!

Ce faceam bine (pentru ca nu existau atunci ham si retractabila) era ca il plimbam pe zgarda fixa si lesa normala. 🙂 Asta era maximum effort din partea noastra. La un moment dat tot mama s-a saturat de comportamentele distructive si a hotarat sa il cedam la adapost. Asa ca am mers cu un prieten de familie la Milioane de Prieteni si i-a rugat sa il ia si pe el. Surprinzator, au acceptat. Eu eram plansa toata si ma simteam extrem de vinovata pentru asta. Mama a simtit si ea aceleasi lucruri si a doua zi am hotarat sa mergem sa il luam inapoi. Zis si facut! Ne-am prezentat la oameni, ce sa vezi? Cainele era castrat! A fost primul lucru pe care l-au facut in ziua in care l-au luat. Noi am fost surprinsi cu totii, insa nu ne-a deranjat cu nimic evident, doar ne-am bucurat ca il avem inapoi.

Funny fact: dupa castrare nu a mai manifestat (sau cel putin nu la un nivel de care sa-mi amintesc) acele comportamente ce au determinat-o pe mama sa il cedeze. Coincidence?! I don’t think so, dar pe marginea acestui subiect am mai discutat AICI, deci nu mai bat apa-n piua.

Chiar si asa, pe Rex l-am mai avut pret de inca 2 ani, apoi au aparut schimbari la noi in familie, mama s-a recasatorit, eu am intrat in clasa a 8-a si s-a decis ca Rex sa fie relocat la o alta familie, ca sa ma pot concentra pe examenul de capacitate. Imi aduc aminte si acum drumul catre noua familie. Broke my heart! Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce ma incurca Rex la studii… Insa am avut putin relief dat de faptul ca s-a acomodat foarte bine in noua lui familie si era cainele preferat al tatalui lor. Am povestit si despre Rex putin si despre cum s-a stins el intr-un alt articol tot de pe acest blog. Long story short, la ceva timp dupa ce a plecat de la noi (sa fi tot fost vreo 6 luni) a sarit pe geamul masinii lor din mers si s-a accidentat mortal. M-a alinat doar faptul ca stiam cat de mult ii placeau plimbarile cu masina si ca he lived his short life in the fast lane.

Abia tarziu, cand aveam vreo 19-20 de ani si eram deja pe cont propriu, am adoptat-o pe Chibi. Ea a venit in viata mea in prima mea incercare de a locui in Bucuresti. Eram pe langa IOR la vremea respectiva si am gasit niste pui de caine abandonati in parc. Pe Chibi, micuta si neagra, am luat-o acasa. Pe ceilalti i-au luat cred alti trecatori. Gandindu-ma in urma, la parcursul ei cu mine, cred ca am luat-o deja cu parvoviroza. Dupa ce am luat-o, am dus-o la primul vaccin. A fost insa o fire tare fragila inca de la inceput. Imi amintesc ca sarise la un moment dat jos de pe un fotoliu si cred ca si-a luxat piciorul, caci a schiopatat vreo 2 zile dupa. In orice caz, pentru ca nici eu nu stiam multe atunci, am scos-o afara direct, fara sa mai astept imunizarea completa. In continuare nu cred ca asta a dus neaparat la desfasurarea evenimentelor, caci nu a dat niciun semn de boala vreo luna buna. Apoi la un moment dat a inceput sa aiba crize cu forme epileptice. Eu trebuia sa ma intorc la Brasov caci inca eram la facultate acolo. Cand Chibi a ajuns si ea la mine la Brasov deja crizele erau atat de frecvente incat nu iesea bine dintr-una sa isi revina in simturi si sa para ca recunoaste ce este in jur si ce se intampla, incat intra in alta.

Chibi a fost primul caine cu care am experimentat decizia unei eutanasii… Sentimentul de vinovatie a fost coplesitor. Stiu ca am luat cea mai buna decizie pentru ea la vremea aceea (dat fiind ca tratamentele nu dadeau rezultate), insa a fost atat de brutal totul. Brutal de scurt, brutal de dureros, brutal de sfasietor momentul in care a trebuit sa o las acolo asa, inerta, sa se debaraseze cei de la cabinet de ea, Dumnezeu stie cum (nu aveam atunci pe nimeni alaturi sa ma ajute sa o ingrop undeva si nici nu stiam de incinerare). Brutal. Am avut cateva nopti dupa asta cand o visam si niste zile bune am jelit-o. She was such a fragile soul…

Asadar inteleg, chiar daca am avut-o pentru scurt timp pe Chibi, prin ce trece un stapan care este nevoit sa-si adoarma cainele. Nu este o decizie si nici o durere pe care sa o doresc vreunui om vreodata. Am plans tot drumul spre casa in ziua aia. Felt utterly worthless. Being alone made it so much worse.

Deci daca vreunul dintre cei care cititi acest articol acum si ati trecut sau sunteti acum in mourning dupa o astfel de decizie, si aveti nevoie sa vorbiti cu cineva, nu va fie teama/rusine sa imi scrieti. I am here for you & I have at least a clue as to what you are going through. Tineti minte doar atat: it’s not your fault! You did you best & your pet knows it, wherever they are!

Astea sunt povestile mai scurte, cele de inceput, dinainte de a cunoaste ceva despre psihologie canina, inainte de a ma educa in ce priveste animalele in general (a nu se confunda iubirea fata de animale, cu educarea in privinta lor si onorarea lor in integritatea speciei din care fac parte). I felt those losses, but the next ones were so much deeper. Evident si eu am crescut, m-am maturizat si am evoluat atat in gandire cat si in simtire intre timp, drept urmare am privit moartea cu alti ochi. Nu a devenit mai usoara, dar a capatat mai multa insemnatate.

Voi vorbi atat din perspectiva omului care a convietuit cu animalele proprii, cat si din perspectiva specialistului care a tinut la (si chiar a iubit) animalele altora. This is where it gets complex!

Continui insa cu primul animal de dupa ce m-am maturizat, care a trecut the Rainbow Bridge: Negra!

Negra la Armeneasca

Negra a fost pisica ce mi-a fost aproape de la 19 ani pana la 32. A fost animalutul care a trecut cu mine prin relatii, mutari, orase schimbate si doua business-uri. She was always there! A fost un spirit animal al meu, in seara cand a inceput declinul ei nu eram acasa, insa am simtit spiritul ei cu mine in camera unde mi-am petrecut noaptea. Eram semi-adormita si pe marginea patului in care eram s-a infiintat o pisica neagra. Mi s-a parut ciudat la vremea respectiva, caci camera avea usa inchisa iar singurele pisici din casa erau in camera de dincolo de usa. Dimineata cand mi-am intrebat partenerul de atunci daca a intrat vreo pisica in camera, acesta a zis ca nu, ele fiind inchise in cealalta parte a casei. Din nou, senzatia a fost ciudata caci puteam sa jur ca am simtit inclusiv greutatea unei pisici apasand in saltea si cu ochii mijiti vazusem o pisica neagra ce se uita la mine din coltul patului.

Dupa cateva zile bune, dupa ce Negra s-a stins, mi-am dat seama ca fusese ea, chemandu-ma acasa, caci nu mai avea sa stea mult timp in planul acesta. Crying still, as I write this, cause such a connexion is as rare as they come.

Negrei i-au cedat rinichii in zilele ce au urmat, o afectiune relativ des intalnita, mai ales la pisicile sterilizate. Am facut vreo 3 zile vizite la Sanivet atunci, incercand atat medicii cat si eu sa o salvam, a fost pe perfuzii, insa era prea tarziu. A 4-a zi dimineata, in drum spre cabinet, a facut o criza puternica si s-a stins in bratele mele. Eram cu mana pe ea si cu lacrimi in ochi cand i-am spus soferului de Uber sa intoarca masina si sa mergem spre casa. In seara dinainte sa se stinga, era deja intre 2 lumi. A fost singura data cand lumina de la lampa din camera a facut un curcubeu pe perete, chiar acolo unde dormea Negra. Mi-am dat seama de atunci ca fata isi ia ramas bun. Era atat de in my face…

The Rainbow Bridge was laying there for my girl

Negra s-a stins in Ianuarie 2020, si in ziua aia am ascultat 2 melodii pe repeat: Ed Sheeran – Perfect si The Pogues – Summer in Siam. Acestea m-au ajutat sa trec peste acele zile ce au urmat. I’m not crying, you’re crying! (vorbim dupa ce le asculti cu gandul la unul dintre animalutele pe care le-ai pierdut)

Colac peste pupaza, la vreo saptamana sau doua dupa ce s-a stins Negra, a plecat si Chilli catre Timisoara (deci definitiv de la mine), so you can imagine how brutal that January was for me.

Insa ce am invatat de la Negra (yes, she taught me things even after her passing) a fost sa vad sufletele animalelor care vin si pleaca din viata noastra. Am inteles dupa plecarea ei ca a fost alaturi de mine atat cat am avut nevoie. Sufletul ei, in intelepciunea-i nemarginita, a inteles ca in viata mea urmeaza schimbari majore si ca ea si-a dus misiunea de a-mi fi alaturi cand aveam mai mare nevoie, la bun sfarsit! A plecat atunci cu un scop iar timingul, chiar daca atunci pe loc nu l-am inteles si nu avea sens, a fost perfect. Si da, stiu ca suna ireal sa zic ca decesul unui animal de suflet cum a fost Negra, a fost exact cand trebuia. Insa asa a fost. Ea a fost langa mine exact atat cat am avut nevoie sa fie langa mine. Regardless if I knew it or not!

I-am fost de asemenea recunoscatoare Negrei ca s-a stins rapid, fara a se chinui atat pe ea, cat si pe mine (emotional). Financiar, la vremea respectiva, vizitele la medic in cele 3 zile au fost 1000 lei, bani pe care nu ii aveam si a trebuit sa ii imprumut efectiv. Stiu ca astea nu mai conteaza atunci cand vrei sa salvezi viata unei fiinte dragi si nu au contat nici pentru mine la vremea respectiva. Mi-as fi vandut propriul rinichi sa o salvez pe ea. Insa in hindsight, a ales sa ma scuteasca de acest efort si i-am fost extrem de recunoscatoare pentru asta. Negra a fost mereu inteleapta, demna, o adevarata doamna intre pisici. Lisa o respecta iar ea era mama ranitilor, se comporta ca o mama pentru toate animalele din casa, chiar daca fusese sterilizata pe la varsta de 1 an. Era de asemenea foarte protectiva! Daca se intampla sa se harjioneasca 2 caini sau sa se dea la mine vreunul, imediat sarea la ei sa ii puna la punct. Era foarte stricta din punctul asta de vedere: daca erai respectuos, te respecta, daca nu, te capacea. Toti cainii o respectau.

Negra a fost ingropata in parcul Tineretului, in seara zilei in care s-a stins. Location undisclosed. I still visit her, cel putin odata la 2 saptamani. Ma bucur ca o pot vizita si ii pot vorbi ori de cate ori simt sa o fac.

Jinx la Ciumernic

A urmat la un an distanta, in 2021, Jinx. Povestea lui pe larg am povestit-o AICI. Jinx a fost cainele caruia ii datorez ceea ce sunt azi! Datorita lui am invatat psihologie canina, datorita lui am fost determinata sa ii ajut si pe altii sa invete ceea ce eu descoperisem. Si datorita lui am cunoscut atatia oameni faini. Jinx a fost iubit de absolut toti oamenii care l-au cunoscut. Nu exista cineva in a carui viata sa fi tranzitat si sa nu il fi atins in vreun fel sau altul. Jinx a fost un unicorn dog for sure. His soul was as kind as they get.

Vestea mortii lui m-a lovit in crestetul capului si am fost total nepregatita. Am izbucnit in plans chiar daca eram in vizita la partenerii de la Tina’s Pet Paradise atunci. Datorita distantei si circumstantelor, cat si a aflarii vestii la o zi distanta fata de evenimentul in sine, nu a fost ingropat si nu stiu exact ce s-a intamplat cu corpul lui. Pe el l-am jelit mai putin chiar daca m-a afectat plecarea lui dintre noi la fel de mult ca oricare alta, insa distanta a atenuat emotiile. Ce stiu este ca il onorez in micul altar din apartamentul nostru, unde sunt pozele tuturor animalutelor noastre care s-au stins. Si il voi onora atata timp cat voi ajuta cainii pe care i-am cunoscut prin prisma activitatii si pe care ii voi cunoaste in continuare, sa convietuiasca in armonie.

Datorita lui sute daca nu chiar mii (deja) de caini din Romania au fost reabilitati si duc vieti mai bune, sunt mai calmi si mai impliniti de catre stapanii lor. Asadar multumesc prietene, ca ai inteles, ca m-ai invatat, ca m-ai iertat, ca ai trait in prezent si ca ai plecat la fel de rapid ca Negra, fara chinuri si fara batraneti dureroase! You were a good boy!

Thanks for the memories Jinx

Apoi au venit in viata mea Mihai si la pachet cu el Muff! Muff a fost perechea pierduta a Negrei. Ei doi ar fi format un power – couple pe cinste!

Splendoare (aka Muff) in iarba

Muff a venit in viata mea in 2020, cum am spus, atunci cand l-am cunsocut pe Mihai. Din pacate pentru mine, nu am avut prea mult timp cu Mufflea, caci acesta a plecat dupa Negra si Jinx, in 2022, cand noi eram pe Camino de Santiago. Insa in scurtul timp pe care l-am petrecut impreuna, Muff a fost un exemplu de energie calma si asertiva! La fel de protectiv ca Negra, daca cineva incepea sa faca probleme, el le termina cu o singura ridicare de labuta (his signature move). Stiind cati caini se perinda pe la mine prin casa, am avut la inceput putine dubii in ce-l priveste pe Muff la un loc cu acestia. Insa aveau sa mi se infirme in scurt timp, caci Muff i-a acceptat pe toti, sau mai bine zis ne-a acceptat pe toti la el in casa, fiind cea mai buna gazda. 🙂 Curios dar si increzator, nu s-a stresat prea tare de noua companie. Inclusiv cu Lisa a fost un gentleman (most of the time) si nu au avut conflicte deloc.

Muff a suferit in urma unei mici tumore ce a trebuit operata (ma rog, asta a fost decizia pe care am luat-o impreuna cu medicul sau la momentul respectiv, cand inca nu stiam nimic despre terapiile holistice). Operatia din punctul nostru de vedere, acum uitandu-ne in urma, i-a scurtat viata in loc sa ajute. Basca, la cateva luni distanta noi am pornit pe Camino, lasandu-i pe ei (el si Lisa) singuri for the longest time. Evident, nu au stat parasiti in casa, venea cate cineva la ei zilnic, ba chiar unele persoane au petrecut 1-2 nopti la noi impreuna cu ei, insa ambii au suferit mult dupa noi in perioada aceea, Muff fiind cel mai afectat.

Slabise mult, toti cei ce il vizitau ne ziceau ca e foarte slab si practic se stingea pe picioare. Eventually l-au luat parintii lui Mihai la ei acasa, insa a fost tarziu. Muff s-a stins de inima rea (noi asa am concluzionat) si de dorul nostru. S-au facut si niste vizite la vet insa nimic nu aparea ca ar fi in neregula. Vestea am primit-o pe Camino, aproape de finalul calatoriei, iar Mihai a fost cel mai afectat. Era si normal dealtfel, caci din cei 13 ani ai lui Muff, 11 ii petrecuse alaturi de Mihai. Eu am jelit alaturi de el, insa am incercat pe cat posibil sa tin spiritul sus, caci nu voiam ca trecerea lui Muff sa ii afecteze restul calatoriei lui Mihai intr-o masura mai mare decat era necesar. Asadar am ales impreuna sa il onoram pe Muff pe tot restul pelerinajului nostru. Ce stiu sigur este ca, la fel ca si Negra, Muff in intelepciunea-i infinita, a ales sa plece in liniste, relativ rapid, fara sa il impovareze pe Mihai mai mult decat trebuia. A plecat si el atunci cand a stiut ca Mihai este bine unde si cu cine este, atunci cand si-a dus la bun sfarsit misiunea de a-i fi alaturi.

Muff a fost ingropat in curtea parintilor lui Mihai iar noi il vizitam de cate ori mergem pe acolo. Personal, ii sunt recunoscatoare lui Muff pentru exemplul de calm si asertivitate pe care mi l-a oferit, pentru zambetele pe care ni le-a adus pe fete si pentru gratia cu care a acceptat toate animalele ce i-au trecut pragul de-a lungul timpului. Much love & appreciation Muffulet! You were one of a kind & we know you still watch over us from afar!

Most courageous tomcat

2023 a venit cu multe lovituri in inima. Una dintre cele mai zguduitoare a fost vestea decesului Keetei.

Keeta cand am cunoscut-o in 2018

Keeta nu a fost cainele meu sau al nostru. Keeta a fost cainele unei cliente dragi, devenite prietena. Keeta insa a fost un caine care m-a impactat profund prin felul ei de a fi. And she was the only Alpha born dog I ever met!

Keeta va ramane mereu un punct de reper, din perspectiva energiei, pentru mine. Avea o eleganta si o darzenie aparte cainele asta. A fost cel mai frumos exemplar de Akita pe care eu l-am intalnit (exceptandu-l pe Fuki desigur). Insa pe langa asta, de la Keeta eu am invatat enorm de multe despre atitudine, calm, fermitate, rasa, putere si ierarhie. Din nou, oricine a cunoscut-o pe Keeta simtea instant ca e in prezenta unui suflet special. Impunea respect din priviri si avea acel command presence pe care putini indivizi il au in mod natural.

Un izvor de intelepciune asta era fata aceasta. Vestea plecarii ei dintre noi am primit-o direct in plex, in timp ce ne deplasam spre vestul tarii, intr-una din calatoriile noastre. A trebuit sa tragem pe dreapta si sa bocim vreo 20 min caci ne-a lovit ca si cand ar fi fost cainele nostru. Parea imposibil ca Keeta nu mai este printre noi, cand tocmai ce o vizitasem in sudul Frantei, unde locuia cu stapanii ei, cu un an in urma. Avea in jur de 9 ani cand s-a stins, deci destul de devreme. Am aflat ca s-a intamplat din cauza piometrului (era inca nesterilizata). It was devastating!

Si stiu ca pare ciudat ca am suferit atata dupa un caine al altcuiva, insa pentru noi, Keeta a fost practic parte din haita noastra. Always welcome to stay with us. Era genul ala de caine care iti intra in suflet din prima si nu mai iese. Iar cand a plecat, a plecat cu o parte din el… Inca ne gandim la ea cand si cand. Keeta, you were a queen! Slay up there in Heaven or wherever you are!

Before Fuki she was my front of the pack 😉
Sheldon – the most beautiful ugly dog

Nu stiu exact anul trecerii sale insa suspectez ca a urmat Sheldon la scurt timp, data fiind varsta lui inaintata. Cand l-am cunoscut, Sheldon avea in jur de 8 ani si la prima vedere am zis ca e unul dintre cei mai uratei caini pe care ii vazusem. Insa inca din prima zi, am realizat cat de frumos e Sheldon pe interior! La fel, unul din acei caini always welcome. Un senior pe care ma puteam baza cu orice caine, caci stia sa impuna limite cu calm si fara a fi prea mult. La fel era instant crush pentru oricine care il cunostea, caci avea o energie happy go lucky foarte faina. Dupa ce m-am mutat cu Mihai, la prima (si ultima cred) vizita a lui Sheldon, i-am spus „O sa vina un caine urat dar bun” si indata ce a pus ochii pe el, s-a si indragostit (vorba vine).

Sheldon s-a mutat in Germania impreuna cu familia de expati din care facea parte, la frumoasa varsta de 11 ani. Suspectez ca s-a stins intre timp, insa nu pot sti sigur caci nu am mai tinut legatura cu stapanii. We still miss & grief over him from time to time!

Crazy Chocolate Lab Nola

Nola crossed the Rainbow Bridge in 2024. Nola a fost alaturi de mine inca de pe vremea cand faceam plimbari mostly. Imi aduc si acum aminte cum imi aducea cate o jucarie de fiecare data cand deschideam usa si mesajele dragute lasate de stapanii ei pe tablia din holul apartamentului lor pentru mine. Nola a fost Labradorul tipic, cu energie multa, friendly cu toata lumea si a venit oriunde s-a putut alaturi de stapanii ei, inclusiv la Bootcamp! A fost si la mine in gazda cand eram singura dar si dupa ce m-am mutat in Popesti. A fost ever present, iar cu stapanii ei am ramas intr-o relatie de amicitie faina, fiind unii dintre acei oameni cu care poti discuta despre orice si printre putinii care inca mai au common sense. A fost o placere si o onoare sa le fim aproape si la nunta lor, impreuna cu Fuki si cu Nola, chiar inainte de plecarea pe Camino. Nola a fost o prezenta ce iti aducea zambetul pe buze mereu, caine bun de pus la suflet.

S-a stins cum am spus in 2024, din cauza unei insuficiente renale. Stapanii ei au fost pusi in fata aceleiasi decizii imposibile pe care a trebuit sa o iau si eu cu Chibi, anume eutanasia. Vestea a fost devastatoare si pentru noi. Am jelit si atunci dar si acum, cand pe rama digitala din living mai apare cate o poza cu fatuca Nolei. Imi aduc aminte mereu cu drag si dor de ea, in toate momentele si circumstantele in care am cunoscut-o. Rest in power happy girl! Thank you for blessing us with your sparkling presence!

Will always remember that dog park across the street from your home, in which we had so much fun!
Hodor when we first met

Hodor was the first boxer I worked with, back when boxers were more instinctual. A fost parte integrala din haita de dinainte de 2020, si membru fidel al pack walks pe care le faceam eu. Back in the day I used to go door to door, gather 3-6 dogs and go with them on a pack walk in the park. At the end they got off leash time in the dog park and back home. Fully fulfilled any breed. Hodor was a regular!

Am aflat ca trecerea lui in nefiinta a avut loc anul asta. It hit me. After all these years, caci nu ne-am mai vazut de prin 2021 (nu ne-am nimerit la aceleasi ore prin parc), it still hit me! Imi aduc aminte materiale filmate cu Hodor, in care explicam body language si interactiuni la tarc, pentru grupul de Dog Psychology pe care abia il formasem. Stapanii lui Hodor au fost mereu cumsecade si mi-a placut de ei ca familie. L-au acomodat foarte fain pe Hodor cu copilul si au dus viata frumoasa impreuna pana acum cand s-a stins.

You will be missed energetic boy! You were one of the good ones!

The tongue, Chico! It never lies! 😉

Si ajungem la partea cea mai grea si motivul pentru care am simtit nevoia sa scriu acest articol atat de lung. Cred ca am lungit-o si pentru ca nu voiam neaparat sa ajung la acest final…

Tigra aka Babette

Da… Tigra. Cainele care a fost cu noi cel mai mult timp, comparativ cu altii. Tigra a fost literally parte din haita noastra pana luni acum. Oamenii ne intrebau daca e cainele nostru si sincer, chiar asa o simteam, ca pe cainele nostru. Tigra a fost pentru noi parte din familie, impreuna cu stapana ei, Angy (care inca face parte din ea).

Nu pot descrie toate aventurile pe care le-am trait alaturi de Tigra, insa ganditi-va doar ca atunci cand am cunoscut-o pe fata avea aprox 2 ani, iar saptamana asta s-a stins la varsta de 10 ani. A fost unul dintre primii clienti pe parte de reabilitare si unul dintre cainii care m-a muscat de papuc cand m-am dus la prima sedinta. Era reactiva la caini, teritoriala si avea boala pe pisici.

De acolo a ajuns sa fie un caine ce ne-a ajutat de nenumarate ori in cazuri de reabilitare, la Puppy Classes a fost seniorul nostru for the longest time si practic a luat parte la aproape toate evenimentele noastre, mai putin Bootcamp.

Teritorialitatea nu a mai existat, iar cu pisicile…Sa spunem doar ca Angy si-a luat pisica dupa prima sedere a Tigrei la noi. 🙂 Ce sa va mai zic, ca sunt efectiv ani si ani de amintiri, experiente si trairi alaturi de cainele asta. Vestea ca Tigra nu mai este printre noi inca o diger. Inca lacrimez de fiecare data cand ma gandesc la ea, inclusiv acum cand scriu aceste randuri. Tigra practic a crescut-o pe Vanya, alaturi de noi si de Fuki. Ea ne-a aratat punctele unde trebuie atinsa Vanya pentru a se pune pe lateral, ea ne-a aratat cum isi revendica spatiul clar si ferm si tot ea ne-a dat batai de joc la inima cand ne-am trezit la Iasi ca iesise pe acoperisul pensiunii sa ne caute, pana ne-am dus sa ducem bagaje la masina. :))) Ah, the memories… In fiecare zi de dupa aflarea vestii, am jelit cand eu cand Mihai si in fiecare zi mie imi mai vine in minte cate o patanie cu ea sau imi zboara gandul catre ea.

Spiritul ei este imbibat in toate fibrele casei noastre, de la peretii care i-au auzit sforaitul epic pana la covorul pe care statea in fata canapelei sau patul pe care isi sprijinea capul sa se uite in ochii nostri. Nu am cum sa nu zambesc cand ma gandesc ce fata de liliac avea cand dadea capul pe spate sau cum ne-a ajutat inclusiv la Scoala Altfel! A trait o viata extraordinara atat alaturi de Angy cat si alaturi de noi, si noi impreuna cu ea. Viata fara Tigra e trist. Si acum mai in gluma mai in serios, ne tinem ambii cat putem de tare, caci suntem nevoiti in circumstantele date, insa suntem nonetheless in plin proces de jelire a fetei. Eu inca o astept sa vina in Ianuarie, cum imi daduse Angy de inteles, in gazda. Si ii invidiez pe cainii nostri, caci ei nu stiu ca atunci cand s-au jucat cu Tigra inainte sa plece acasa la ea, a fost ultima data…

Durerea e inca mare, e inca proaspata si e resimtita in toate fibrele corpului. A fost si subit totul… Cu o seara inaintea plecarii ei dintre noi, Angy il ruga pe Mihai sa ii faca o terapie Reiki de la distanta Tigrei ca nu se simtea bine (daduse afara de cateva ori). All good, Mihai simtise niste lucruri, insa nu a stiut cum sa le interpreteze exact, iar nici pe Angy nu a vrut sa o alarmeze, pana a doua zi cand urma sa ajunga la medic cu fata. Insa a doua zi nu a mai fost sa fie pentru Tigra. Dimineata pe la 2:30 fata s-a stins, in caldura propriului camin.

Dupa vreo 2 zile, dupa ce am putut si eu sa procesez informatia si emotiile, am realizat ca si Tigra, ca si Negra si Muff, a plecat pe repede inainte, nedorind sa fie o povara si indeplinind mai multe misiuni pe acest Pamant, nu doar pentru Angy, cat si pentru noi. Tigra, fata, ai fost extraordinara! Iti multumesc pentru toate lectiile, tot ajutorul tau, pentru toate vietile ce vor fi schimbate in bine datorita tie, chiar si dupa plecarea ta. Ai fost o raza de lumina in vietile noastre si le-ai schimbat pe toate in bine! Toti cei care te-au cunoscut te-au apreciat la adevarata ta valoare si pe noi ne-ai onorat cu prezenta ta. A fost o placere sa calatorim cu tine peste tot prin Romania, ne-am bazat pe tine in toate circumstantele posibile si ai fost un exemplu pentru toti!

I will never forget you – Babette

Abia am reusit sa scriu toate randurile astea printre lacrimi. Cred ca plang de fapt pentru toate momentele pe care nu le voi mai trai cu sufletele voastre, ale tuturor. Dar din nou asta e cumva si putin egoist, dat fiind ca stiu for a fact ca voi toti sunteti acolo unde sufletele voastre sunt in pace, armonie, iubire si lumina. And who’s to say we won’t meet each other again in another form & another time?

Nu pot decat sa fiu recunoscatoare pentru toate sufletele astea, cu care am avut norocul sa-mi intersectez viata si drumurile. Sunt onorata. Va multumesc din suflet tuturor!

Si acum, asa cum am promis in ultimul articol, las mai jos ce ar face cainele. 🙂

WHAT WOULD DOG DO:

  • Live in the moment – grieve for a while, then honor what was, don’t dwell in the past
  • Don’t replace – a soul is irreplaceable, don’t rush to get another one to soothe the pain
  • Don’t overbare – don’t shower all other pets with affection over the loss of one of them; feel your feels but don’t burden them with it
  • Take time to process – give yourself at least 6 months (ideally a year) to process everything that was & what you need moving forward; don’t rush into another relationship before properly ending & honoring what was
  • Live your life in joy & love – don’t live in the past, look forward with curiosity for the future!

Cats, force free & pity

/ Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu
In alte cuvinte mila nu ajuta la nimic si dusa in anumite extreme este chiar o boala

O sa va intrebati ce legatura au pisicile, cu psihologia canina, cu jurnalul unui dog behaviorist si cu mila si force free-ul.

Bare with me, there’s a long talk ahead!

Am atins putin subiectul cand am vorbit despre emotii si caini, insa acum vom merge ceva mai profund, to the depths of pity hell. Am ales sa vorbesc pe marginea subiectului si sa ma leg de pisici (paradoxal) pentru ca psihologia din spate e similara si se muleaza la orice specie, inclusiv la oameni.

Mi-a servit drept exemplu Shadow, cel mai nou membru al haitei noastre, care este un motan negru de aprox 1,5 ani si care atunci cand l-am luat in Martie era o umbra de pisica. In sensul ca se ascundea pe unde apuca, in cele mai indepartate si intunecoase unghere ale casei si nu voia sa aiba nimic de-a face cu noi. In a nutshell era speriat de bombe!

De ce l-am ales pe el? Nu de mila, ci din constientizarea ca sansele ca un pisic ca el sa fie adoptat la varsta pe care o avea si la tiparele comportamentale date erau minime. Deja fusese adoptat odata (inca de pui) si a fost returnat pe motive de mila. Da da, asa cum ati auzit – mila! Persoanei ce il luase ii era mila sa il mai vada speriat si „anxios” la atingere, nedoritor de interactiune sub nicio forma. Si atunci a luat hotararea sa il returneze la Miau Cafe, in speranta ca cineva cu mai multa experienta il va adopta si va putea sa-l scoata din carapace. In hindsight a fost decizia buna pentru el, caci a dat de noi, which was his luck in life I guess.

Cum credeti ca a iesit Shadow din carapacea lui de frica si fuga?

Obligat fortat! Adica opusul a force free. In ce sens? Practic, dupa ce i-am dat un timp de acomodare cu noul spatiu, l-am lasat sa exploreze singur noaptea si l-am ignorat cu desavarsire pe timpul zilei cand mai iesea de pe sub mobila, asta aducand la suprafata curiozitatea lui, am profitat de mici momente in care era in cate-un colt si nu avea unde sa fuga (ex. daca era urcat in centrul de joaca al Lisei, daca se nimerea in vreo cusca goala a vreunui catel) si prindeam momentul (atentie, nu il sacaiam sau alergam prin casa sa il incoltim pe undeva), atunci cu toate ca el se ferea si s-ar fi bagat in pamant de frica, ii aratam, prin cateva mangaieri usoare, ca atingerea noastra nu ii face niciun rau si ca we mean no harm & he doesn’t need to fear us.

Practic am fortat putin nota in anumite momente cheie, strict ca sa vada ca si in acel context, unde am putea sa ii facem rau daca am vrea, e in siguranta si intentiile noastre sunt strict sa ii fie lui bine. Nu voiam decat sa ii oferim afectiune. Ce era foarte interesant de observat in acele momente, era ca se vedea clar socul si uimirea in expresiile lui, faptul ca „WOW, am supravietuit atingerii ciudatilor astora”! El chiar era fascinat dupa fiecare astfel de interactiune si slowly but surely, a inceput sa devina din ce in ce mai relaxat cand ele se intamplau. A inceput sa fie din ce in ce mai curios de noi si sa exploreze inclusiv camerele in care eram noi. A inceput sa observe mai mult si sa nu mai fuga din camera cand ii ofeream afectiune Lisei (cealalta pisica a noastra). Si dupa aproximativ 2 saptamani de la adoptie, el deja venea pe canapea cu noi.

One of Shadow’s first times on the couch

Tot asa, pe masura ce s-a acomodat cu a fi in preajma noastra, am fortat din nou usor usor nota, furand cate o mangaiere cand si cand, atunci cand el nu era atent (asta pentru ca daca te vedea ca te intinzi catre el, se ferea sau fugea). Si la fel de slowly but surely, a inceput sa stea din ce in ce mai mult la mangaieri.

Asta la mine (eu fiind cea care l-a „fortat” ceva mai mult, intinzand limitele atat cat am putut fara a merge mai mult decat putea duce el), la Mihai a fost o perioada lunga reticent, Shadow neavand parte de multe interactiuni cu barbati in viata lui de pana la noi. Mihai initial nu a fortat nota cat am facut-o eu, insa a observat ca atata timp cat nu o facea, nici Shadow nu se apropia deloc. Practic am invatat ca Shadow pana nu era fortat sa isi infrunte fricile, nu le depasea nicicum. Sounds familiar?! 😉

Asadar a inceput si Mihai sa fie mai insitent cand prindea ocazia si ghiciti ce?! S-a intamplat exact acelasi lucru si cu el ca si cu mine: Shadow a inceput sa se apropie si de el la fel. Dupa ce s-a acomodat cu noi in diverse cisrcumstante, vazand consecventa din partea noastra si ca in mod repetat nu a patit nimic atunci cand s-a lasat mangaiat, a inceput sa capete curaj si sa testeze limite, sa se joace cu noi, intai timid (poate iti dadea o labuta peste mana dar apoi se retragea si se pregatea sa fuga ca si cand ar fi testat daca i se intampla ceva in circumstanta respectiva, sau musca si la fel, fugea de parca ar fi gresit cu ceva), apoi din ce in ce mai sigur pe el, ne cauta prin casa, ne miorlaia sa ii dam atentie, ba chiar o astepta si se astepta sa i-o oferim!

S-a mai intamplat insa ceva pe parcurs, care la fel contravine filosofiei force free: am oferit atat afectiune, cat si repercusiuni atunci cand o facea lata. Faptul ca istoricul lui ne spunea ca ii era frica de oameni, nu a insemnat pentru noi niciodata ca nu vor exista consecinte pentru greseli, regardless of that!

Ce inseamna asta? Inseamna ca Shadow a avut acces la toate facilitatile (bolurile lui de apa si mancare, intr-un loc safe si unde sa nu ii fie invadat spatiul de catre caini; litiera curata in fiecare zi; spatiu sa se desfasoare si unde a avut libertatea de a-si alege locurile preferate etc) dar a avut dupa prima saptamana si consecinte pentru actiunile lui. Let me clarify that for you: pentru ca Shadow si-a trait mare parte a vietii inainte de a veni la noi, intr-un spatiu limitat unde erau doar pisici si unde avea putine alternative pentru a gresi, cand a venit la noi, intr-un spatiu de 4-5 ori mai mare, desi stia (repet, dupa un timp) unde este de exemplu litiera (pentru ca o gasise inca din primele 2 zile si isi si facuse nevoile acolo), alegea sa faca si in alte locuri pipi (si nu, nu era marcat, caci e castrat), cum ar fi in paturile cateilor.

Asadar, dupa ce m-am asigurat ca i-am dat toate alternativele pentru a NU gresi (i-am luat inclusiv litiera separata, sa ma asigur ca are locul lui, nederanjat de deseurile Lisei), am setat si lucrurile in asa fel incat daca in ciuda aranjamentelor ca sa ii fie bine, el tot ar alege gresit, sa pot fi punctuala in a-i arata ca nu asta vreau /vrem de la el. Si minunea s-a intamplat! Urmarindu-l intr-o zi de la distanta, am fost on his case, pana cand l-am surprins ca s-a asezat sa faca pipi pe un patut, moment in care am luat sticla cu care stropesc florile si l-am stropit de l-am udat, facand si follow through, asigurandu-ma ca nu se mai intoarce la patut in ideea de a face pipi acolo niciodata! Si da, pisicile urasc sa fie udate, deci a fost cam cea mai neplacuta consecinta pentru el.

Ce credeti ca s-a intamplat? Credeti ca s-a creat o trauma si dupa ce l-am corectat in mod fair si punctual (timing bun, exact in momentul in care s-a intamplat boacana, astfel incat sa inteleaga crystal clear pentru ce a primit acea consecinta) dat fiind ca lui oricum ii era frica de oameni si era abia in a doua saptamana la noi? Nope! Shadow a inteles mesajul, de atunci nu a mai facut niciodata pe patuturi si s-a limitat la litierele disponibile, iar a doua zi dupa respectiva corectie era la loc pe canapea langa noi, cu aceeasi incredere castigata prin niste actiuni consecvente, repetitive, calme si increzatoare.

Shadow in his 3rd week with us

Sincer, nici noi nu ne asteptam sa iasa atat de rapid din carapace, si eram pregatiti mental si emotional ca in ciuda eforturilor noastre, el sa fie asa timid si neincrezator ca si temperament. And we were ok with that, acceptasem. Ne-a uimit insa cat de doritor era el de fapt de afectiune si cine era ca personalitate reala, in spatele mastii!

Nici pe departe pisoiul fricos si panicat pe care il cunoscusem si adoptasem. Nu avea nici in clin nici in maneca povestea despre cine era el cu individul Shadow pe care l-am observat noi in astea imediat 6 luni de cand il avem alaturi. Si motivul pentru care nimeni nu l-a cunoscut pe adevaratul EL a fost pentru ca din mila sa nu il „strice” mai mult, nimeni nu l-a fortat sa iasa din respectiva carapace. Nimeni nu si-a asumat sa intinda putin coarda cu el, sa vada ce s-ar fi intamplat. Just poke around for a bit, see what happens. Couldn’t get much worse than where he was, cause he was at rock bottom! Only way to go was up & the only way to get there was through fear itself!

First time in the yard, both us & him sharing trust in each other

Acum Shadow este cel mai cocky pisoi, se gudura pe langa noi si mai are putin sa ni se urce in cap cand vrea atentie, ne cearta de 70 de ori pe zi ba ca nu il bagam in seama, ba ca de ce iesim cu cainii in curte si pe el nu il luam, ba ca de ce nu ii dam si lui ce mancam noi si sincer s-a transformat in exact pisica pe care ne-o doream si de care aveam nevoie in haita noastra: fearless, calm, confident, not too active, curious, bold, affectionate, respectful with Lisa & us.

First time staying on me
First time staying on Mihai

Ce vedeti in pozele de mai sus este tot rezultatul fortarii mainii. Nu ar fi venit sau stat niciodata in brate, cum nu ar fi stat la mangaiat, cum nu ar fi iesit din cochilia lui, daca nu l-am fi obligat sa o faca pentru a vedea ca nu pateste nimic.

Acum, cum se leaga toata polologhia asta de caini si psihologia lor si ce este acest force free, dom’le?!

Well, easily put, cam asa functioneaza si la unii (chiar multi) caini. Anume, oamenii ii adopta pentru ca le este mila si pentru ca nu suporta, din punct de vedere emotional, sa ii lase acolo. All well and good (ish) daca odata ajunsi acasa, s-ar dezbraca de haine si de povestea din spate si ar lasa trecutul in urma, deschizand un nou capitol, o foaie alba pe care ei sa decida cum vor sa o umple.

Dar nu, ce se intampla in realitate este ca online vor da in majoritatea cazurilor de informatii bazate pe filosofia force free, care spune sa nu care cumva sa fortezi animalul sa faca vreodata in viata ceva ce nu vrea, ca e pacat si te bate Doamne Doamne!! Kidding, God is not part of that philosophy, cause in the Bible there’s not much mention of force free, on the contrary (that is tho’ another story for another time).

Asadar bietul stapan necunoscator care nu a vrut altceva decat sa ajute acel caine de care i-a fost mila (!), se chinuie si trece prin toate metodele pure positive pe care le poate gasi, pentru a scoate cainele 3 pasi in afara casei (asta in anumite cazuri, in altele nu poate face nimic cu el afara cause the dog is shutting down) sau nu reuseste indiferent ce ar incerca, sa il ajute sa nu-i mai fie frica de diversi stimuli.

Dupa ceva timp, va merge pe una din doua variante: fie va apela la un profesionist, fie va decide ca nu poate tine cainele caci nu mai suporta sa il vada asa. Ambele variante au cate doua outcome-uri:

  1. Omul apeleaza la un profesionist:

A. Profesionistul este tot pe principiul force free/pure positive si dupa ce incearca tot ce a incercat deja omul luand informatiile de pe net, si cainele nu iese din cochilie doar prin puterea cascavalului sau a ficatelului, si nici vorbitul pitigaiat nu ii merge, fie renunta pur si simplu (spunandu-i si omului ca asta este cainele pe care si l-a ales si asa va fi viata cu el) sau worst case scenario, ii recomanda omului returnarea la adapost sau eutanasia ca ultima solutie pentru ca patrupedul sa nu duca o viata chinuita traind in frica (daca credeti ca nu se intampla, you better believe it, e mai des decat ati vrea sa stiti).

B. Profesionistul este balanced trainer/behaviorist si atunci forteaza nota in anumite circumstante si nu renunta doar pentru ca blanosul nu vrea sa ia treats. Foloseste tot spectrul de cunostinte si cauta sa afle de unde vine cainele de fapt, ce are nevoie individul asta specific si cum ar putea sa il ajute, atat pe el cat si pe stapan, sa se deschida si sa isi traiasca viata fear free!

Acum la varianta asta, procesul nu arata foarte frumos at first si cu toate ca e evident unul dintre putinele (daca nu chiar singurul) lucruri ce ar functiona, omul care nu a adoptat rational ci emotional, s-ar putea, most likely, sa nu poata sa faca fata realitatii at hand. Si atunci ajungem la punctul 2.

2. Omul decide ca nu poate pastra cainele:

A. Pentru ca procesul este unul de durata si care implica destul de multa tarie de caracter si asumare (practic sa fii mental un fel de paramedic pentru cainele tau), omul zice „nu am stiut ca va fi atat de greu, aveam alta imagine pentru viata alaturi de caine” si ii gaseste (intr-un scenariu pozitiv) un alt camin cainelui, undeva la curte, la vreo cunostinta.

B. Il returneaza la adapost in ideea ca acolo poate va gasi un stapan mai potrivit (neluand in calcul alternativa ca un caine foarte timorat rareori isi gaseste un camin potrivit si fie este returnat over & over again, fie este eutanasiat, daca e la kill shelter). Either or, cainele ori isi traieste restul vietii dupa gratii, ori nu traieste (si putinul timp pe acest pamant l-a trait oricum in frica).

De ce asta? Pentru ca nimeni nu a avut curajul sa ii impinga limitele, sa fie putin forceful, pentru ca nimeni nu a dat mila la o parte pentru the greater good, pentru ca nimeni nu s-a gandit intai la caine si ce simte el, apoi la el insusi & because no one wants to get down to the nitty gritty and get their hands dirty or risk being judged for the greater good.

And because of that (and other such things) so many dogs wither and die in shelters everywhere…

Pity is a benign form of abuse!

Read that again.

Man’s search for meaning in rescue

/ Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu
Textul asta va avea sens mai tarziu si nu se refera doar la cainele propriu…

Azi am ales sa dezbat un subiect sensibil si care stiu ca nu va fi unul popular, cum de altfel niciun subiect ce atinge anumite realitati crude nu e popular si placut. But someone has to be the voice of reason here and not just the voice of our emotions.

Asadar voi discuta despre rescue sau salvari/adoptii de caini etc. Daca despre cei „de rasa” am vorbit in postarile anterioare, azi voi vorbi despre salvatori si de ce nu toti cainii pot fi salvati (si cinicul din mine spune ca poate nici nu trebuie). Stiu, suna dur si suna a ceva ce un iubitor de caini/animale nu ar spune. Dar o voi spune, in ciuda a ceea ce poate sa aduca cu sine aceasta postare, pentru ca din nou, doar pentru ca pare intr-un fel sau suna dur, nu inseamna ca si este asa.

De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca in ultima perioada am tot avut contact cu oameni care s-au bagat in tot felul de buclucuri din dorinta de a ajuta si de a face un bine. Eu personal am o vorba, testata pe pielea mea in nenumarate circumstante: „Drumul spre Iad este pavat cu bune intentii”!

Va dau mai jos doar cateva din circumstantele intalnite.

Cazul 1 (a se lua ca tipar, nefiind singurul intalnit, nici pe departe, doar unul dintre ultimele):

Caine fara stapan, descoperit in complexul unde locuieste persoana care ne-a contactat. Foarte speriat si sceptic legat de oameni, doamna incercand capturarea lui in propria curte care inca era la momentul respectiv neingradita. Caine de talie mare. Persoana inca nu pusese mana pe el si ii era teama de caine.

I-am dat cateva sfaturi, inclusiv recomandarea sa sune la un ONG care e specializat in capturarea cainilor strazii, astfel incat sa se ocupe de tot ce inseamna procedurile ce trebuiesc facute cu minime efecte secundare negative pentru caine.

Fast forward 2 luni mai tarziu, cainele este in curtea oamenilor de 2 luni, atasat cat de cat de oamenii respectivi, insa a devenit teritorial cu strainii si agresiv cu pisicile (well, normal prey drive for a dog that lived on the streets), oamenii avand o pisica si un copil mic (2,5 ani).

Acum, don’t get me wrong, I’m all for rescuing, insa sunt in acelasi timp de parere ca pentru ca un astfel de caz sa aiba un final fericit, este nevoie de un stapan care are ceva cunostinte, o anumita energie si un anumit timp de investit. Un caine de genul nu va fi usor de lucrat si gestionat, dat fiind ca urmeaza sa fie un caine exclusiv de curte (si pentru cine nu stie, am discutat deja despre caini de curte VS caini de apartament si de ce primii sunt cumva mai dezavantajati decat ultimii), persoanei ii este frica de caini si vorbim despre un caine de talie mare si oamenii in cauza au si un copil mic, care stim cu totii cat timp consuma.

Ati putea spune ca e deja un semn bun ca blanosul are acum incredere in ei si da, asa este, insa ce se intampla daca respect nu este si la un moment dat vin socrii in vizita, cainele devine teritorial si reactioneaza la intrarea lor in spatiu, stapanii nu stiu/le e frica sa adreseze sau daca o fac, cainele reactioneaza la ei (repet, a nu se confunda increderea cu respectul)? Sau in toata tevatura copilul este impins de catre caine sau din cauza reactiei acestuia si se raneste sau fizic sau emotional (creeaza o trauma)?

Va spun din experientele trecute cam cum decurge o astfel de poveste: cainele ori este izolat intr-un padoc in fundul curtii si e vizitat doar pentru a i se oferi mancare si apa, sau este trimis tot in adapost, unde ar fi ajuns in the first place if they would’ve listened, dar fara a avea tot rollercoasterul asta de creare a increderii care apoi este din nou shattered si poate irecuperabil sau foarte greu recuperabil.

Stiu, exista si posibilitatea sa iasa bine lucrurile si oamenii chiar sa fie dispusi sa lucreze cat e necesar, sa-si dedice timp sa ii ofere outlet de efort fizic si mental cainelui suficient cat sa fie calm si sa se poata lucra partea de disciplina si totul sa fie bine. Insa din nou din experienta noastra (nefericita as zice, sunt putini oameni care locuiesc la curte dispusi sa faca lucrurile ca la carte si sa dedice timpul necesar). Asta se intampla si pentru ca din lipsa cunostintelor in sine, nu isi dau seama cat timp efectiv necesita reabilitarea si crearea unei relatii frumoase si a unui echilibru intr-un astfel de caz.

Momentan nu am lucrat cazul acesta, urmeaza sa facem evaluarea curand, si va voi tine la curent poate intr-o postare ulterioara sau pe social media. Noi vom face tot ce ne sta in puteri sa educam omul, sa inchegam o comunicare sanatoasa cu cainele si sa aiba un final fericit toata povestea si suntem pozitivi overall, dar ne pastram si o doza sanatoasa de scepticism (just to avoid complete & total disapointment).

Cazul 2 (din nou, sub o forma sau alta un tipar):

Fost cuplu, cainele ramas la ea. Ea vrea sa eutanasieze cainele pe motiv de agresivitate catre oameni. Cainele castrat si operat de displazie (eu suspectez ca e doar un caine nesigur, cu ceva dureri din cauza displaziei si care reactioneaza din cauza durerii), varsta de 3 ani, pare a fi ceva metis de ciobanesc german cu rottweiler (deci tot talie mare).

Tipul vrea sa salveze cainele si sa ii reabiliteze comportamentul si sa poata avea incredere in el. Cainele este reactiv si cu unii caini si este inca la tipa acasa.

Din nou o situatie des intalnita, aceea a cuplului care salveaza impreuna un caine, apoi se despart si cainele e buimac, mai ales daca relatia nu are o fundatie solida cu niciunul dintre stapani si s-a ajuns la discutii despre eutanasiere!!

Si asta ma duce cu gandul in directia deja extrem de des intalnita a gandirii de tip „death over discomfort” (care poate fi si sanatoasa, insa doar in foooooarte puține contexte). Ce inseamna acest lucru, sau cum a fost el inteles dea lungul timpului? Foarte simplu: decat sa pun cainele in zona de discomfort sau sa il corectez atunci cand face ceva gresit sau nedorit, incerc sa il redirectionez cu metode pozitive (treats, jucarii etc) si daca nu functioneaza il eutanasiez si iau altul.

Misto, nu?! Evident ca nu si eu efectiv mor cate putin in interior cand aud genul asta de abordare, indiferent ca vine de la stapani sau inclusiv de la diversi traineri (si da, sunt si PP/FF trainers, nu toti, insa sunt, care au astfel de abordari). Adica daca ai un caine foarte anxios, cu tot felul de frici si angoase, care mereu arata de zici ca are PTSD din WW2 cand iesi cu el afara, e mai bine sa il eutanasiezi decat sa il pui efectiv sa treaca prin aceste frici (un proces intr-adevar neplacut si deloc frumos) expunandu-l si impunandu-i sa stea acolo, in ciuda faptului ca ii este frica, si sa observe in timpul si modul lui ca nu este de fapt nimic periculos efectiv, si sa il lasi sa tremure si sa baleasca si sa para speriat de bombe si sa stea cocarjat si sa incerce de 200 de ori sa o zbugheasca.

Stiu, pare absurd cand auzi asta pentru prima data si asa este, chiar e absurd. Insa asta nu face genul asta de abordare mai putin reala si populara. Sunt extrem de multe persoane care merg in directia asta si mie mi se pare incredibil de fiecare data cand dau cu nasul de ea. O viata este o viata si merita sa se incerce TOATE variantele pentru a fi salvata, nu doar una.

Revenind la cazul in sine, din nou e in decurs de a se lucra. Vom ajunge in curand la evaluare, dupa ce cainele va ajunge in custodia tipului. Suntem din nou pozitivi si mie imi place mereu sa cred ca dracul nu este atat de negru (oamenii rareori vad agresivitate reala la cainii lor, in majoritatea situatiilor sunt caini nesiguri, neintelesi care se vad nevoiti sa reactioneze), ramane insa de vazut daca si omul este on board cu tot ce are de facut pentru asta.

Nu e un caz usor si cainii reactivi la om au rareori povesti cu happy end, we won’t give up easily tho’.

Cazul 3 (si derivate similare):

Cainele in curtea blocului, de ani de zile. Nu s-a ocupat nimeni de el, acum for whatever reason, oamenii de la bloc nu il mai vor si daca cineva nu il lua era lasat pe strada (stiu, nu intrebati de ce nu chemau ASPA sa il ia sau ceva de genul, pentru ca in Romania inca suntem in Evul Mediu din punctul asta de vedere).

O doamna care ii dadea de mancare a decis sa il ia cumva sub aripa-i protectoare. Insa situatia este foarte complicata: cainele a trait ani de zile (in jur de 9-10 ani) liber, fara sa aiba vreodata un instrument pus pe el. Doamnei ii este putina teama de el, a incercat sa puna o zgarda pe el si o lesa si cainele a avut o reactie de soc.

Acum, partea si mai tare este ca la caine nu se poate ajunge pe o poarta/usa normala, el este cumva pe un semi-acoperis si ca sa intri la el trebuie sa sari un gard si sa vii cumva de jos in sus (el suflandu-ti in ceafa de sus ca ii invadezi teritoriul si e sceptic legat de straini). Nimeni nu l-a scos vreodata din acel spatiu, este si greu de altfel pana nu i se face o porticica ceva de acces, caci ar trebui luat in brate si trecut balustrada si scarile, iar el e caine de talie mare de asemenea.

Vorba lui Hagi, ce pot eu sa va mai spun… In astfel de cazuri sincer, nici nu imi vine sa mai supun cainele la acea onorabila varsta unui stres atat de mare precum indepartarea din spatiu, acomodarea cu un instrument de control (e absolut necesara din punctul meu de vedere o lesa slip, pentru ca el sa nu scape, in probabila lui zbatere si protest impotriva instrumentului si sa se piarda pe strada) etc. E o intreaga tevatura si nici nu merita pentru cativa ani cat mai are saracul de trait, mai bine il lasi sa isi duca viata in liniste in continuare si discuti si incerci sa ajungi la o intelegere cu oamenii locului.

Acum, la acest caz s-a facut o evaluare, cumva atipica, persoana care vrea sa il salveze (si ea de altfel la o varsta onorabila si cu niste probleme motorii) are cateva teme de lucrat cu el asa cum poate si o acomodare treptata cu lesa, apoi usurarea accesului la el. Inca asteptam update. Nu l-am primit. Si inteleg si de ce: nu este usor si se intampla ceea ce se intampla in majoritatea acestor cazuri, anume omul renunta pentru ca isi da seama de efortul necesar.

Sau poate nu, din nou, suntem pozitivi. Am avut de-a lungul timpului si surprize destul de placute, de la cele mai neasteptate cazuri si persoane. Trebuie insa sa recunosc ca au fost putine. Majoritatea nu fac parte din aceasta categorie.

De unde deriva insa toate aceste lucruri si de ce ziceam la inceputul postarii ca nu va fi una light?

Din clasica radacina a tuturor rautatilor si situatiilor neplacute – EMOTIILE.

Si de ce am pus imaginea de la inceputul textului?

Pentru ca majoritatea oamenilor fac rescue pentru ei si pentru a se simti ei bine (da, cu o buna intentie), nu atat pentru ca sunt pregatiti/educati/documentati/aware/echilibrati si nici pentru caine. Yes, I said it!

Totul vine dintr-o emotie si un impuls. Emotia este mila (atentie, este diferita de empatie si compasiune) si impulsul este „fac asta acum, vad eu mai tarziu cum o scot la capat”. Si pot intelege, am avut de nenumarate ori aceeasi emotie si acelasi impuls, insa nu am inaintat cu actiunea din registrul lor, pentru ca gandirea critica si rationalul mi-a pus anumite intrebari de control.

Le las mai jos, poate ajuta si pe altii inainte de a lua o decizie care nu ajuta nici cainele (o sa explic de ce) si nici pe tine ca foster/stapan (basically you are making both your lives miserable when you could make another dog’s life better & yours easier).

Questions to ask yourself before rescuing/adopting:

  • Din ce registru emotional vin acum (milos sau calm si cumpatat)?
  • Sunt intr-un moment bun in viata mea pentru a ma dedica acestui suflet (echilibru mental/emotional/financiar)?
  • Fac asta pentru a-i oferi cainelui ce are el nevoie sau pentru a ma simti eu bine ca am facut o fapta buna (sunt dispus/a sa dedic timpul si resursele necesare pentru asta)?
  • De ce vreau sa fac asta?
  • E asta cainele/animalul potrivit pentru mine si stilul meu de viata?
  • Acest gest ne va imbunatati viata, si mie si lui, sau o va complica doar si voi avea resentimente ulterior (fie ca este peste 3 luni sau 3 ani)?
  • E toata lumea din casa on board cu decizia asta (sau sotul/sotia nu e mare fan caini, ba chiar ii e si frica)?
  • E o idee buna sa aduc un nou caine intr-o casa in care sunt sugari/copii mai mici de varsta de 10 ani?
  • Celalalt caine din casa e echilibrat si ok, poate fi un exemplu de urmat pentru cainele nou?
  • Celelalte animale din casa ar fi ok cu prezenta unui nou caine (pisici, pasari, reptile, rozatoare etc)/sunt sociabile si echilibrate la randul lor?
  • Am gandit lucrurile in perspectiva sau doar prin prisma emotiei de moment (m-am gandit cum va arata viata mea cu acest caine in 5-7-10-13 ani)?
  • Pot sa imi asum responsabilitatea pentru el a la long sau doar acum (cu o perspectiva pe 6 -12 luni) iar la primul obstacol sau schimbare caut sa il dau?
  • Daca lucrurile nu ies asa cum imi imaginez eu, ce optiuni am? Am cui sa il incredintez (in caz de boala/deces)?
  • Am luat toate cheltuielile in calcul (dresaj, plecari in vacante cu sau fara el, copii in viitor, cuplare sau separare dupa caz, de partener)?
  • Sunt dispus/a sa ii ofer tot ce are nevoie, nu doar ce ma face pe mine sa ma simt bine (nu doar afectiune ci si exercitiu fizic si mental si disciplina)?
  • Sunt dispus/a sa nu il vad ca pe o victima, indiferent de circumstanta din care vine si in care este (chiar daca a fost abuzat, chiar daca are 3 picioare etc), ci ca pe un caine pur si simplu (adica sa nu il impovarez zilnic cu istoria lui si sa ii plang de mila, ci sa traiesc in prezent alaturi de el)?

Poate parea mult prea sec/rece procesul asta, insa long term veti fi surprinsi cat de multi caini ar fi salvati real, nu doar pe moment, daca oamenii pur si simplu si-ar pune aceste intrebari si ar raspunde sincer la ele inainte de a lua o decizie.

De ce? Pentru ca intalnim mult prea multi oameni care au luat astfel de decizii pur emotionale, fara sa gandeasca in perspectiva si care ne contacteaza la capatul puterilor, cand sunt pe punctul de a renunta la caine si dupa ce au facut toate nebuniile & really fucked the poor soul up, ca apoi sa ne cheme si sa astepte o rezolvare rapida, eventual pe tava.

Deja de la prima conversatie de multe ori se simte regretul din tonul omului si al discutiei si multi chiar se intreaba fatis daca nu au facut o greseala si nu ar fi mai bine sa ii gaseasca blanosului o alta familie. Unii chiar o fac. Si apoi iau alt blanos, cu care fac aceleasi greseli, sperand sa iasa altfel (stiti si voi definitia nebuniei conform lui Einstein, ei bine noi dam cu nasul de ea periodic).

Si acum vin si va intreb cum credeti voi ca este mai bine pentru caine? Sa ramana intr-un context (fie el si adapost, chiar daca voi fi prima persoana ce va spune ca nu e nici pe departe mediul ideal) pana isi gaseste omul cu adevarat potrivit sau sa fie luat dintr-un mediu/context, pus in altul, facand fata asa cum i se permite prin prisma abordarii si cunostintelor stapanului nou si adaptandu-se in however long time, ca apoi sa sesizeze omul ca nu are timp/bani/nervi/conditii sa il tina, si sa se intoarca fie in adapost, fie sa ajunga pe alte maini, la fel de necunoascatoare si sa reia procesul, sa mai piarda din increderea atat in el cat si in oameni, ca apoi si acea persoana sa il cedeze etc…. Si tot asa, un cerc vicios din care nimeni nu iese mai castigat, doar mai avariat. Damaged goods gen.

E pesimista viziunea? Poate. Din experienta de pana acum nu e decat cruda realitate. Si imi pare atat de rau cand vad cate un caine care la baza e un caine exceptional, stiti voi, ala pe care toata lumea si-l doreste, insa pentru ca a fost supus unui proces de genul si a fost pe mainile novice sau nepotrivite, a ajuns sa nu mai fie el cel dat de mama natura. Vedem caini din astia mereu, caini atat de buni care au fost transformati efectiv (unii doar pe baza unei afectiuni si unui atasament nesanatos din partea salvatorului) incat uneori ne e greu noua emotional sa ne detasam de caz. Caci vedem potentialul, dar este in mediul nepotrivit pentru a se dezvolta.

Si eu ce pot sa ii spun omului respectiv? Trebuia sa iti iei pisica? Da cainele cuiva mai potrivit? Nici asta nu se poate. In primul rand pentru ca sunt putini oameni dispusi sa faca ce este mai bine pentru caine, nu pentru ei (care s-au atasat la randul lor emotional de el, chiar daca e clar ca match nu este acolo, cumva exact ca intr-o relatie toxica). In al doilea rand pentru ca oamenii potriviti pentru acei caini de obicei iau decizii rationale si nu se arunca in gol fara sa gandeasca inainte si deja au un caine sau inca nu sunt pregatiti de unul. So it’s a catch 33.

Solutia ideala? Exista, dar din nou, momentan nu e inteleasa de oameni, e prea curand pentru a i se intelege impactul: START IT RIGHT. Si nu, nu este vorba de reclama si nu este aceasta postare cu scopul promovarii unui serviciu, cat mai degraba este despre expunerea unei realitati. Asta nu exclude insa mentionarea faptului ca exista astfel de servicii (imi place sa cred ca nu doar la noi ci si la alti profesionisti in domeniu). Care ar scuti oamenii de o multime de batai de cap. Si ar face potrivirea perfecta din prima, fie ca este vorba de adoptie sau cumpararea unui caine cu pedigree. Dar oamenii inca nu vad beneficiul din spate. Si inca la noi nu e acest obicei de a apela la un profesionist pentru a te ghida in diverse domenii, noua tot ne place sa credem ca suntem buni la toate si ne descurcam noi cu toate, ca am mai avut caini la viata noastra. 😉

E momentul poate sa povestesc si despre cateva momente in care am fost noi pusi in situatia de a lua niste decizii dificile emotional pentru noi, dar overall potrivite atat pentru noi cat, credem noi ca si pentru cainii respectivi, sub o forma sau alta.

Primul caine ce ne-a intrat la inima si mai mai ca am fi luat-o acasa a fost Fetita, de la Brasov. O catea painea lui Dumnezeu, pe care am intalnit-o inainte de cununia noastra civila si care ca si energie era tot ce ne-am fi dorit de la un potential al doilea caine. Am gandit-o insa atat pentru ea, cat si pentru noi, in perspectiva. Cateaua era cunoscuta in Piata Sfatului si centrul Brasovului si toata lumea o indragea si hranea. A trait in libertate, pe acolo, toata viata ei. Daca am fi luat-o, pe langa faptul ca toate planurile noastre (inclusiv Camino de Santiago) ar fi fost date peste cap (lucru ce ar fi putut crea resentimente pentru ea si fara ca ea sa aiba vreo vina), viata ei in aer liber, la munte (chiar si in oras), ar fi fost la un pol total opus la noi in apartament, cu 2 pisici si cu un timp de 1-3 h in medie pe zi afara. Pentru ea sincer nu cred ca ar fi fost o schimbare care sa ii implineasca viata, ci mai degraba ar fi fost mai putin fericita (granted, chiar si cu nevoile generale implinite). Daca am fi locuit la curte (una mare, nu ce avem acum) si ar fi fost un caine de curte dar si plimbat zilnic in afara acesteia, atunci altfel ar fi stat lucrurile, insa in apartament, in acest caz specific, nu cred ca ar fi fost un upgrade pentru ea.

Al doilea caine la care am renuntat cu inima stransa a fost tot o catelusa, de la poalele muntilor Piatra Craiului, care s-a tinut dupa noi de la cabana de la baza si pe tot traseul parcurs. O catea faina, energia buna, echilibrata, fara multe frici, happy-go-lucky. Acelasi proces decizional. Am conclus ca acolo la cabana (fiind si un metis de ciobanesc corb), la poalele muntelui, cu multi turisti care sa ii ofere afectiune periodic si cu mancare relativ buna si aer curat, viata ei ar fi mult mai faina decat cu noi in apartament. Si din nou, we factored in the fact that our plans are on a set path & we would have to give some of them up in order to have her. We weren’t in a position to do so.

Nu a fost usor in niciunul din cazuri sa fim cumpatati emotional. Cand inclina unul in emotie, celalalt punea cateva intrebari cheie ca sa verifice daca decizia este una potrivita, iar cand celalalt cadea in aceeasi capcana, primul facea acelasi lucru. Da, sunt norocoasa ca am gasit pe cineva ca Mihai, care e on board si in nebuniile mele dar si in rationamente. Si ne echilibram reciproc. Am avut insa si momente inainte de a-l cunoaste, cand am fost pusa in situatii in care puteam sa aleg emotional (inclusiv sa adopt caini cu pedigree, din rasele care sunt pe lista mea) si am putut sa ma detasez suficient de acea emotie cat sa iau niste decizii rationale, in hindsight fiind si cele mai potrivite. Deci se poate si daca nu ai pe cineva langa care sa te echilibreze.

In alta ordine de idei, am lucrat de-a lungul timpului si am fost in contact sub diverse forme si cu adaposturi. I’ve been down in the nitty gritty. Primul adapost la care am fost, cu diverse ocazii, ultima fiind pentru a-l adopta pe Jinx, a fost Milioane de Prieteni, din Brasov.

Apoi am mers sa ajut ca voluntar, mai la inceputul activitatii mele, la Adapostul Speranta din Popesti Leordeni (funny how that goes isn’t it?). Din cauza unor divergente de opinie, la un moment dat am incetat colaborarea.

Voluntar la Speranta

Putin mai tarziu, dupa pandemie, am avut cateva discutii inclusiv un Live cu Delia Botea de la Care For Dogs, din Prejmer, judetul Brasov. Ei sincer mi s-au parut cei mai evoluati ca si adapost din ce am vazut eu pana acum in Romania. Atat ca personal (tanar, implicat, doritor sa invete si sa ajute) cat si ca deschidere la metode si la a oferi cainilor exact ceea ce au nevoie. Din fericire ii ajuta si pozitionarea, fiind o zona unde cainii pot fi plimbati in aer liber si oamenii chiar le ofera aceasta posibilitate.

Sincer, la ei in adapost am vazut cele mai decente conditii, atat pentru caini cat si pentru pisici. Colaboreaza dealtfel si cu ONG-uri de afara si multi dintre cainii lor ajung in tari mai civilizate. De asemenea, se implica mult impreuna cu autoritatile sa informeze oamenii de la satele din jur si au o multime de campanii de sterilizare/castrare gratuita. Pasiunea Deliei e pentru mine uimitoare si puterea ei ca om este una la care eu doar aspir. De asta am si ales ca macar odata pe an, daca nu de mai multe ori, sa directionam o parte din sumele incasate la Pack Walks catre ei. We believe in their cause!

Mai recent am avut colaborari de scurta durata cu Kola Kariola si One Rescue, insa au avut picioare scurte, desi oamenii inca ne recomanda sub o forma sau alta adoptatorilor lor si sunt adaposturi legit.

Ne-ar bucura (si vorbesc aici in numele amandurora, caci stiu ca si Mihai isi doreste asta) sa ne permita timpul sa facem mai des munca de voluntariat la adaposturi. Ne-ar placea sa ne implicam comunitatea mai mult in directia asta inclusiv. Consideram ca e important pentru romanul de rand sa fie educat si in privinta asta inclusiv: sa vada cum arata un adapost, cati caini sunt acolo (inclusiv caini ce sunt metisi ai anumitor rase), cum sunt conditiile si cata nevoie este sa se castreze si sterilizeze animalele cu detinator. E o experienta ce trebuie traita odata de orice iubitor de animale, chiar daca este una dura si dureroasa. Constientizarea este importanta! Cu siguranta in timp vom ajunge sa facem si aceste proiecte.

Bottom line-ul acestui text este acesta: uneori din dorinta de a ajuta, poti face mai mult rau decat bine. Sunt multi caini care sunt cel mai potrivit match pentru cineva, insa de obicei ajung pe mainile cuiva care are doar mila in suflet nu si ratiune in cap, si stim cu totii ca unde nu-i cap e vai de picioare!

Adopt & shop responsibly!