Start It Right & Vanya

28 octombrie 202329 octombrie 2023 / Yoolia's Pack 2025 / 2 comentarii

Am vrut de ceva timp sa scriu despre Start It Right sau ce inseamna primii pasi in viata alaturi de caine si a cainelui alaturi de tine.

Sunt mai multe motive pentru care voiam sa abordez tema asta:

Vin Sarbatorile si statistic vorbind va fi o explozie, ca in fiecare an, de oameni ce vor darui sau vor primi in dar un caine (sau animalut de orice fel)
Oamenii chiar nu sunt constienti ca exista un serviciu de genul Start It Right pe piata (adica daca tot vrei sa faci un cadou special si care sa „dureze” in timp, decat sa-i oferi persoanei dragi un suflet viu, mai bine ii oferi posibilitatea sa lucreze cu oameni ca noi, care sunt specializati in domeniu, si care o pot ajuta sa isi aleaga exact cainele de care are nevoie astfel incat lucrurile sa mearga ca unse in ce priveste viata lor impreuna)
S-au aliniat planetele si a venit Vanya in viata noastra

Asadar le vom lua pe rand, punctand fiecare element in parte!

Daruirea unui caine/animalut cadou de Sarbatori.

PLEASE DON’T DO THAT!

Un caine (si un animal in general) este o responsabilitate mult prea mare ca sa fie o surpriza for an unexpecting relative or friend! Ganditi-va ca nu este doar o distractie de moment sau o jucarie de plus umblatoare care sa-l tina ocupat pe cel mic pret de cateva zile. Mai mult, este si o responsabilitate (cu un sentiment de vinovatie atasat in caz de refuz) plasata pe umerii respectivei persoane!

De asemenea, NU OFERITI CADOU CAINI COPIILOR MAI MICI DE 10 ANI! Nu sunt inca nici capabili sa aiba grija de ei si nici sa isi asume responsabilitati atat de mari! Indiferent cat v-ati putea dori sa va indepliniti voi, ca adulti, anumite nevoi din copilaria proprie, oferindu-le ceea ce nu ati avut voi copiilor vostri, nu este aceasta cea mai buna varianta. Toata responsabilitatea si timpul necesar educarii si cresterii cainelui (care nu difera cu mult din punct de vedere al costurilor de orice fel – timp/bani – fata de cea a cresterii unui copil) vor pica tot pe umerii vostri, indiferent de promisiunile copiilor vostri ca vor avea grija.

Am vazut mult prea multi caini cedati altor familii sau mai rau, la adaposturi, pentru ca s-au plictisit copiii de ei, pentru ca parintii nu mai au timp sa se ocupe, caci copiii au zis ca o vor face dar nu au facut-o, pentru ca nu se gandeau ca necesita atata timp etc.

Please refrain! Respirati de 5 ori si think twice dupa cum zicea Celine Dion.

2. Start It Right!

Dupa cum ziceam, daca va ganditi serios ca este momentul sa va faceti cadou voua insiva un caine de Craciun, sau familiei ori cuiva drag, atunci o solutie mult mai sigura ca lucrurile nu vor deraia la prima adiere de vant este sa va orientati catre un serviciu de tip Start It Right (si sa va oferiti voua sau celor dragi acest serviciu drept cadou, mai degraba decat a va avanta direct catre un suflet, dintr-o decizie pur emotionala).

Cum poate ajuta un astfel de serviciu? Simplu! Un specialist (in cazul nostru chiar 2 – eu si Mihai) va va lua frumos de manuta si va sta cu voi si cu toata familia sau, daca este vorba despre o persoana draga, cu acea persoana, la masa si vom dedica o zi intreaga analizarii stilului vostru de viata, a energiei (atat fizica, cat si atitudinea) fiecarui membru al familiei, a conditiilor de viata in care urmeaza sa fie adus cainele, a timpului fiecarui membru al familiei in parte, a programului dupa care functioneaza fiecare membru individual al familiei, cat si familia as a whole etc.

Vom comanda sau pune pe lista toate cele necesare din punct de vedere tehnic si calitativ convietuirii cu cainele. Vom gandi locurile unde are acces in spatiul de convietuire si cand, vom stabili de comun acord responsabilitatile fiecarui membru al familiei cu cainele si ce vom face in diferite scenarii ce pot aparea in viata. Ne vom lua atata timp cat este necesar pentru ca toate lucrurile sa fie bine puse la punct.

Daca viitorul membru patruped al familiei nu este primul, adica daca in casa mai exista alte animalute (caini/pisici in speta), vom analiza si evalua inclusiv energiile lor si va vom da teme de lucru pentru ca ele sa fie ok cu blanosul ce urmeaza sa se alature familiei. Ne vom asigura ca TOTI membrii familiei (umani sau patrupezi) sunt luati in considerare inainte de a aduce o alta energie in mediu.

Vom hotari impreuna daca ceea ce se potriveste in mixul vostru familial este un pui, un adolescent, un caine matur sau un senior (in functie si de ceea ce va doriti cu totii). Vom stabili daca va fi un caine de rasa (cu pedigree) sau un metis (din nou luand in considerare dorintele voastre). Vom stabili, daca se doreste un caine de rasa, ce rasa dintre cele dorite se potriveste familiei/individului (daca vorbim despre o singura persoana) sau daca deja sunteti setati pe o rasa anume, va vom da din cunostintele noastre legate de acea rasa si va vom recomanda diverse carti/articole/video/documentare/site-uri/pagini social media de urmarit, asfel incat sa fiti asumati in decizia luata si sa stiti cu ce caine urmeaza sa convietuiti.

Veti avea apoi o saptamana la dispozitie pentru a va asigura ca puneti in aplicare totul, comandati toate cele necesare si va documentati pe toate directiile in care veti primi teme (inclusiv ca le aplicati in practica).

Dupa o saptamana, timp in care si noi ne vom face temele in ce priveste noul catel, vom dedica o zi sa mergem in vizite diverse.

Daca decizia este catre un caine de rasa, vom vizita canise (fie fizic, fie online), vom discuta cu crescatori, vom socializa cu oameni ce detin caini din acea rasa, din grupul nostru de clienti si nu numai (pentru a vedea si indivizi adulti din rasa respectiva, cat si pui, adolescenti sau seniori) si pentru ca intre timp noi ne vom fi interesat de cuiburi cu pui disponibili din acea rasa, vom merge sa alegem un pui/caine (depinzand de dorintele ce tin de varsta).

Alegerea va fi facuta de comun acord (va vom ghida in a alege energia potrivita pentru voi ca si familie). Alegerea nu inseamna ca veti si pleca alaturi de el acasa! Veti rezerva puiul/cainele si veti dormi peste noapte cu decizia luata, pentru a ne asigura ca este una buna si potrivita pentru voi 100%.

Daca decizia este sa adoptati, atunci vom dedica ziua respectiva pentru a vizita 1-3 adaposturi (sau daca aveti vreunul pe care va doriti sa il sprijiniti vom merge la acela) si a interactiona cu o serie de caini. Vom alege 2-3, de comun acord, pe care sa ii trecem mai departe prin cateva teste, sa le vedem personalitatea (atat cat poate fi vazuta in circumstantele date). Vom alege unul singur, impreuna, pe care il vom „rezerva” si nu vom pleca cu el acasa. We will sleep on it also, sa ne asiguram ca toata lumea e multumita cu decizia luata 100%.

In functie de situatie, fie vom merge a doua zi si vom lua catelul, in ambele situatii (cumparare/adoptie), fie vom mai astepta, dupa cum dicteaza circumstantele. In orice caz, in decurs de maxim o saptamana, vom merge din nou impreuna si vom dedica o zi acomodarii cainelui cu familia, in noul spatiu, cu celelalte animalute din spatiu etc.

Ne vom asigura ca la finalul zilei respective veti stii exact ce aveti de facut in fiecare zi pentru a avea un caine echilibrat si o relatie frumoasa pe tot parcursul vietii voastre impreuna!

Veti avea acces la noi evident, dar si la diverse resurse pentru a studia constant si a va aprofunda cunostintele in ce priveste psihologia canina, acces la evenimente de grup si diverse promotii.

Practic ne vom asigura (cat tine de noi bineinteles) ca niciodata nu veti avea nevoie de reabilitare a comportamentului cainelui!

Nu-i asa ca suna extraordinar de bine si ca te intrebi acum de ce nu exista un astfel de serviciu cand ti-ai luat tu caine? Sau ca l-ai recomanda oricui ar vrea sa-si ia un caine dar nu stie de unde s-o apuce (poate chiar si daca stie de fapt)?

Ei bine el exista! Si personal cred cu tarie ca daca oamenii ar primi un astfel de cadou de Craciun vs un animal in carne si oase, ar scadea radical rata de abandonuri aparute in general dupa trecerea sarbatorilor si chiar overall.

De Craciun fii mai bun si ofera know-how! 🙂

3. Planete aliniate si Vanya:

Acum haideti sa vorbim despre Vanya (be advised, there’s gonna be a photo dump)!

Prima poza din articol este una dintre primele ei poze clare, restul sunt mai mult videos in care este destul de greu sa o distingi pe ea de fratele ei colorat relativ la fel.

Care este povestea Vanyei? Ei bine, dragii babei, asezati-va pe langa semineu caci va dura putin. Luati-va ceaiul cu iz de scortisoara si faceti-va comozi la lectura!

*Mihai la prima interactiune fizica alaturi de Vanya si fratii/surorile de cuib (in fundal este si mama lor, in dreapta)*

Povestea Vanyei incepe in urma cu multi ani, cand am decis sa notez intr-o lista toate rasele de caini cu care m-as vedea la plimbare si convietuind. Una dintre aceste rase era Bullmastiff (unul dintre motive fiind ca dintre rasele molossoide si falcoase, era cel care lasa cele mai putine bale – nicidecum deloc insa)!

I always had it in the back of my mind ca dupa Akita va veni Bullmastiff. Nu stiam exact cand pentru ca depindea de multi factori, printre care eventual si sa am propria locuinta, nu sa stau in chirie, caci mai greu cu 2 caini talie mare respectiv gigant astfel.

Meanwhile, a venit Mihai in viata mea, long story short, circumstantele s-au schimbat, Fuki era la varsta potrivita sa fie un exemplu pentru un pui, noi doi ca si cuplu eram pregatiti sa ne asumam un pui inca din 2021, iar stilul de viata o permitea de asemenea. A trebuit sa mai asteptam putin pentru a termina tot ce tinea de nunta noastra in 3 acte si pelerinajul pe Camino de Santiago.

Practic din Noiembrie 2022 erau toate asezate, mai lipsea doar sa intram in legatura cu un crescator legitim, pe care eu personal il urmaream de vreo 4-5 ani in social media, caci venea highly recommended si de catre alti crescatori legitimi si buni din Romania – Andrei Tenu.

Asa ca la finalul lui 2022 am mers sa vizitam canisa, sa discutam cu dansul despre Bullmastiff ca rasa, sa ne zica pro’s and con’s, sa il descoasem legat de viitoarele cuiburi si sa ne cunoastem ca oameni. Ne-a placut foarte mult si am avut chimie, iar cainii lui erau incredibili atat in fenotip cat si in temperament. Ne-a picat cu tronc o catea pe care urma sa o monteze in 2023, care era brindle (avem un soft spot si noi ca suntem oameni la aceasta culoare) si avea un temperament exceptional (this will be important later in the story). A fost de altfel prima data cand am interactionat fizic cu rasa, deci un imprint in mintea mea/noastra!

Am tinut legatura cu omul si fara sa devin deranjanta (sper), mai aruncam pastila puilor cand si cand. Am descoperit ca se pregatea o monta cu un sire campion din UK si eram cu sufletul la gura sa vina anuntul confirmarii montei!

Intre timp in primavara am fost sa o cunoastem si vizitam si pe Katarina, un trainer din Germania care are la randul ei, nu unul, nu doi, ci 3 Bullmastiffs ai ei. Unul dintre ei, Bonsai, mascul brindle (see how that kept popping up), ne-a furat inimile si toti 3 erau incredibili ca temperamente! Asadar am vazut si cum arata un Bullmastiff educat.

Din pacate dupa niste luni bune, acesta intarzia sa apara. Asadar am mai aruncat o intrebare numai ca sa aflu ca din pacate monta nu va mai avea loc din cauza unor schimbari personale majore in viata lui Andrei. Dissapointing was an understatement! Asta am aflat undeva pe la finalul lui Mai 2023. Noi fiind gata de a avea puiul si cu totul asezat in sensul asta (de la mediu si stil de viata, la financiar, la emotional etc). Insa solutia salvatoare a venit tot de la Andrei – facuse o monta de curand cu masculul lui brindle – Pike!

Pike ne cazuse si el cu tronc la vizita initiala, caci si el era ditamai animalul si brindle. Asadar am vazut luminita de la capatul tunelului – timing-ul era potrivit si noi puteam sa ne bucuram de un pui dintr-o monta legitima si genetic sa fim incredintati ca lucrurile stau bine, bine de tot, stiind ca Andrei este un crescator setat pe conservarea rasei sale si care face toate testele posibile pentru a se asigura ca nu ies pui cu probleme (evident dupa cum o fi si norocul cu genele recesive) din montele sale.

Ne-a lasat contactul lui Marko Garri, crescatorul ce detinea femela cu care Pike a avut monta, care locuieste in Serbia. Evident ca in urmatoarea clipa i-am scris si astfel am continuat conversatiile cu acesta, care a fost foarte deschis si mi-a raspuns la toate intrebarile posibile (primul semn al unui crescator bun – e disponibil sa raspunda la intrebari la modul cel mai sincer). Spun „mi-a” pentru ca trebuie sa recunosc ca legatura cu ambii crescatori, cu Katarina, cat si tot procesul a fost sub o forma sau alta mai mult sub egida mea, consultandu-ma cu Mihai insa pe tot parcursul procesului, normal. Eu sunt de obicei cea care isi face research-ul si isi „baga coada” in toate relatiile cu toti oamenii din domeniul nostru, sub o forma sau alta, Mihai fiind cel care apoi ma ajuta si sprijina, ori imi este suport, in a pune planurile in aplicare. We work best together, one without the other would be much harder.

Asadar am primit toate testele pe care femela sa le avea pe parte de sanatate, toate titlurile pe care le avea in diversele expozitii nationale si internationale si raspunsuri la orice alte intrebari i-am adresat. La nici o luna dupa ce am intrat in contact, intr-o seara de Iulie fatidica (zic asta pentru ca vestea a venit pe data de 4 Iulie – seara, data de 4 fiind si data la care in fiecare luna noi ne sarbatorim inaintarea cu cate o luna in relatia noastra), am primit vestea fatarii cuibului V al Helenei (asa o cheama pe mama Vanyei)!

Erau 5 pui sanatosi, dintre care 3 femele si 2 masculi (cate o femela din fiecare culoare din standardul rasei – brindle, fawn, red si un mascul red si unul fawn). Evident ca ne-au tresarit sufletele si ca, fiind oameni si noi, repet, ne-au picat ochii pe femela brindle (the underlying story being that Mihai was always joking around that we’ll have a brindle female, cause the one from Andrei settled into our souls).

Am luat-o si ca pe un semn, cu toate ca eu mereu ziceam „hai sa nu ne precipitam nici pe femela, nici pe aspect pana nu le vedem energia pe parcurs”. Ziceam asta, insa trebuie sa recunosc ca undeva in adancul sufletului imi doream sa fie potrivita respectiva femela si ca energie. Ce ti-e si cu asocierile astea si cu imprintul emotional, oricat ai fi tu de rational si cu gandire critica, tot te „atinge” putin si te duce slightly in directia emotionala a lucrurilor.

Marko ne-a tinut la curent constant cu evolutia cuibului, nu a solicitat rezervare in avans (lucru rar intalnit intre crescatori) si nu a zis niciodata Nu la nicio solicitare din partea noastra. Inca din primele zile incepeau puii sa-si arate energia si mici fineturi ale comportamentului (se putea observa care se lupta cel mai mult pentru tzatza, care era mai blegut etc).

Venind videos constant, am putut observa cuibul in toate etapele: prima saptamana, cand puii nu au decat simtul mirosului si cel tactil; a doua saptamana cand incep sa deschida ochii si sa observe mediul, mama, fratii etc; a treia saptamana cand apare auzul, si incep sa perceapa sunetele din jur, vocea umana, sunetele pe care le fac mama si fratii samd.

Pentru ca ochii ne cazusera pe femela brindle, am fost putin mai atenti la ea in interactiuni. Am avut ochi pentru toti, dar mai mult pentru ea, trebuie sa recunosc. Energia s-a nimerit ca a fost si una seemingly potrivita pentru ce cautam noi.

A venit apoi si prima luna si apoi usor usor a doua (momentul in care trebuia sa luam o decizie legata de alegrea puiului nostru). Pe langa videos cu interactiunile puilor intre ei, ale lor cu mama si cu oamenii, inclusiv copiii lui, i-am cerut lui Marko sa ne faca un test Volhard pentru toti puii inainte de a lua o decizie, lucru la care din nou a raspuns afirmativ. Ne-am uitat atenti la reactiile tuturor puilor la toti stimulii testului, am vazut si lucruri ce nu ne-au placut, la unii sau la altii, cat si unde erau punctele pozitive ale fiecaruia. Niciunul nu statea prost, nici ca temperamente, nici la diversele teste. Insa noua tot ni s-a parut ca femela brindle le-a cam trecut cu brio si era potrivita ca energie pentru noi (in hindsight cel mai probabil am fost si putin biased).

Asadar am luat decizia impreuna cu Mihai si i-am transmis lui Marko alegerea noastra – femela brindle!

Din nefericire, in exact termenul mentionat de el pentru luarea deciziei, a luat o decizie si un alt crescator cu care el era in legatura, care la randul lui era in discutii pentru un pui din cuib. La o zi dupa ce am comunicat decizia Marko ne-a spus cu multa parere de rau si fiind vizibil pus intr-o situatie incomoda la randul lui, ca respectivul crescator era setat tot pe femela brindle si ca i-a promis prima alegere, nefiind pana la acel moment discutia despre respectiva femela, exact in ziua alegerii s-a sucit si nu era chip sa il intoarca in decizie (ne-a explicat si cum din pacate respectivul crescator, din SUA, avea si ceva influenta in lumea expozitiilor, mai ales in ce priveste rasa, si nu isi dorea probleme din punctul asta de vedere).

I-am inteles perspectiva, cu toate ca ne-a lovit cumva in moalele capului, noi fiind cu ochii de la inceput pe ea si fiind intamplator si cu energia potrivita (sau cel putin asa vazusem la momentul respectiv). Eu eram cu Robert in drum spre o sedinta cand am aflat vestea, Mihai era acasa cu alte treburi. Eu m-am abtinut cu greu sa nu plang cu bocete, iar la sedinta nici acum nu stiu cum de m-am remontat sa am o energie ok pentru cainele si omul cu care urma sa lucram.

Ajunsa acasa, i-am dat vestea lui Mihai. Am avut o decizie grea si apasatoare pentru sufletele noastre de luat! Am plans impreuna, caci l-a afectat si pe el cel putin la fel de tare, i-am aratat toata conversatia cu Marko, a inteles ca am tras cu dintii si cu frumosul si cu uratul si cu toate aptitudinile de negociere pe care le aveam sa ne pastram alegerea. Am contemplat daca sa ne mai luam pui sau nu. Am mai plans o tura. Ne-am si contrat putin in ce priveste rasa, el fiind omul care se adapteaza rapid. Eu fiind cea setata in her ways. Am pus pe masa si in discutie faptul ca ambii ne-am facut research-ul pe aceasta rasa, nu pe alta.

Am mai dat oful afara putin, apoi ne-am remontat, ne-am inteles unul pe celalalt discutand toate alternativele, l-am inteles si pe Marko (care si-a cerut scuze si ne-a facut inclusiv un discount pentru inconvenienta) si am inteles intr-un final lectia pe care Universul a vrut sa ne-o dea: cand iti doresti ceva cu incrancenare, acel ceva va fugi de tine. Surrender, let go of your ego & accept what’s presented to you!

Asa ca putin mai temperati emotional si mai putin investiti in ceva anume, dar contienti ca totusi nu are cum sa nu fie asta rasa pe care sa o avem si nici nu are cum sa nu fie asta momentul pentru ca totul se lega cumva, am mers inainte cu inima deschisa, dupa ce am dormit o noapte asupra gandului si deciziei, si l-am rugat pe Marko a doua zi sa mai faca odata testul Volhard pe ceilalti 4 pui. Voiam sa vedem si evolutia lor de la ultimul test si pana la momentul respectiv si sa luam o decizie de data asta finala.

La al doilea test Vanya a iesit cel mai bine (middle of the pack, not quite strong headed & dominant, but not an easy dog either). Nu am tinut de data asta cont de nimic altceva decat efectiv energia fiecaruia si rezultatele testului, pe langa cele mentionate mai sus ca factori in alegere. Asa ca am comunicat decizia lui Marko si a ramas Vanya 100% a noastra!

Ce a fost foarte interesant in tot procesul asta, este ca desi la prima aruncare de privire femela brindle era pentru noi, cumva senzatia (uitandu-ma in urma) a fost ca atunci cand ai un crush pe cineva care este tipul tau si fie ca ajungi sa ai o relatie sau nu, la pierderea respectivei persoane simti ca ti s-au innecat toate corabiile, ca apoi sa constati ca nu era cine trebuia in the first place si ca persoana care a venit in locul respectivului/respectivei iti aduce efectiv un sentiment de pace interioara si liniste/calm.

Cam asa a fost senzatia mea dupa ce am luat hotararea sa mergem pe drumul asta cu Vanya. A fost un sentiment de usurare ce a urmat deciziei si o liniste interioara care s-a asezat peste suflete, aducand in urma ei increderea ca am facut alegerea cea mai buna pentru noi, intr-un final.

Am pus mai sus imaginea cu Mihai si ea cu fratii ei. Acela a fost momentul de seal the deal, in sensul ca pe viu, altfel s-au simtit lucrurile, iar Vanya a fost clar alegerea potrivita pentru noi, femela brindle fiind ceva mai pushy si cu mai multa energie (ceea ce ar fi fost mai putin potrivit pentru Fuki, care a fost in tot procesul asta un factor important in luarea unei decizii)!

Am crezut ca ne va afecta intalnirea cu femela brindle, insa eu personal, din nou, m-am simtit exact cum ziceam mai sus, ca atunci cand esti in relatia potrivita pentru tine si te intalnesti pe strada cu fostul crush. You have all the good feelings towards that person, but you are actually grateful you’re not there anymore & that you are where you’re supposed to be & with whom you’re supposed to be with!

*Love at first actual sight for Vanya – our Goddess belonging to the forest!*

Marko ne-a spus ca cel mai devreme o putem lua la varsta ei de 3 luni, ca sa apuce sa faca imunizarile necesare pentru calatoria peste granita. Asa ca asta am si facut, la 3 zile dupa ce Vanya implinise 3 luni, am facut calatoria catre Serbia.

L-am luat si pe Fuki pentru ca ne si place sa calatorim cu el, voiam sa marcam intr-un mod special aceasta ultima calatorie cu el singur alaturi de noi, sa exploram o capitala europeana impreuna si sa ne fie alaturi in noua etapa a aventurii noastre ca familie!

Cu o zi inainte de deplasarea inapoi catre Romania am fost sa vedem puii, sa-l cunoastem pe Marko si familia lui si sa o cunoastem si pe Helena, mama puilor, caci pe Pike – tatal – deja il stiam si evident ca si pe Vanya pe viu (dovada poza de mai sus). Am vorbit cate-n luna si stele, i-am pus inca niste intrebari legate atat de rasa cat si legat de motivatia lui de a fi crescator de Bullmastiff si am setat ora intalnirii de a doua zi, cea in care urmam sa o si luam pe fata acasa.

Si iata ca a venit si ziua 1, cea in care am luat fata, am batut palma, am semnat actele, achitat banii etc. Si am pornit catre Romania, cu chiu cu vai, cu mai mult vai (pentru ca evident ca Vanya era total necunoscatoare in tot ce inseamna masina si deplasarea cu aceasta), dar asta este o poveste pentru alta data!

Las mai jos in imagini continuarea povestii:

*A few moments before lift off – us, Marko & Vanya*

*Got her in the car with a little struggle! Her gazing for the last time at her former family*

*A bit anxious because everything is new & different*

*Starting to calm down after about 45 mins*

*This new environment is weird, I don’t know what anything is*

*They give me all these things to chew that taste nice*

*This crate thing is not that bad either*

*They took me to the vet & I learned there are cats there also, not just home*

*Starting to learn that I’m a strong independent bitch (quite literally)*

*They do all these crazy things with me & little by little I gain confidence*

*They like to take funny selfies too, especially this one!*

Motivele pentru care v-am povestit toate astea sunt ca de fapt si de drept, noi am trecut prin Start It Right cu Vanya. Putin mai atipic ce-i drept, pentru ca trebuia sa ne invatam o lectie, insa procesul a fost exact cel pe care il recomandam a fi facut in acest program descris mai sus.

Daca vreti sa vedeti mai multe povesti cu happy end, cum este a Vanyei, spuneti celor din jur de Start It Right daca ii auziti ca vor un caine pentru ei sau altcineva. Sau daca va gandeati sa le oferiti cadou de sarbatori un blanos, poate povestea de mai sus va va ghida sa faceti o reconfigurare a traseului si sa optati pentru un astfel/altfel de cadou.

Daca cunoasteti sau sunteti crescatori deschisi, din nou, este o ocazie extra sa va asigurati ca nu va revin puii in canisa.

Daca cunoasteti sau sunteti ONG, promovati astfel de servicii pentru a nu va trezi cu caini ce revin inapoi in adapost (unii chiar de multe ori)!

Daca ceea ce am povestit mai sus te inspira sau crezi cu adevarat ca este un serviciu care ar putea schimba fata adoptiilor/achizitiilor de caini din Romania, share this blog! Cu cat afla mai multi oameni de astfel de servicii, cu atat, statistic vorbind, le vor accesa o parte dintre ei.

In the end I will quote a fellow trainer, whom I admire very much, Dog Pawfection:

„If you buy a gold fish, you have to feed it.

If you buy a car, you have to get fuel.

If you buy a dog, you have to train it.

Anything you add to your life is going to require more of you.

Stop adding more to your life than you are willing to maintain.”

Cats, force free & pity

27 august 2023 / Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu

***In alte cuvinte mila nu ajuta la nimic si dusa in anumite extreme este chiar o boala***

O sa va intrebati ce legatura au pisicile, cu psihologia canina, cu jurnalul unui dog behaviorist si cu mila si force free-ul.

Bare with me, there’s a long talk ahead!

Am atins putin subiectul cand am vorbit despre emotii si caini, insa acum vom merge ceva mai profund, to the depths of pity hell. Am ales sa vorbesc pe marginea subiectului si sa ma leg de pisici (paradoxal) pentru ca psihologia din spate e similara si se muleaza la orice specie, inclusiv la oameni.

Mi-a servit drept exemplu Shadow, cel mai nou membru al haitei noastre, care este un motan negru de aprox 1,5 ani si care atunci cand l-am luat in Martie era o umbra de pisica. In sensul ca se ascundea pe unde apuca, in cele mai indepartate si intunecoase unghere ale casei si nu voia sa aiba nimic de-a face cu noi. In a nutshell era speriat de bombe!

De ce l-am ales pe el? Nu de mila, ci din constientizarea ca sansele ca un pisic ca el sa fie adoptat la varsta pe care o avea si la tiparele comportamentale date erau minime. Deja fusese adoptat odata (inca de pui) si a fost returnat pe motive de mila. Da da, asa cum ati auzit – mila! Persoanei ce il luase ii era mila sa il mai vada speriat si „anxios” la atingere, nedoritor de interactiune sub nicio forma. Si atunci a luat hotararea sa il returneze la Miau Cafe, in speranta ca cineva cu mai multa experienta il va adopta si va putea sa-l scoata din carapace. In hindsight a fost decizia buna pentru el, caci a dat de noi, which was his luck in life I guess.

Cum credeti ca a iesit Shadow din carapacea lui de frica si fuga?

Obligat fortat! Adica opusul a force free. In ce sens? Practic, dupa ce i-am dat un timp de acomodare cu noul spatiu, l-am lasat sa exploreze singur noaptea si l-am ignorat cu desavarsire pe timpul zilei cand mai iesea de pe sub mobila, asta aducand la suprafata curiozitatea lui, am profitat de mici momente in care era in cate-un colt si nu avea unde sa fuga (ex. daca era urcat in centrul de joaca al Lisei, daca se nimerea in vreo cusca goala a vreunui catel) si prindeam momentul (atentie, nu il sacaiam sau alergam prin casa sa il incoltim pe undeva), atunci cu toate ca el se ferea si s-ar fi bagat in pamant de frica, ii aratam, prin cateva mangaieri usoare, ca atingerea noastra nu ii face niciun rau si ca we mean no harm & he doesn’t need to fear us.

Practic am fortat putin nota in anumite momente cheie, strict ca sa vada ca si in acel context, unde am putea sa ii facem rau daca am vrea, e in siguranta si intentiile noastre sunt strict sa ii fie lui bine. Nu voiam decat sa ii oferim afectiune. Ce era foarte interesant de observat in acele momente, era ca se vedea clar socul si uimirea in expresiile lui, faptul ca „WOW, am supravietuit atingerii ciudatilor astora”! El chiar era fascinat dupa fiecare astfel de interactiune si slowly but surely, a inceput sa devina din ce in ce mai relaxat cand ele se intamplau. A inceput sa fie din ce in ce mai curios de noi si sa exploreze inclusiv camerele in care eram noi. A inceput sa observe mai mult si sa nu mai fuga din camera cand ii ofeream afectiune Lisei (cealalta pisica a noastra). Si dupa aproximativ 2 saptamani de la adoptie, el deja venea pe canapea cu noi.

***One of Shadow’s first times on the couch***

Tot asa, pe masura ce s-a acomodat cu a fi in preajma noastra, am fortat din nou usor usor nota, furand cate o mangaiere cand si cand, atunci cand el nu era atent (asta pentru ca daca te vedea ca te intinzi catre el, se ferea sau fugea). Si la fel de slowly but surely, a inceput sa stea din ce in ce mai mult la mangaieri.

Asta la mine (eu fiind cea care l-a „fortat” ceva mai mult, intinzand limitele atat cat am putut fara a merge mai mult decat putea duce el), la Mihai a fost o perioada lunga reticent, Shadow neavand parte de multe interactiuni cu barbati in viata lui de pana la noi. Mihai initial nu a fortat nota cat am facut-o eu, insa a observat ca atata timp cat nu o facea, nici Shadow nu se apropia deloc. Practic am invatat ca Shadow pana nu era fortat sa isi infrunte fricile, nu le depasea nicicum. Sounds familiar?! 😉

Asadar a inceput si Mihai sa fie mai insitent cand prindea ocazia si ghiciti ce?! S-a intamplat exact acelasi lucru si cu el ca si cu mine: Shadow a inceput sa se apropie si de el la fel. Dupa ce s-a acomodat cu noi in diverse cisrcumstante, vazand consecventa din partea noastra si ca in mod repetat nu a patit nimic atunci cand s-a lasat mangaiat, a inceput sa capete curaj si sa testeze limite, sa se joace cu noi, intai timid (poate iti dadea o labuta peste mana dar apoi se retragea si se pregatea sa fuga ca si cand ar fi testat daca i se intampla ceva in circumstanta respectiva, sau musca si la fel, fugea de parca ar fi gresit cu ceva), apoi din ce in ce mai sigur pe el, ne cauta prin casa, ne miorlaia sa ii dam atentie, ba chiar o astepta si se astepta sa i-o oferim!

S-a mai intamplat insa ceva pe parcurs, care la fel contravine filosofiei force free: am oferit atat afectiune, cat si repercusiuni atunci cand o facea lata. Faptul ca istoricul lui ne spunea ca ii era frica de oameni, nu a insemnat pentru noi niciodata ca nu vor exista consecinte pentru greseli, regardless of that!

Ce inseamna asta? Inseamna ca Shadow a avut acces la toate facilitatile (bolurile lui de apa si mancare, intr-un loc safe si unde sa nu ii fie invadat spatiul de catre caini; litiera curata in fiecare zi; spatiu sa se desfasoare si unde a avut libertatea de a-si alege locurile preferate etc) dar a avut dupa prima saptamana si consecinte pentru actiunile lui. Let me clarify that for you: pentru ca Shadow si-a trait mare parte a vietii inainte de a veni la noi, intr-un spatiu limitat unde erau doar pisici si unde avea putine alternative pentru a gresi, cand a venit la noi, intr-un spatiu de 4-5 ori mai mare, desi stia (repet, dupa un timp) unde este de exemplu litiera (pentru ca o gasise inca din primele 2 zile si isi si facuse nevoile acolo), alegea sa faca si in alte locuri pipi (si nu, nu era marcat, caci e castrat), cum ar fi in paturile cateilor.

Asadar, dupa ce m-am asigurat ca i-am dat toate alternativele pentru a NU gresi (i-am luat inclusiv litiera separata, sa ma asigur ca are locul lui, nederanjat de deseurile Lisei), am setat si lucrurile in asa fel incat daca in ciuda aranjamentelor ca sa ii fie bine, el tot ar alege gresit, sa pot fi punctuala in a-i arata ca nu asta vreau /vrem de la el. Si minunea s-a intamplat! Urmarindu-l intr-o zi de la distanta, am fost on his case, pana cand l-am surprins ca s-a asezat sa faca pipi pe un patut, moment in care am luat sticla cu care stropesc florile si l-am stropit de l-am udat, facand si follow through, asigurandu-ma ca nu se mai intoarce la patut in ideea de a face pipi acolo niciodata! Si da, pisicile urasc sa fie udate, deci a fost cam cea mai neplacuta consecinta pentru el.

Ce credeti ca s-a intamplat? Credeti ca s-a creat o trauma si dupa ce l-am corectat in mod fair si punctual (timing bun, exact in momentul in care s-a intamplat boacana, astfel incat sa inteleaga crystal clear pentru ce a primit acea consecinta) dat fiind ca lui oricum ii era frica de oameni si era abia in a doua saptamana la noi? Nope! Shadow a inteles mesajul, de atunci nu a mai facut niciodata pe patuturi si s-a limitat la litierele disponibile, iar a doua zi dupa respectiva corectie era la loc pe canapea langa noi, cu aceeasi incredere castigata prin niste actiuni consecvente, repetitive, calme si increzatoare.

Sincer, nici noi nu ne asteptam sa iasa atat de rapid din carapace, si eram pregatiti mental si emotional ca in ciuda eforturilor noastre, el sa fie asa timid si neincrezator ca si temperament. And we were ok with that, acceptasem. Ne-a uimit insa cat de doritor era el de fapt de afectiune si cine era ca personalitate reala, in spatele mastii!

Nici pe departe pisoiul fricos si panicat pe care il cunoscusem si adoptasem. Nu avea nici in clin nici in maneca povestea despre cine era el cu individul Shadow pe care l-am observat noi in astea imediat 6 luni de cand il avem alaturi. Si motivul pentru care nimeni nu l-a cunoscut pe adevaratul EL a fost pentru ca din mila sa nu il „strice” mai mult, nimeni nu l-a fortat sa iasa din respectiva carapace. Nimeni nu si-a asumat sa intinda putin coarda cu el, sa vada ce s-ar fi intamplat. Just poke around for a bit, see what happens. Couldn’t get much worse than where he was, cause he was at rock bottom! Only way to go was up & the only way to get there was through fear itself!

***First time in the yard, both us & him sharing trust in each other***

Acum Shadow este cel mai cocky pisoi, se gudura pe langa noi si mai are putin sa ni se urce in cap cand vrea atentie, ne cearta de 70 de ori pe zi ba ca nu il bagam in seama, ba ca de ce iesim cu cainii in curte si pe el nu il luam, ba ca de ce nu ii dam si lui ce mancam noi si sincer s-a transformat in exact pisica pe care ne-o doream si de care aveam nevoie in haita noastra: fearless, calm, confident, not too active, curious, bold, affectionate, respectful with Lisa & us.

Ce vedeti in pozele de mai sus este tot rezultatul fortarii mainii. Nu ar fi venit sau stat niciodata in brate, cum nu ar fi stat la mangaiat, cum nu ar fi iesit din cochilia lui, daca nu l-am fi obligat sa o faca pentru a vedea ca nu pateste nimic.

Acum, cum se leaga toata polologhia asta de caini si psihologia lor si ce este acest force free, dom’le?!

Well, easily put, cam asa functioneaza si la unii (chiar multi) caini. Anume, oamenii ii adopta pentru ca le este mila si pentru ca nu suporta, din punct de vedere emotional, sa ii lase acolo. All well and good (ish) daca odata ajunsi acasa, s-ar dezbraca de haine si de povestea din spate si ar lasa trecutul in urma, deschizand un nou capitol, o foaie alba pe care ei sa decida cum vor sa o umple.

Dar nu, ce se intampla in realitate este ca online vor da in majoritatea cazurilor de informatii bazate pe filosofia force free, care spune sa nu care cumva sa fortezi animalul sa faca vreodata in viata ceva ce nu vrea, ca e pacat si te bate Doamne Doamne!! Kidding, God is not part of that philosophy, cause in the Bible there’s not much mention of force free, on the contrary (that is tho’ another story for another time).

Asadar bietul stapan necunoscator care nu a vrut altceva decat sa ajute acel caine de care i-a fost mila (!), se chinuie si trece prin toate metodele pure positive pe care le poate gasi, pentru a scoate cainele 3 pasi in afara casei (asta in anumite cazuri, in altele nu poate face nimic cu el afara cause the dog is shutting down) sau nu reuseste indiferent ce ar incerca, sa il ajute sa nu-i mai fie frica de diversi stimuli.

Dupa ceva timp, va merge pe una din doua variante: fie va apela la un profesionist, fie va decide ca nu poate tine cainele caci nu mai suporta sa il vada asa. Ambele variante au cate doua outcome-uri:

Omul apeleaza la un profesionist:

A. Profesionistul este tot pe principiul force free/pure positive si dupa ce incearca tot ce a incercat deja omul luand informatiile de pe net, si cainele nu iese din cochilie doar prin puterea cascavalului sau a ficatelului, si nici vorbitul pitigaiat nu ii merge, fie renunta pur si simplu (spunandu-i si omului ca asta este cainele pe care si l-a ales si asa va fi viata cu el) sau worst case scenario, ii recomanda omului returnarea la adapost sau eutanasia ca ultima solutie pentru ca patrupedul sa nu duca o viata chinuita traind in frica (daca credeti ca nu se intampla, you better believe it, e mai des decat ati vrea sa stiti).

B. Profesionistul este balanced trainer/behaviorist si atunci forteaza nota in anumite circumstante si nu renunta doar pentru ca blanosul nu vrea sa ia treats. Foloseste tot spectrul de cunostinte si cauta sa afle de unde vine cainele de fapt, ce are nevoie individul asta specific si cum ar putea sa il ajute, atat pe el cat si pe stapan, sa se deschida si sa isi traiasca viata fear free!

Acum la varianta asta, procesul nu arata foarte frumos at first si cu toate ca e evident unul dintre putinele (daca nu chiar singurul) lucruri ce ar functiona, omul care nu a adoptat rational ci emotional, s-ar putea, most likely, sa nu poata sa faca fata realitatii at hand. Si atunci ajungem la punctul 2.

2. Omul decide ca nu poate pastra cainele:

A. Pentru ca procesul este unul de durata si care implica destul de multa tarie de caracter si asumare (practic sa fii mental un fel de paramedic pentru cainele tau), omul zice „nu am stiut ca va fi atat de greu, aveam alta imagine pentru viata alaturi de caine” si ii gaseste (intr-un scenariu pozitiv) un alt camin cainelui, undeva la curte, la vreo cunostinta.

B. Il returneaza la adapost in ideea ca acolo poate va gasi un stapan mai potrivit (neluand in calcul alternativa ca un caine foarte timorat rareori isi gaseste un camin potrivit si fie este returnat over & over again, fie este eutanasiat, daca e la kill shelter). Either or, cainele ori isi traieste restul vietii dupa gratii, ori nu traieste (si putinul timp pe acest pamant l-a trait oricum in frica).

De ce asta? Pentru ca nimeni nu a avut curajul sa ii impinga limitele, sa fie putin forceful, pentru ca nimeni nu a dat mila la o parte pentru the greater good, pentru ca nimeni nu s-a gandit intai la caine si ce simte el, apoi la el insusi & because no one wants to get down to the nitty gritty and get their hands dirty or risk being judged for the greater good.

And because of that (and other such things) so many dogs wither and die in shelters everywhere…

Pity is a benign form of abuse!

Read that again.

An Attitude of Gratitude

21 iulie 202324 iulie 2023 / Yoolia's Pack 2025 / Scrie un comentariu

*Put this here because this post is about helping yourself by opening up & being vulnerable*

Azi am ales sa scriu despre recunostinta. Sunt intr-o saptamana de soul searching, ceva de care aveam nevoie de foarte mult timp (poate prea mult). Iar in aceasta saptamana am inceput printre altele sa imi numar binecuvantarile (counting my blessings, cum zic americanii).

Si am realizat (cumva stiam partial, dar a devenit mai clar) cat de multe sunt. Fiecare suflet in parte ajutat, sub o forma sau alta, fie de mine sau de Mihai, ne-a ajutat la randul lui pe noi, sa fim mai buni, pe toate planurile, sa devenim mai…noi insine. Versiunea aia 2.0 a noastra.

Am avut timp saptamana asta sa ma gandesc si sa imi reamintesc cat de mult iubesc animalele, cat de mult ma incarca lucrul cu ele, cat de mult imi umplu viata si ma fericesc si cat de mult mi-am dorit dintotdeauna sa le am aproape, sa le ingrijesc si uneori chiar sa le salvez. It’s a dream come true that I get to live with them daily & work alongside them always.

Sunt recunoscatoare pentru cainii din trecutul meu, cei care m-au invatat sa iubesc specia asta si sa o admir. De la cei random de pe strada, pe care mereu mergeam ca si copil sa pun mana si sa-i mangai, indiferent cat de mult mama incerca sa ma opreasca, certandu-ma ca sunt murdari si au purici. Pana la cei pe care i-am avut in casa, pentru mai mult sau mai scurt timp, alaturi de care am invatat sa traiesc si care m-au invatat ca odata cu bucuria de a-i avea, vine si responsabilitatea de a le asigura ceea ce au nevoie. Si chiar si celor de la tara le sunt recunoscatoare, pentru ca mi-au aratat inca de atunci, ce inseamna loialitatea si compasiunea, cand ma insoteau prin padurile de acolo, fara sa ii fi invatat eu sau oricine altcineva sa faca asta. Singurul lucru pe care la vremea aia il facusem ca sa castig aceasta loialitate a fost sa le ofer un colt de paine si o mangaiere. Atunci am invatat sa ii observ, sa interactionez cu ei, sa le dau spatiu si sa petrec timp de calitate cu ei. Atunci s-au pus bazele pentru ceea ce urma sa vina zeci de ani mai tarziu.

Sunt recunoscatoare cainilor mei actuali si care sunt inca in viata si fac parte din prezentul meu, iar aici il voi include si pe Chilli (desi nu e propriu zis al meu si nici cu mine sub acelasi acoperis, dar asta este mai putin relevant). Sunt recunoscatoare pentru toate lectiile invatate alaturi de ei, pentru toate greselile pe care le-am facut cu ei si pentru care m-au iertat (nu e chiar umanizare, ci pur si simplu faptul ca mi-au aratat ca nu am stricat nimic din relatia noastra facand respectivele greseli, iar asta pentru mine este iertarea). Le datorez lor faptul ca m-am dezvoltat ca si dog behaviorist, le datorez faptul ca am invatat cum se creste un caine frumos, armonios si echilibrat. Le sunt recunoscatoare pentru ajutorul in atat de multe cazuri incat le-am pierdut numarul, dar oamenii ce i-au cunoscut, nu i-au uitat, nici pe ei nici cum i-au ajutat.

Ii multumesc lui Chilli pentru ca m-a invatat ce inseamna un caine happy-go-lucky si ce inseamna sa ai o misiune in viata. Ii multumesc ca m-a invatat (cu toate ca nu sunt nici pe departe la nivelul lui de maiestrie) ce inseamna sa te faci placut peste tot pe unde te duci. Ii sunt recunoscatoare pentru ca mi-a fost mana dreapta si mi-a dat curaj si m-a invatat ce am de facut cu atat de multi caini ce aveau nevoie doar sa li se arate ca nu au de ce sa se teama si ca sunt intelesi. Ca nimic din ceea ce fac nu va fi luat personal. Chilli este expert in toate astea si nu numai, este maestru in multitasking! De la el am invatat sa fiu buna la multe, nu doar la un singur lucru. El m-a invatat si rabdarea, ce inseamna sa ai rabdare cu un pui, insa si cu un caine fricos, sau cu unul reactiv sau cum sa fii calm cu unul care are tendinte agresive. M-a invatat printre altele ce inseamna increderea, atat in mine cat si in altii. M-a invatat ce inseamna drive si ce inseamna genetica unei rase, cat si cum arata un caine caruia i se implineste nevoia rasei! It’s a thing of beauty and for that & many many more things I am very grateful!

Apoi a venit Fuki, care ma invata inca una alta pana in ziua de azi. El este cainele ce mi-a pus in lumina fraza „you don’t get the dog you want, you get the dog you need”. Este pentru mine cainele de care am avut nevoie, nu cel pe care mi l-am dorit. De ce? Pentru ca imi doream un al doilea Chilli. Ce am primit a fost un caine total diferit, care insa a inflorit in timp si mi-a aratat o alta latura a comportamentului canin, una pe care nu o vazusem in experientele trecute si care este nepretuita. El m-a invatat ce inseamna respectul in lumea canina si in general. He commands respect like a boss! M-a invatat ce inseamna genetica unei rase primitive si de paza. M-a invatat cum sa-mi aleg o energie potrivita dintr-un cuib si m-a invatat cum este viata alaturi de 2 caini. Ii sunt recunoscatoare pentru cine este, asa cum este si pentru forta interioara pe care o are. In acelasi timp, I owe him an apology, for I underestimated him at times & I projected my expectations onto him, disregarding who he actually was & is.

Am incetat sa fac asta abia la aproximativ 1 an dupa ce am ramas doar eu cu el, fara Chilli. Abia atunci am realizat cine era Fuki si cat de important era sa il onorez pentru individul care era si este. Il respect acum si apreciez enorm exact asa cum este. Cu bune si mai putin bune (caci nu este perfect). Si asta e o alta lectie pe care am invatat-o de la el: sa renunt la a cauta perfectiunea. Sa caut doar sa fiu mai buna ca ieri si sa il ajut si pe el sa fie mai bun ca ieri. Atat. Simplu si concis. Sunt recunoscatoare pentru ca am fost binecuvantata cu un caine atat de loial si atat de bun in a fi his unapologetic self.

Mai sunt recunoscatoare pentru fiecare caine cu care lucrez, cu care interactionez, care ajunge sa-mi atinga sub o forma sau alta sufletul si sa il schimbe. Niciodata nu raman la fel dupa ce cunosc un nou caine. Mereu o bucatica din el ramane cu mine, ma impacteaza, ma schimba, ma ridica sau coboara, dupa caz, si nu e nimic rau nici in una nici in cealalta. Sunt indatorata fiecaruia dintre sutele de caini care mi s-au perindat prin viata, suflet si cariera. Primul caz a venit in Ianuarie 2017 (cu toate ca iau in considerare inceperea propriu-zisa a activitatii asteia cand am luat decizia sa fac asta, anume in Decembrie 2016, odata cu venirea lui Chilli in viata mea) si de atunci au urmat sute (estimarea mea este ca au fost undeva la peste 500 de caini ajutati in toata cariera mea). Din pacate memoria nu ma ajuta sa ii enumar pe toti dupa nume si pentru ca unii poate au fost pentru foarte scurt timp in viata mea, am si uitat numele lor, dar niciodata nu am uitat cazul si invatamintele.

Sunt multe de spus si chiar si mai multe de depanat si simtit, insa in lipsa unor cuvinte mai potrivite, o sa spun un simplu si profund MULTUMESC!

Vine apoi momentul sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa ofer recunostinta oamenilor care mi-au iesit in cale in aceasta aventura frumoasa. Si da, am inceput cu cainii, pentru ca de ei ma leaga partea asta instinctuala, naturala de a fi pur si simplu. Insa niciunii din acesti caini nu ar fi venit in viata mea, fara sa fi avut in spate oamenii lor. Cu bune si rele, such is life.

Si da, stiu ca asta a fost tot timpul un spatiu de rant si venting, dupa cum v-am obisnuit, insa underneath it all este o dorinta atat de puternica de a ajuta si de a salva, poate, o viata, incat nu am cum sa nu ma si frustrez si inciudez uneori (deseori stiu). Asta insa nu exclude si nu diminueaza cu nimic faptul ca in acelasi timp sunt constienta si foarte prezenta la tot ce vine din partea oamenilor (da, a voastra) catre mine.

Sunt atat de multumioare pentru ca exista in viata mea oameni care m-au crescut (la propriu), precum familia, intr-un spirit de iubire catre animale si natura, si mi-au oferit libertatea sa aleg, in anumite momente, sa am un animal alaturi. Apoi sunt recunoscatoarea familiei extinse pentru ca m-au acceptat in vacante si nu numai, pe langa casele lor si sub acoperisul lor, unde am trait alaturi de animale si am vazut ce inseamna un stil de viata simplu, instinctual si cum zice reclama: „prea bun, prea ca la tara”.

Sunt apoi profund indatorata oamenilor care la un moment dat in viata mea au fost ghizi pentru tot ce inseamna dezvoltare personala, business si gandirea de antreprenor. Acesti „parinti” (unii chiar la propriu) spirituali, mi-au pregatit calea si m-au crescut ca om suficient de mult cat sa imi dea aripi mai ceva ca Redbull si sa am increderea necesara sa pot sa-mi iau singura zborul in lume.

Apoi au fost ingeri pazitori care fie mi-au insuflat vreo idee, m-au gazduit, m-au sprijinit, m-au reasigurat ca sunt pe drumul cel bun, m-au invatat sau mi-au fost tovarasi de drum in anumite momente. De la unii mi-am luat ramas bun, altii inca sunt alaturi de mine. Pentru toti am o vorba calda si un gand bun. Am recunostinta pentru fiecare client, de la primul care a raspuns unui anunt dat in neant in vastul internet si care a avut incredere in vorbele mele suficienta cat sa ma recomande mai departe, si pana la ultimul (dar nu cel din urma). Unii mi-ati devenit prieteni (chiar buni as zice), altii sunteti deja parteneri de business, colaboratori sau chiar colegi, altii imi apasati butoanele periodic, dar asta nu face altceva decat sa ma invete ca repetitia e mama invataturii, ca exista acele „butoane” si ca eu am de lucrat la mine pentru ca ele sa nu ma mai afecteze si ma invata sa accept natura umana (inclusiv pe a mea) mai usor. Cu unul dintre oamenii ce mi-au rasait in cale si viata chiar m-am parteneriat for life! 🙂 Stany (majoritatea il stiti ca Mihai), pentru tine am cea mai mare recunostinta si iubire, pentru ca fara tine nu exista Yoolia’s Pack, but a single & not so show off dog behaviorist. Tu ai insuflat o noua viata acestui business si ma ajuti in fiecare zi sa fiu mai buna (si mai calma). I know it’s cringe (love declarations usually are) dar te iubesc al naibii de mult si iti multumesc more than words could ever begin to fathom!

Va scriu randurile astea cu lacrimi in ochi, nu pentru ca sunt trista (si nici slaba de inger, asa cum as fi crezut odinioara si, uneori, inca mi se mai strecoara astfel de ganduri in minte din pacate – old habits die hard) ci pentru ca am atat de multa recunostinta in suflet pentru fiecare dintre oamenii ce mi-au atins viata si sufletul, incat nu are cum sa iasa afara pe altundeva decat prin glandele lacrimale. 😉

I am truly and utterly grateful for each & every single one of you, for who you are! For the light in you that really shines bright sometimes & also for the darkness in you, that helps me face my own demons and conquer them.

It’s not an easy process, but it definitely is necesarry!

So thank you!

When the push comes to shove

3 iulie 2023 / Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii

It’s been a while. Mostly cause I’ve been too tired, busy or not in the right mindframe for writing.

It’s a muscle I need to work on – writing. Nu am inca obisnuinta de a o face constant si consecvent. Subiecte sunt, pe marginea carora as vrea sa vorbesc (sau mai bine zis scriu). Insa impulsul si creativitatea imi vin in mod special cand am un subiect care „ma doare” si am nevoie sa il pun pe „hartie” ca o forma de venting. Descopar ca scrisul e metoda mea cea mai usoara, eficienta si puternica de a ma elibera de emotiile negative sau de rebeliune impotriva lucrurilor pe care le observ si nu mi se par tocmai ok.

Insa atunci cand iti procesezi emotiile si altfel, sau cand energia nu iti mai permite sa te dedici si intelectual intr-o directie, ori atunci cand a trecut momentul efectiv, descopar ca imi este greu sa scriu.

Lipseste drive-ul, motivatia sau pur si simplu, din nou, energia. Tipic, cand scriu intru intr-un flow, uit de trecerea timpului si uit de mine, ajung intr-un fel de tunnel vision si ma transpun pe foaie. Ca sa intru insa in acea stare, trebuie sa existe o… nevoie de a scrie. Daca nevoia lipseste sau nu e foarte intensa, am observat ca nu am tragere de inima sa scriu.

Totusi, pentru ca spuneam la inceputului acestui blog ca vreau ca el sa constituie o calatorie spre scrierea unei carti, am decis sa scriu indiferent de motivatia specifica zilei alese pentru aceasta activitate. Cum se zice in popor – pofta vine mancand.

Nu am pretentia ca tot ce scriu aici sa fie book worthy, deci o sa iau presiunea asta de pe mine (which is a lot for a perfectionist). Si am sa scriu despre ce se intampla in viata mea/a noastra/activitate etc doar pentru ca mi-am propus sa o fac.

Azi am ales sa scriu despre cazuri grele si oameni nerecunoscatori si poate e mai bine ca scriu despre lucrurile astea la rece, cand emotia nu este atat de puternica, decat sa o fac atunci cand se intampla. Azi scriu despre asta cu un pahar de vin alaturi, putin obosita dar calma. Not my typical self, cand vine vorba de oameni si caile lor intortocheate.

De ce am ales sa scriu pe marginea subiectului? Pentru ca se intampla. Patesti. Si e nasol cand ajungi in situatia respectiva. E paradoxal de fapt. Ai zice ca oamenii cu cei mai grei/delicati/ciudati caini pe care alegem sa-i ajutam ar fi si cei mai recunoscatori, nu pentru ca vai cine suntem noi si ce sfinti salvatori am fi, ci pentru ca in majoritatea acestor cazuri, nimeni nu da doi bani pe acei caini si majoritatea dresorilor ii refuza din diverse motive (fie distanta, fie agresivitate, fie e mic, fie e batran etc).

Si ai crede ca dedicand un timp pentru macar a asculta povestea omului si a cainelui, pentru a lucra atat cat se poate si cat stii, pentru a ajuta sub ce forma poti si pentru macar incercarea de a face ceva pentru amaratul ala blanos neinteles de nimeni, oamenii ar aprecia, atat cat sa fie de bun simt, nu cat sa-ti ridice vreo statuie. Pur si simplu sa existe niste actiuni sau niste semne ca intr-adevar ceva ceva s-a simtit si de partea cealalta si ca s-a primit mesajul tau de „I’m here for you”.

Nope! Just a slap over the face or in a good scenario, a bad review.

Shocking, right?!

Well… Not quite. Cum ziceam, patesti. Nu s-a intamplat des (sincer nici nu stiu daca as putea duce genul asta de chestie prea des, fara sa-mi pierd complet increderea in umanitate), dar s-a intamplat cum ziceam la cele mai neasteptate cazuri.

Unul dintre ele – Husky, nu mai tin minte exact varsta, all over the place, stapanii ne chemasera pentru ca ei ajunsese sa-i fie frica de el, caci s-a dat la ea cand a vrut sa treaca pe langa el prin curte in timp ce el manca ceva. Oamenii locuiau tocmai in Bacu, undeva aproape de Giurgiu. Pe vremea aia evaluarea noastra costa infim pentru informatiile livrate si pentru timpul dedicat (care includea si drumul pana si de la client), practic la jumatate fata de acum. Ca idee, nu cred ca se acoperea bine costul carburantului consumat si timpul nostru.

Toate bune si frumoase, evident ca fiind la curte cainele nu era scos decat rar afara in plimbare (din nou, Husky tanar, necastrat, neconsumat deloc aproape), nu avea nicio regula sau limita si era entitled mai ceva decat regele Charles. Dupa ce am trecut oamenii prin toata partea de teorie a evaluarii, pentru a-si intelege mai bine cainele, am trecut la partea practica a evaluarii si am inceput normal cu exercitiul fizic si mental de care cainele avea nevoie.

Bineinteles ca fiind un husky nu avea cum sa fie scos pe altceva decat pe un ham, ca doar pentru asta sunt facuti: sa traga! 😉 A trebuit, normal, sa schimbam instrumentul pe ceva cu care sa putem avea o comunicare cu cainele si sa facem o plimbare structurata, pe ulita pe care locuiau. In momentul in care cainele si-a dat seama ca nu mai are controlul si ca i se da o directie clara si guidance, he went berserk!

Drama queens as they are, a inceput sa faca tantrum, dand tot ce avea el mai bun din el pentru a nu se supune (sau mai bine zis, pentru a nu renunta la puterea lui acumulata cu atata truda). De la crocodile rolls, pana la muscat lesa, redirectionat pe Mihai (el facea handlingul la momentul respectiv, eu fiind alaturi de stapani si explicandu-le ce se intampla si de ce reactioneaza cainele asa cum o facea), sarit ca ars, pus frane… The works!

Unul dintre puloverele bune ale lui Mihai si-a gasit calea catre a fi bluza de casa in acea evaluare. Un fleac. L-a ciuruit! Nu ca asta ar fi fost problema cea mai mare. Pur si simplu asta s-a intamplat. Stapanii au fost putin mirati la inceput de reactiile lui, insa au inteles (cel putin asa ne-au comunicat atunci) de ce facea asa si am continuat si cu ei, dupa ce el se calmase si intelesese ca nu are de ce sa se lupte cu presiunea din lesa.

Cainele a fost preluat de mine, dupa ce l-a „imblanzit” Mihai, apoi de stapan si dupa de stapana. Cu toata lumea a mers decent in lesa, luand directie si fara a se mai lupta. Am intrat inapoi in curte apoi si asta a fost evaluarea. Le-am lasat bineinteles teme, i-am introdus in grupul nostru de clienti si am facut practic tot ce facem la orice evaluare.

Fast forward 2 ani! :)) Stiu, nu va asteptati la asta. Am derulat timpul inainte pentru ca dupa ce a doua zi stapanul ne trimisese 2 videos legate de mersul in lesa si sa ne intrebe daca se descurca cat de cat ok (la care am dat feedback constructiv si am mentionat ca in continuare sa nu ezite sa intrebe daca au ceva si evident sa ne spuna daca vor sa ii ajutam in continuare), vine din neant un review ciudat despre un caz de care nu ne mai aminteam, de la un nume ce nu ne parea familiar.

Nici ceea ce descria tipa acolo nu suna familiar, pentru ca zicea ca am fi luat cainele din curte si am fi plecat cine stie unde cu el, abuzandu-l, apoi l-am adus vezi Doamne vatamat si traumatizat acasa. Cand am citit ne-am uitat perplecsi unul la altul, atat eu cat si Mihai, because that’s so not our MO. Like who tf is this and wtf is she talking about?

Gandindu-ne long and hard, mi s-a aprins beculetul ca ar putea fi aceasta tipa, cu acest Husky. Cu ajutorul partenerului de business care ne si recomandase lor, am reusit sa identificam intr-adevar ca era vorba de una si aceeasi persoana.

Am dat link mai sus (click pe cuvantul review) cu cele spuse de ea in review. Pe aceeasi pagina, mai jos, aveti si raspunsul nostru. Am ramas putin stupefiati ambii ca dupa atata timp si o lipsa completa de comunicare din partea lor, dupa cele mentionate mai sus, ea s-a trezit sa scrie un review aiurea, fara nicio baza efectiva si fara sa ne fi comunicat fie atunci pe loc, fie ulterior, zilele ce urmasera evaluarii, pe orice cale, ca ceva nu i-a placut sau nu a fost ok. El chiar ne multumise a doua zi pentru ajutor!

Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce i-am gresit respectivei persoane si de ce, dupa ce ne-am straduit sa facem cum a fost mai bine si sa venim cu solutii si pentru ei si pentru caine, „rasplata” ne-a venit sub aceasta forma din partea ei. I-am scris ulterior si pe Whatsapp incercand sa ma lamuresc ce a apucat-o. Nici pana acum nu a citit mesajul (desi s-a livrat).

Guess we’ll never find out! #perplexed

O alta situatie s-a intamplat mai recent, a fost la un caz si mai greu, unul ce putea avea consecinte urate pentru Mihai (si de la care a si avut unele). Despre acest caz, intamplator, am si scris intr-o postare aici pe blog, inainte de a merge la evaluare (cazul 1 din postarea respectiva). I had a hunch it was going to be a shit show, for whatever reason. Le-am zis inca din conversatii ca nu cred ca e ce trebuie cainele respectiv in mixul lor familial si pentru stilul lor de viata. No one listened, cause why listen to the voice of reason when you have emotions to guide you through life?

Oh, well… Asadar Mihai a fost la cazul asta (nu stiu cum se face ca tot el da saracul de astea ciudate, nu ca eu nu as fi avut my share of the circus, dar in ultima vreme parca le nimereste mai mult el) si nu doar atat ci a fost si insotit de trainee-ul nostru Robert. Toate bune si frumoase, oamenii isi doreau ca blanosul sa poata fi plimbat si de alte persoane in lesa, atunci cand ei sunt plecati de acasa si sa fie safe around house guests (daca fac un gratar de exemplu).

Intra in evaluare, teoria teorie, dar practica ne omoara. Atat de mult ne omoara incat stapanul i-a spus lui Mihai la evaluare ca mai fusese un dresor la ei si lucrasera, dar respectivul nu a atins lesa si nici cainele, din cauze evidente (caine de talie mare cu tendinte agresive). Totusi, oamenii ne chemasera caci voiau cele mai sus mentionate. Asadar cineva trebuia sa preia lesa de la stapan si sa plimbe cumva cainele.

De data asta nu s-a pus niciun instrument de control pe caine (slip leash sau prong), era doar pe lesa si zgarda normala. Din clipa in care lesa a ajuns de la stapan la Mihai, cainele a inceput sa atace (fara a fi provocat in niciun fel). Si da, chiar a atacat, genul de atac clasat in Red Zone (dog goes for the upper body/neck, hence they go for the kill). Mihai s-a protejat ferindu-se cum a putut, din pacate insa, pentru ca plouase cu cateva ore mai devreme, a alunecat in „tango-ul cu moartea” si a cazut pe umar, lovindu-se destul de grav. Din fericire a reusit sa evite un alt atac si sa se ridice in timp util.

Pana la urma cainele s-a linistit, vazand ca Mihai nu renunta si i-a fost returnat stapanului. Partial sedinta fiind filmata de catre Robert (footage in this business is scarce and always welcome and appreciated). Dupa ce s-a incheiat evaluarea, Mihai le-a dat cateva teme de facut oamenilor (inclusiv sa acomodeze cainele cu botnita), i-a introdus pe grupul de clienti si a facut un grup separat cu ei si cu noi doi, pentru a avea acces usor la comunicarea cu noi si pentru a adresa orice intrebari, da updates etc. Tipic nici eu, nici Mihai nu facem asta decat cu oamenii si cazurile la care lucram abonament de sedinte. De data asta insa, pentru ca stia ca vor avea drum lung in fata, dar cu inima deschisa si dorinta de a ajuta, a facut o exceptie.

Ulterior, la cateva zile dupa respectiva evaluare, am decis sa facem un reel cu si despre acel caz. Eu personal nu am fost pro neaparat, odata pentru ca era destul de raw footage-ul, iar in al doilea rand pentru ca sunt perfectionista si nu consideram ca era one of our finest moments (nu pentru ca nu s-a procedat corect, ci pentru ca Mihai ended up bitten a couple of times). Dar am decis impreuna ca e important ca oamenii sa vada ca exista si astfel de cazuri, ca nu le refuzam, ca nu ne dam batuti si ca exista o luminita la capatul tunelului.

Toate bune si frumoase, insa nu aveam un outcome la finalul videoului. Robert nu filmase decat cateva cadre, cele in care cainele ataca. Nu filmase si partea de dupa, cand cainele era sub control, fusese predat stapanului si se plimbasera atat Mihai cat si cainele si stapanul, unii langa altii, frumos, in structura, fara ca blanosul sa mai atace (lucru pe care inainte il facea daca erau oameni pe langa stapan cand acesta isi plimba patrupedul). Am zis ca nu avem cum sa postam un video in care doar e atacat Mihai. Haide sa intrebam stapanul daca ulterior evaluarii, a facut vreun video sau poate face un video de cateva secunde, in care se plimba frumos cu cainele sau, dat fiind ca asta fusese oricum outcome-ul evaluarii. Zis si facut, primit si video, dam drumul la reel si efectul a fost cel scontat: oamenii au fost surprinsi, socati, fascinati si au inteles ca nu e chiar asa usor (for some think what we do is kids’ play) ce facem.

Lasat reel-ul acolo, uitat de el, the world moved on. Mihai era singurul care isi mai amintea cand si cand de caz, cand il strafulgera cate o durere in umarul ranit. Sa nu mai mentionam ca echivalentul banilor primiti la evaluare s-a dus pe consultatia la ortoped si tratamentul luat de Mihai dupa (partea de costuri emotionale si de business, caci a trebuit sa se recupereze 2 zile dupa, nu o mai pun la calcul).

Peste o luna si un strop, timp in care nu a venit niciun update, nicio intrebare, nici un semn de la oamenii respectivi, vedem un mesaj pe grupul lor. Cand am vazut notificarea deja ne entuziasmasem si mirasem in acelasi timp ca in sfarsit vine ceva din partea lor. Dar de unde? De fapt venea o solicitare sa dam jos video, ca nu e fair ca de fapt s-ar fi interpretat ca noi l-am invatat pe caine sa mearga frumos in lesa (ceea ce nici pe departe nu era scopul postarii) si ca i se vede lui fata si ca nu vrea asta (ca idee i se vedea pret de 2 secunde fata din profil), ca il poate recunoaste lumea.

Din nou…. # perplexed . In sensul ca nu tu vesti despre caine si ce s-a lucrat cu el, nu tu hai sa ne vedem sa lucram ca stim ce avem la usa, ci ne-am trezit ca azi of all days am vazut postarea (again, va puteti imagina cate s-au postat pe cont pret de o luna si cat scroll trebuia sa dai ca sa ajungi la postarea respectiva) si ne facem de ras (din nou, nu asta fiind scopul, not once did we say that the dog was bad or that the owners were so in the reel text). Nu astea au fost cuvintele lor specifice, but that was the subtext.

Asadar, dupa lungi discutii in care am incercat sa reason with them about it si sa intelegem ce le-a venit si de unde atitudinea, am inteles ca de fapt nu voiau nici sa vada dresorul cu care ei aparent continuasera munca in rastimpul asta (in care ea era prezenta si pe grupul nostru de educare, deci jucam pe 7 terenuri), ca poate vedea cainele si sa il recunoasca si nu e fair pentru el. Dar pentru noi era fair sa fi lucrat un caz greu, sa avem o data in viata putin footage de la el, sa ramanem cu tot felul de injuries & costs in urma lui & noting to show for it. Nici macar un avertisment pentru cei care vor o cariera in domeniu sau un awareness ca exista astfel de caini si ca nu tot ce zboara se mananca…

Neputand sa raspunda la niste intrebari simple si destul de clare/directe, au inceput sa o dea cotita cu GDPR si alte amenintari. Asadar am decis (cu toate ca puteam contracara orice ar fi zis, dat fiind ca aveam si martori oculari) sa scoatem reel doar ca sa nu le mai auzim gura, am scos-o si pe ea din grup, caci nu ni se pare nici noua fair ca atunci cand tragi de noi sa venim sa ajutam (2 luni au insistat sa ne vedem, cu toate ca aparent il apreciau mai mult pe cel cu care lucrau deja, nu am inteles de ce au mai vrut sa lucreze si cu noi daca tot erau asa multumiti de persoana respectiva), sa ne tratezi apoi la modul asta (avand in vedere ca nici nu ai comunicat deloc cu noi ulterior). Am dat si block ei pe Insta, ca sa nu mai aiba acces nici la contentul nostru.

Dupa toata povestea, el a decis sa scrie si un review prost, pe care, dupa ce i-am raspuns pe indelete, a ales sa il stearga, caci si-a dat seama ca erau baliverne cele scrise si ca dreptatea din pacate nu statea alaturi de el (pacat de timpul investit caci mi-a luat o ora sa ii raspund clar si diplomat si faptic la fiecare fraza din acel review).

Deci dupa tot efortul, dupa toata dedicarea, recompensa noastra era asta. Mihai care are ceva mai mult faith in humanity decat mine uneori, a simtit ca a pierdut mult din acea incredere. Si uite asa se acreste omul si ti se acreste sufletul incet incet, cum zice americanul „slowly but surely”. Si se mai mira apoi oamenii de ce ajungem sa fim directi, de ce nu mai suntem atat de blanzi etc. Aveti mai sus de ce-ul.

Ce ne tine insa pe linia de plutire si pe mine sincer ma incarca tare mult cu energie pozitiva, sunt acele cazuri, mai mult sau mai putin usoare, unde nu facem altceva decat sa dam o informatie clara si structurata, sau sa aratam un leash handling, ori sa linistim omul ca nu are un caine reactiv, ca apoi sa ne ridice in slavi efectiv. Stam uneori prin casa cand mai vine cate un feedback de genul, ne uitam unul la altul si ne miram intrebandu-ne „dar ce-am facut, sefu’?” in gluma, caci efectiv nu ni se pare ca am facut mare lucru acolo.

Apoi mai sunt multe astfel de povesti, atat de bine cat si altele heartbreaking, dar va povesteste mamaia si cu alta ocazie, ca de-acum v-oi fi plictisit deja cu semi-rant-ul meu… 🙂

At the end of the day, we sometimes meet people and feel sorry for their dogs.

Fuki’s & my/our ordeal

28 mai 202328 mai 2023 / Yoolia's Pack 2025 / 2 comentarii

A venit timpul sa povestesc despre ultima noastra patanie. Am asteptat sa ma asigur ca Fuki e in afara oricarui pericol inainte sa vorbesc deschis despre toate emotiile traite in perioada asta.

Va fi o postare lunga si detaliata, dar necesara, atat din perspectiva psihologica, cat si cea fizica (health wise).

Let’s begin with the beggining. Era sambata, 6 Mai anul Domnului nostru 2023 🙂 cand era planificat sa mergem la un gratar si sa sarbatorim Yuki’s Gotcha Day & Breed Reveal Pawty. Dupa gratar, aveam in plan sa le dam blanosilor acasa gaturi de curcan crude. Toata saptamana le-am cautat si nu le-am gasit, pana am primit un tips ca gasim la Auchan, singura problema fiind ca nu apucam sa le congelam si sa le oferim cainilor dupa decongelare.

Am zis fuck it, e carne de consum uman, s-a mai intamplat (rareori insa s-a intamplat) sa dam necongelat lui Fuki, asa ca am zis ca preferam sa luam si sa le punem la frigider cat stam la gratar, apoi le dam acasa (desigur nu am luat in calcul si timpul pe drum, cate o ora dus si una intors, timp in care au stat in masina). Toate bune si frumoase, ne-am petrecut fain, noi mergand acolo insotiti de Fuki, Aria si Lexy (sisters from another mister, care erau la noi in gazda).

Am petrecut acolo un timp foarte relaxant, printre oameni dragi si caini faini. A venit timpul sa revenim acasa. Zis si facut, acasa am luat gaturile si le-am spalat bine, apoi le-am oferit cateilor. Toti le-au mancat cu pofta, ca de obicei.

Fetele, Aria si Lexy, au plecat acasa la ele a doua zi dimineata, iar noi am pornit catre Covasna, dat fiind ca incepea perioada pe care ne-am setat-o ca fiind de vacanta si deconectare pentru noi. Din nou, toate bune si frumoase. Mihai imi spune inainte sa urcam in masina, ca Fuki in plimbarea de nevoi parea cam apatic. Nu am bagat prea mult in seama asta, avand in vedere ca se mai intampla a doua zi dupa oase de vita sau gaturi sa se strice putin la burta si sa nu fie super activ (a se nota ca si-a facut toate nevoile si treaba mare cam moale, din nou insa, nimic atipic).

Asadar ne-am vazut de drum cu voie buna si entuziasmati pentru noua aventura ce ne astepta!

Pe drum am primit o veste care ne-a lovit in adancul inimilor, anume ca unul dintre cainii nostri preferati (all time favorite) – Keeta, nu mai este printre noi. A trebuit la jumatatea drumului sa tragem putin pe dreapta, caci ne-a bufnit plansul pe amandoi si am stat 5 min sa bocim ca prostii pentru un caine ce a insemnat mult, atat pentru noi cat si indirect pentru Fuki (a fost unul dintre motivele pentru care eu mi-am luat Akita; asta pe langa faptul ca el o respecta si o indragea tare mult, fiind si unul dintre primele lui role models). Si asta si faptul ca stapanii ei ne sunt prieteni si oameni dragi, deosebiti. Stirea ne-a lovit ca un glonte, direct in inima. Am povestit asta pentru ca va avea relevanta mai tarziu.

Dupa ce ne-am recules, am pornit mai departe. Dupa masa am ajuns la destinatie. Tipic, Fuki e foarte excited cand mergem in locuri noi, cu verdeata si cu natura, daca mai sunt si animale (cum au fost acolo – vaci, oi etc) e si mai bine! De data asta insa a fost… Relativ indiferent, de parca ce era ca il scoteam intre betoane in Popesti, ce era ca am ajuns in acest paradis verde, pentru el era totuna. Asta a fost un prim red flag. Dar am pus-o tot pe seama faptului ca poate nu i-a picat foarte bine gatul si ca l-a afectat si starea noastra nu tocmai ok in urma povestii de mai sus.

**07.05.2023** – *Abia ajunsi la complex*

A trecut si duminica asa, nici noi nu am fost foarte activi, caci eram obositi dupa o saptamana plina, nici el caci am crezut ca e cumva si el off dupa drum, emotii cu Keeta. Nu a vrut nici sa manance (dar din nou, nu e ceva atipic pentru Fuki, mai ales dupa o zi petrecuta in masina mostly. Am incheiat cu el stand pe terasa si noi ascultand greierii si broastele. Idilic cumva.

Luni, 8 Mai, a decurs cumva la fel. Ma asteptam sa isi revina blanosul, dar nu a fost chiar asa. Acum, un lucru important de mentionat este ca nici eu, nici Mihai, nu suntem oameni panicosi la primul semn de ceva, adica lasam putin lucrurile sa se desfasoare, sa vedem ce se intampla si de ce. Nu ne aruncam direct in cel mai negru scenariu si nici nu suntem oamenii care sa alergam la medic cum tusim putin sau ne doare vag ceva. Sincer, ne gandeam si ca era posibil sa il fi afectat vestea despre Keeta, fie ca a simtit si el ceva legat de asta, fie ca ne-a simtit pe noi afectati din nou.

Am decis sa merg putin cu Fuki pe dealul din spatele complexului, sa ne miscam putin si sa isi faca nevoile. Prima sperietura pentru mine a fost cand la coborare mi s-a parut ca se clatina si era cumva bleg pe picioarele din spate si la fel de apatic. Mi-am pus atunci primul semn de intrebare daca e ceva in neregula cu el. Nu a facut decat pipi (veti vedea mai incolo de ce e relevant).

Imediat ce am coborat din deal, i-am scris pe Whatsapp Georgianei, o clienta draga noua, care este si medic veterinar. Imi place la ea faptul ca nu e nici ea panicoasa la orice si ne da de obicei o perspectiva obiectiva asupra lucrurilor. Ce suspectam noi era desigur ca gatul de curcan, combinat cu niste biscuiti (mai multi decat ar fi primit el de obicei) de la Pawty, nu i-a picat bine si ca are ceva din punct de vedere digestiv. Georgiana ne-a intrebat daca are toate deparazitarile la zi (which he did) si atunci am concluzionat tustrei ca de la capusa nu are cum sa fie (ea suspectand din prima babesioza), mai ales ca noi folosim si protectie extra (pe langa intern/extern si solutii repelente naturale, foarte eficiente so far) , si ca ar fi deranjat la stomac de la gatul necongelat. Eu eram sceptica si legat de asta, din simplul fapt ca de la stapanii lui Aria si Lexy nu am primit niciun feedback ca s-ar fi stricat sau deranjat la stomac si nici ca ar fi apatice. De asemenea, cum am mai spus, s-a mai intamplat, nu des, dar s-a intamplat, sa ii mai dam necongelat si nu s-a intamplat absolut nimic.

In orice caz, Georgiana ne-a recomandat Nospa si Controloc, de la farmacia umana, pentru a-i calma stomacul, crezand cu to(n)tii ca este vorba de o problema de digestie. Asta desigur si pe fondul faptului ca pana aici, in afara de apatie, semnele si simptomele lui nu erau deloc indicatoare de babesioza. Asadar am mers asa luni, i-am dat respectivele, si am asteptat o imbunatatire.

Georgiana ne-a recomandat desigur si o vizita la vet a doua zi, in cazul in care nu se schimba nimic. Easier said than done, cand esti in cucuiata, intr-un sat, in Covasna. Dar nu se punea problema sa nu facem ce era mai bine pentru el, daca lucrurile ramaneau la fel. Ea ne-a mai zis desigur si ca daca excludem mancarea, ar putea fi o multitudine de lucruri (avand in vedere si ca nu se tinea foarte bine pe picioare) si de asta ar fi necesar un control. Dupa cum bine intelegeti din conversatie, pana seara nu s-au imbunatatit multe, nu mancase doar bause apa si nu isi facuse treaba mare (lucru pe care l-am pus si pe seama lipsei de miscare).

Pana aici, pot spune ca am fost cat de cat ok, emotional si mental. Evident ca mi-am facut putine griji, insa prin preajma lui am lucrat la mine sa fiu cat mai calma, bucuroasa sau chiar entuziasmata in interactiuni si hotarata unde era cazul.

Eu personal, cu toate ca nu sunt cum ziceam, o fire panicoasa, insa fac fata mai greu schimbarilor de plan, lucrurilor inopinate, problemelor de sanatate (ale mele, ale altora, ale animalelor), nu pentru ca nu as putea ci pentru ca mintea mea le vede ca pe un semn de slabiciune & I hate that with all my heart. Something triggers inside me when disease happens to or around me & I crumble slowly but surely. I much better deal with death than disease.

Si asa, cu treziri peste noapte caci Fuki respira sacadat si atunci cand face asta, mai ales daca nu e extrem de cald in incapere, e semn ca il taie nevoile, a facut cateva cacareze (excuse my french) tari si ne-am culcat la loc.

08.05.2023 – Fuki not feeling so great, on the hill

A venit si marti, 9 Mai. Am fost la vet in oraselul apropiat de locatia noastra. Cantarit baiatul, povestit povestea, uitat pe carnetul de sanatate, vazut ca toate deparazitarile sunt in regula (ca suspiciunea si a lor a fost initial tot de babesioza), simptomatica era de toxiinfectie alimentara, asa ca oamenii i-au facut un antibiotic, am mers putin, ne-am plimbat ba cu masina, ba pe jos, caci aveam ceva treaba in zona si parea sa fie un 10-15% mai activ decat in ziua anterioara. A si luat vreo 6-7 boabe din mana, ceea ce a fost incurajator fata de nimic zilele trecute (inclusiv chestii mai interesante, gen branza etc, nu le voia) insa era in continuare tot apatic fata de normal.

Am incercat inclusiv sa ii fac o supa de boabe (apa calduta cu putin gust de supa si cu boabele lui inmuiate in ea) poate poate il inspir sa manance. Nimic. Deja aici incepusem sa ma ingriorez mai tare, insa ma mai tempera Mihai, care pe tot parcursul experientei si-a pastrat cumpatul foarte bine, atat pentru mine (sa imi fie sprijin) cat si pentru Fuki (sa nu simta din partea noastra o energie naspa, si asta putand sa ii inhibe recuperarea).

Am concluzionat ca pentru mine personal este foarte greu sa pastrez o atitudine pozitiva daca nu vad niciun semn de improvement, cu toate ca stiu prea bine teoria, sunt si capabila sa o aplic in mare parte, insa atunci cand iti vezi cainele pe care il cunosti, ii stii capacitatile fizice, mentale si emotionale, stii cat de rezistent este (a parcurs 690 km pe jos in Spania, pe Camino de Santiago, la naiba, nu e vreun caine de canapea) e…mai greu sa iti controlezi toate emotiile si sa iti canalizezi energia aia de paramedic. Am avut noroc ca au fost lucruri de facut, am avut planuri pe care le voiam duse la capat si intru catva focusul asta si pe alte lucruri m-a ajutat sa nu merg in directia nesanatoasa de overthinking, ruminating & being overly anxious about things. It’s easier said than done, intotdeauna, but at least I tried my best.

In tot acest timp Fuki bea apa precum o vita dar nu manca. Still no real consistent poop, still no simptoms of babesiosis, still apathetic. Seara am decis sa ii scriu unei prietene ce este asistenta intr-un cabinet veterinar in Brasov, sa o intreb daca putem face o ecografie abdominala la ei, gandindu-ne ca Fuki ar putea avea un blocaj, motiv pentru care nici nu se tine bine pe picioarele din spate si nici nu mananca/defecheaza.

Ea mi-a raspuns si a ramas sa mergem in ziua ce urma la ei sa facem un consult si ecografie.

In noaptea respectiva am avut un breakdown efectiv, caci ma omora lipsa unui diagnostic clar si a unui plan de tratament concret, deja ma termina starea lui si a trebuit sa dau cumva toata emotia aia afara. I still struggle with healthy outlets for venting when I feel overwhelmed. E un proces in lucru la mine si am marele noroc in demersul asta sa am langa mine o persoana care nu ma judeca pentru modul in care aleg sa o fac si intelege de unde vin si cum sa ma ia. Ce pot sa zic, tuturor ni-i greu si nu sunt nici vreo exceptie, nici perfecta. Working on myself daily.

**09.05.2023 –** *Fuki feeling a lil’ bit better after antibiotics*

Miercuri, 10 Mai. Am pornit dis de dimineata catre Iris Best Vet Brasov. Ajunsi acolo, povestim din nou povestea cu gaturile, deparazitarile, constipatia, lipsa apetitului si apatia. Still no babesiosis symptoms.

Cand a venit d-na veterinar, a decis inainte de eco sa verifice pe cale mai directa colonul. Asadar Fuki a trecut pentru prima data printr-un examen anal. Oh, well… Constipat era clar, un blocaj avea clar, dar nu la nivelul tractului digestiv (ma rog, nu asa se considerase la momentul respectiv), ci efectiv la iesire.

D-na medic a scos efectiv un dop de materie fecala uscata si tare (era pamant, asa arata). A scos cat a putut asa, iar Fuki a fost cel mai cuminte caine ever, cu toate ca era o situatie complet noua pentru el, chitaind putin la inceput (va dati seama ca a durut putin, el nefacand sunete de durere niciodata la vet sau in viata in general), apoi acceptand cu rabdare totul. Eu am fost cea care l-a ghidat prin toata experienta. Nu a fost necesar decat sa ii tin putin capul la inceput, pana i-a scos d-na doctor dopul respectiv. In rest a stat singur, atat la aceasta procedura, cat si la injectiile ce au urmat (fie subcutanate – antibiotice daca nu ma insel; fie pe gura – dandu-i-se si ulei de parafina, pentru a-i ajuta digestia sa elimine totul). In timpul procedurilor, eu reusesc sa imi tin mereu cumpatul si sa fiu calma si increzatoare, versus ingrijorata si moale. De asta cainii mei mereu au fost ok la veterinar, indiferent de proceduri.

Am mai fost de asemenea mandra de el nevoie mare, caci l-au laudat atat d-na doctor cat si prietena mea pentru cat de calm este. E ciudat insa cum pot sa fiu atat de calma la vet, dar nu imi vine atat de natural si atat de usor sa fac asta ulterior acasa, cand il vad ca boleste (cum ar zice romanul). Acolo incep sa sufar alaturi de el si apoi sa ma inciudez (mai ales stiind cat de multa grija am sa fac toate lucrurile corect astfel incat sa nu ajungem sa trecem prin probleme de genul), sa ma frustrez, sa ma ingrijorez etc. All the good things. NOT! But, I’m only human after all, dupa cum zice cantecul. Lucrez constant la a-mi imbunatati aceste reactii si la a invata din experientele avute, astfel incat sa fiu mai buna si mai cumpatata data viitoare.

Fuki parea mai happy dupa aceasta vizita, veterinarul ne-a dat inca o seringa de ulei de parafina de dat dupa masa, caci nu reusise sa scoata tot dopul (era putin mai sus decat putea sa ajunga ea restul) in caz ca inca nu face si a venit cu recomandarea de multa miscare fizica, sa punem digestia in miscare (bine, saracul nu prea avea ce sa mai faca, caci nu mancase mare lucru).

Asa ca asta am facut, am mers cu baiatul, dupa cum era planul, la Lacul Sfanta Ana, in Harghita!

**10.05.2023 –** *Lacul Sfanta Ana si Fuki dand semne de normalitate*

Ne-am plimbat 10 km in acea zi dar el tot nu a vrut sa-si faca nevoile. Totusi, ne-a incurajat faptul ca parea mai vivace si mergea singur, fara lesa (pana la acest moment ajunsesem sa il scoatem pe lesa pentru ca doar asa il puteam ghida sa se miste, altfel nu voia), relaxat, cautand mancare (de undeva cumva ii venise pofta de mancare) si gasind chiar pesti morti in lac 🙂

De-a lungul traseului a mancat o mana de boabe, apoi la complex a lipait cateva boabe cu mancare umeda (am zis sa ii ajute atat apetitul cat si tranzitul). A fost un big improvement avand in vedere lipsa totala de pofta de mancare pe care a avut-o. Am tinut legatura cu Cristiana, prietena mea ce ne-a ajutat, pe parcursul zilei, recomandandu-mi ca daca nu face si nu face in urmatoarea zi, sa ii zicem ca sa mergem la o radiografie, la un cabinet recomandat de ea (altul decat al lor). Noi i-am dat si restul de ulei de parafina si a ramas sa o tin la curent. Peste noapte nimic (din punct de vedere al tranzitului)

Joi, 11 Mai. Pentru ca recomandarea ramasese sa faca miscare, am urcat frumos baiatul in masina dupa micul dejun, si am mers catre Cascada Casoca. In respectiva dimineata era so & so, similar cu ziua anterioara. Am zis ca today is the day, a si mancat putin ieri, ii si dadusem uleiul extra, am zis ca suntem set!

Si Fuki chiar ne-a facut o surpriza placuta cand la inceputul traseului a facut primul kk „sanatos” de cand plecasem de acasa! A fost efectiv petrecere, cred ca nu am fost atat de incantata sa vad un rahat in toata viata mea! :)) Atat eu cat si Mihai am batut cuba sanatos si ne-am bucurat in voie. Baiatul insa nu parea prea happy about it in sensul ca a cam trebuit sa tragem de el pe traseu, deci apatic tot era.

**11.05.2023 –** *Not even sorry for showing you poop, I shall always remember this one!*

Am pus apatia lui pe seama oboselii din ultimele zile (seara nu prea dormea linistit, respira constant sacadat si se vedea ca nu e confortabil) si pe seama faptului ca probabil il jeneaza anusul/colonul. Am zis fuck it, we do this for your own good, asa ca nu renuntam si mergem pana la capat, cu chiu cu vai, cu mai mult vai.

And so we walked. 13 km de data asta. In hindsight, baiatul a fost un razboinic efectiv, in conditiile in care analizele aratau ca trebuia sa fie pe perfuzii si el a bagat ca un erou. Sincer, am atata respect pentru cainele asta incat nu pot descrie in cuvinte simple.

In orice caz, am ajuns la cascada, dupa ce Mihai a ramas cu el in urma la un rau, unde Fuki s-a placintit in apa, iar Mihai a meditat si s-a recules putin. Am facut asta si pe Camino, am facut cu schimbul cand unul dintre noi obosea sau Fuki nu mai putea, celalalt mergea inainte si cel mai puternic dintre noi (de obicei Mihai, cum ziceam, el isi tine mai bine cumpatul in situatii extreme) ramanea cu Fuki, dand catre el acea energie de care avea nevoie, fara sa ia nimeni nimic personal sau sa gandeasca egoist. Totul era pentru binele lui Fuki si acceptam fiecare dintre noi ca intr-un moment sau altul, nu suntem „fit” to guide te dog through the roughest patches.

Mihai are o capacitate extraordinara sa scoata entuziasm din „fantana seaca” si sa ramana calm si cumpatat atunci cand all hope seems lost. For that (and many others) I am extremely grateful I found him. Cu toate ca inainte sa apara el in viata mea, m-am descurcat excelent sa fac fata tuturor situatiilor ce au venit catre mine (every curve ball got managed in the most effective manner), acum ma simt si eu in sfarsit in siguranta, si este o relaxare anume care vine la pachet cu asta. Relaxare care pe de-o parte este excelenta pentru mentalul meu, dar pe de alta parte, nu ma mai tine in my utmost calm assertive nature overall. As in, I can relax and let him handle it, and he actually likes doing it. The downside is that Fuki got closer to him because of that si cu toate ca respecta si imi urmeaza directia, il vad ca in anumite contexte il cauta pe Mihai. And there’s nothing wrong with that (except that my ego hurts a little).

Revenind la povestea si ziua noastra, am fost de la cascada, si la Rezervatia de Zimbri de la Vama Buzaului. Am ajuns, am parcat si am mers la primul spatiu, unde erau tinuti reni. Am zis ca o sa ii prinda bine si lui Fuki, sa vada animale noi si sa intre putin nasul si curiozitatea in functiune. Tarcul lor era ingradit cu gard electric, de altfel nimic nou, caci in viata lui, Fuki s-a mai atins de garduri electrice si nici nu a simtit. Ei bine, de data asta, cu toate ca l-am ghidat din lesa sa nu isi bage nasul chiar in el, de curiozitate (pentru ca si renii venisera langa gard si pentru ca erau niste animale cu totul noi, pe care nu le mai vazuse niciodata) si-a bagat fix cel mai sensibil organ in gardul electric, intr-o secunda de neatentie din partea mea (adica nasul lui a atins just a little bit gardul). Soc! S-a retras chitaind cum nu l-am mai auzit niciodata facand-o, a plans cam 30-50 sec timp in care noi am mers initial catre el sa vedem daca nu s-a ranit efectiv (ceea ce nu se observa cu ochiul liber), apoi ca sa nu ii cream trauma, ne-am vazut de drum ghidandu-l si incercand sa glumim putin pe subiect, deci sa vada ca nu ne facem griji (cu toate ca I must admit, mi-a fost putin mila de el). Saracul, dupa ce ca era prastie din punct de vedere fizic, a mai fost si electrocutat. Ne-a urmat dupa episodul asta, a fost putin curios si la celelalte animale, dar nu s-a mai apropiat de garduri (desi celelalte nu erau electrificate). Am vazut abia a doua zi dimineata ca il curentase atat de tare incat i-a curs putin sange din nas (din nara cu care a atins). 😦

**11.05.2023 –** *Dupa electrosocuri inopinate. Observati coada lasata (Akita face asta doar daca e nesigur/nu se simte bine)*

Dupa ce ne-am intors Fuki in continuare nu voia sa manance (doar cateva boabe, pe post de treats, luate pe drum din mana). Seara abia se mai tinea pe picioare (se clatina), asa ca i-am scris din nou Cristianei, gandindu-ma ca din cauza lipsei apetitului si a faptului ca a baut multa apa si a mers mult, o fi pierdut minerale si are nevoie de o perfuzie ceva sa il puna pe picioare. Ne-am dat seama ca we’re not out of the oven yet si ca trebuie in continuare facut ceva sa se puna pe picioare, quite literally. Nu ne-am dat seama atunci cat de mare a fost si impactul emotional al socului patit, dar vorbim mai incolo despre asta.

Asadar fata ne-a recomandat sa mergem la Clinica Veterinara Lempes a doua zi, sa facem acea radiografie.

Vineri, 12 Mai, ziua mamei mele si ziua cand am aflat de fapt ce se intampla cu Fuki.

Plecat cu noaptea-n cap si cu bagaje si tot tacamul catre Sanpetru, unde era respectiva clinica. Eram cumva usor entuziasmata ca intr-un final ni se vor lamuri niste lucruri. Am ajuns, am vorbit cu o tipa tanara, Andrea, veterinar acolo, careia i-am povestit din nou toata povestea de la Ana la Caiafa pana in ziua curenta. Pe langa radiografie, fata ne-a recomandat si un set de analize de sange.

Zis si facut, a fost foarte deschisa, ne-a lasat si pe noi inauntru, imbracati cu acele halate si haine speciale, cu tot. Fuki din nou a fost exemplar, pentru prima data cand a facut o radiografie, pentru prima data cand i s-a luat sange. The epitome of calmness and submissiveness.

**12.05.2023 –** *Pe masa de radiografie, nu a trebuit sa il tina nimeni, a stat complet nemiscat, din nou ni s-a spus ca nu au mai vazut caine asa calm pe masa respectiva.*

Pentru ca Andrea a fost precauta, a facut si un frotiu, caci analizele in continuare nu aratau clar semne de babesioza, si acolo a vazut babesiile in hematii. God bless her caci fara acel frotiu, nu cred ca stiam nici pana in ziua de azi ce are cainele si ni se stingea pe picioare!

Am descoperit asadar in sfarsit cauza si ni s-a prescris tratamentul si am reusit si eu sa rasuflu cumva usurata, chiar daca hopul nu era trecut inca. Fuki avea babesioza! Macar stiam cu claritate ce aveam de facut. Noi in seara respectiva trebuia sa fim la Bucuresti, asa ca am luat analizele si radiografia (care btw a iesit super bine, baiatul arata bine de tot pe interior), am dat o fuga pe la mama sa o sarbatorim si apoi back to the future cu noi.

A doua zi (13 Mai) am mers si la vetul nostru normal (de la Lempes primind inca 2 injectii ce trebuiau facute in zilele urmatoare), la Sanivet. Acolo, la o prima aruncare de privire, a zis si el ca nu are nicio treaba cu babesioza, si fara discutia despre frotiu, aproape ca nu l-am fi convins contrariul, ca sa intelegeti cat de atipice au fost si simptomele, cat si analizele de sange!

Tot in aceasta zi, am mers si pe ceva mai atipic, pentru a-l ajuta pe baiat sa treaca peste mai usor. Am mers pe o metoda holistica, anume Reiki! At first, doar putin si ne-a ajutat, ca si amator, Anca – partenera noastra in tot ce tine de pet taxi/plimbari structurate/day care. Ea a propus sa incerce sa il „citeasca” putin pe Fuki. So she did.

A zis dupa niste minute bune in care a fost cu mainile pe Fuki, ca simte o durere de cap destul de suparatoare, ii este putin rau si simte o anxietate generala (ca si cum el s-ar ingrijora de ingrijorarea noastra si ca are nevoie sa stie ca suntem noi bine si ca nu e o povara pentru noi). Asta pe mine m-a surprins putin pentru ca nu ii spusesem Ancai de episodul cu gardul electric si nici ca Fuki e un caine stoic in general si care nu isi arata durerile si suferinta. So… It raised some questions.

Dupa aceasta mini-sesiune, Anca ni l-a recomandat pe maestrul Reiki la care ea si-a dus ambii caini si care i-a ajutat mult. In acelasi timp discutand si cu mama acestuia, la randul ei maestra in domeniul asta, explicandu-i situatia si solicitand o citire de la distanta. Zis si facut, am discutat cu Andrei si am stabilit sa ne faca o vizita urmatoarea zi. Dupa sesiunea cu Anca Fuki parea sa se simta ceva mai bine (evident, era si a doua zi de tratament medical, but still).

Am mers in continuare pe tratamentul recomandat de la Lempes si am mai facut si in ziua urmatoare (14 Mai) ultima injectie (un antibiotic din ce am inteles). Si ne-am vazut dupa masa cu Andrei. Desi e un tip diferit, are intr-adevar un dar cu animalele si cu energia pe care o transmite. Fuki nu este un caine care sa accepte cu usurinta pe oricine, oricand si mai ales straini. Pe Andrei insa, cu toate ca a facut niste howls la inceputul sesiunii pe care nu l-am mai auzit facandu-le cu nimeni (un stil aparte de howls), l-a acceptat apoi pret de aproximativ o ora, sa tina mainile pe el si sa faca acest schimb de energie. In sesiunea asta, Fuki a fost mai calm decat il vazusem in ultima saptamana si a adormit atat de profund incat a si tresarit, lucru ce nu se intamplase de cand a inceput calvarul asta. Parca mi s-a luat o piatra de pe inima cand l-am vazut asa de peaceful (iar partea cea mai incredibila era din nou, faptul ca era asa cu un strain langa el).

Si de la Andrei, cat si ulterior de la mama lui (mesaj transmis prin Anca), a venit acelasi mesaj – durere de cap, stare semidepresiva/anxioasa, dar lasand la o parte problema fizica pe care o are, ei au conclus ca este si o problema a sistemului nervos care e data de altceva (nu de boala de care suferea). Atunci nu a facut click pentru noi ce ar putea fi, in afara de boala. Am aflat mai tarziu ce era, dintr-o carte! Las mai jos textul respectiv, caci am fost socata de cat de accurate descria exact simptomele lui:

„…Poor Bully had incurred the severest shock to the nervous system that a dog can ever receive: he broke down completely and, although I did not admonish him & indeed stroked and coaxed him, he lay on te carpet as though paralysed, a little bundle of unhappines, unable to get up. He shivered as in a fever & every few seconds a great tremor ran through his body. His breathing was quite superficial but from time to time a deep sigh escaped his tortured breast, and large tears overflowed his eyes. As he was literally unable to rise, I had to carry him down on to the road several times a day; he then walked back himself, but the nervous shock had so reduced the tone of his muscles that he could only crawl upstairs with an effort. Anyone who saw the dog at that time without knowing the previous history must have imagined him to be severly ill. It was several more days before he would eat and even then he could only be cajouled into taking food from my hands. For many weeks he approached me in an attitude of humble supplication, in sad contrast to the normal behavior of this self-willed and anything but servile dog.”

Practic descrie perfect starea lui Fuki din ziua cu electrosocul si in acelasi timp ne-a deschis ochii legat de ce au simtit atat Anca, cat si Andrei si mama lui, legat de durerea de cap, anxietatea/starea depresiva si sistemul nervos. Acest paragraf l-am citit cu cateva zile inainte de repetarea analizelor lui Fuki si efectiv mi-a facut click si s-a aprins un bec!

Nu am realizat pana atunci cat de mare a fost socul lui emotional si cat de mare impact a avut situatia respectiva. De asemenea insa, am realizat cat de bine am procedat pe moment si cata prezenta de spirit am avut, atat eu cat si Mihai, sa nu ne panicam, sa nu exageram in reactia noastra, sa nu mergem in a fi overprotective si nici sa nu ne invinovatim/sa ne ingrijoram extrem de mult fix atunci. Pentru ca toate astea i-ar fi creat o trauma atat de mare ca ar fi fost probabil catatonic dupa. Ne-am batut putin pe umar dupa ce am citit textul, caci am aplicat ce stiam ca trebuie si nu ne-am lasat emotionalul sa preia controlul (desi cum am zis, for a second there mi-a fost mila de el, nemaivazandu-l asa niciodata). Chiar m-am gandit ulterior daca nu am fost prea reci, caci efectiv nu i-am dat nicio clipa de gandire si stat in Aoleu chiar daca pentru el a fost atat socant (la propriu si la figurat) cat si dureros. Doar ne-am vazut de drum ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Am mers in continuare pe suplimentare cu Hemovet pret de 10 zile, am primit recomandare de la Iris Vet sa ii luam si ulei de peste, pentru a evita problemele de constipatie pe viitor (in urma unui research am luat decizia sa mergem pe Brit), lucruri ce l-au pus foarte bine pe picioare pe baiat. A inceput sa isi faca nevoile normal, sa manance cu pofta (chiar a avut apetit ceva de speriat in urma tratamentului, atat medical cat si cel holistic) si sa fie activ intr-un mod ce aducea mai mult a el cel sanatos, imediat dupa sedinta cu Andrei. Asta ne-a incurajat si pe noi si ne-a dat incredere ca totul va reveni la normal in cel mai scurt timp.

Am comandat si de la Barf Diet niste biscuiti hepatici, pentru imunitate si renali, pentru a-l ajuta si nutritiv. Am luat-o si invartit-o pe toate partile sa fie bine, sa nu fie rau. Management mode activated! Insa nu am schimbat nimic din ce faceam inainte, doar am adaugat elemente extra. A mancat in perioada asta, post danger zone, inclusiv os de vita, la care a ros mai ceva decat oricand.

In 16 Mai, cu toate ca antidotul dat la Lempes era in teorie suficient pentru a fi imunizat si considerat deparazitat, i-am dat totusi si deparazitare interna si externa (la recomandarea lui Andrei, de la Sanivet). Si continuam cand mergem in zone verzi (padure, camp, tara etc) sa ii dam cu solutie repelenta Pawtelier.

Iar alataieri (26 Mai) i-am facut si al doilea set de analize, sa observam evolutia si sa refacem antidotul. La aceste analize, a reiesit ca inca are nevoie de suplimentare (recomandarea fiind de Hemovet in continuare + Cobalaplex + Hepatiale Forte; pret de o luna). Recomandare confirmata si de Georgiana (am invatat din toata experienta asta sa cerem mereu si o a doua, poate chiar si a treia opinie).

Azi, Fuki este bine, sanatos, in refacere si functional la capacitate optima! Chiar daca este inca pe tratament, suntem optimisti ca toate lucrurile se vor aseza & he’s gonna make a full recovery in no time!

Lectii invatate in acest proces:

Intotdeauna congeleaza pret de minim 72 h carnea/oasele pe care ai de gand sa le oferi raw cainelui (apoi decongelezi si le dai)
Indiferent cat de mult iti protejezi cainele si cu ce (deparazitare externa, interna, zgarda, solutie repelenta), intotdeauna exista un risc sa fie muscat de o capusa infectata cu babesia; Hope for the best, prepare for the worst! Fuki a mai avut de-a lungul timpului capuse pe el (e riscul asumat la rasele cu double coat si par lung, iar la el nici coloritul nu ajuta deloc), am crezut ca e destul de imun la ele, turns out no one (man or dog) is.
Intotdeauna intreaba si o a doua sau chiar a treia opinie si fa analize de sange, sunt cele mai sigure
Atitudinea calma si increzatoare e cea care functioneaza mereu cel mai bine, indiferent de context si de „necaz’
Fii deschis/a la solutii holistice, nu doar cele evidente (medicale), s-ar putea sa ai surprize
Citeste mereu cu scopul de a invata, informatii noi si relevante pot veni catre tine din cele mai surprinzatoare surse
Asigura-te ca iti expui cainele la absolut tot ce te poti gandi, in cele mai ciudate colturi ale imaginatiei tale, pentru a invata sa fie calm in orice context, pentru ca la un moment dat, va conta mai mult decat crezi acum!
Pastreaza mereu o atitudine pozitiva (atat cat poti pe moment), don’t despair, the Universe knows what it’s doing
Nu te invinovati pentru greseli, happens to anyone, no matter who they are; important este sa inveti din ele si sa nu le mai repeti
Pet your dog with gratitude for every moment spent together, you never know when it can all go away
Last but not least….

Fuki is a badass!

For the power of the wolf is the pack and the power of the pack is the wolf!

9 mai 202327 august 2023 / Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii

Azi nu voi vorbi despre mine sau despre noi (eu si Mihai) ca echipa, ci despre comunitate, haita, familie.

Cand am inceput sa activez in acest domeniu frumos, aveam o temere (data si de faptul ca nu aveam un mentor aproape, langa care sa fac o ucenicie, sa fur meserie). Anume ca nu voi fi niciodata originala, nu voi crea ceva al meu, care sa dainuie si care sa fie unic.

Mi-era teama ca nu voi face altceva decat sa copiez ce se intampla pe afara si ce faceau deja altii (impostor syndrome was through the roof). Ce-i drept asa au inceput lucrurile. Imitand ceea ce era atat de fain si avea atat de mult sens, din cele ce apareau in online de pe dincolo.

Insa in timp, ceva a inflorit si s-a dezvoltat la un asa nivel, incat pe undeva simt ca a capatat o viata proprie. E ceva intr-adevar unic. Si oricat am cercetat si studiez in continuare ce este prin alte tari, la alti profesionisti in domeniu, nu am regasit nicaieri.

Este intr-adevar ceva creat de mine/noi si care e independent de orice am vazut in domeniu pana acum, mai mult, este inconfundabil un trademark Yoolia’s Pack!

Iar acesta este comunitatea creata de noi intr-un timp relativ scurt!

Hai sa incepem cu inceputul: asa cum mentionasem intr-un articol trecut, acum ceva timp a aparut acest grup de Whatsapp numit Dog Psychology, grup dedicat clientilor mei la vremea respectiva, pentru a-si continua instruirea in ce priveste psihologia canina si in afara sedintelor one on one pe care le lucram fizic impreuna. Scopul lui pe langa partea de educare, era si sa usureze transmiterea informatiilor catre mai multe persoane deodata, astfel incat sa nu trimit de 30-40 de ori acelasi mesaj si sa simplifice organizarea micilor (la vremea respectiva) evenimente.

Initial, oamenii nu i-au inteles importanta si valoarea, dat fiind ca tot ce se stia despre educarea cainelui era mersul odata pe saptamana la sedinta de dresaj, pret de 30 minute si aia era. Cand oamenii din domeniu auzeau ca sedinta la mine dureaza 2 h intrebau ce naiba fac atata timp cu omul (radem si azi uneori ca se intampla nici sa nu ne ajunga acest timp). Daramite sa mai vorbim in privat in afara sedintelor, sa trimita video si feedback, sa isi faca teme acasa, sa lucreze zilnic cu cainele si, low and behold, sa se mai si educe in rastimpul dintre sedinte.

Asa ca in grup erau putine persoane si alea ieseau de cele mai multe ori de ramaneau 10-15 firfirei, care doreau sa afle mai multe si sa invete sau erau pur si simplu curiosi. Din persoanele ce au fost adaugate la crearea grupului, cred ca au ramas azi o mana de oameni. Garda veche ii numesc eu si cei mai loiali (unii dintre ei sunt alaturi de mine de peste 5 ani).

In timp, au aparut si reguli, pe masura ce grupul crestea, caci omul din greseli invata, si am sesizat diferite lucruri ce nu functionau, iar pentru ca acesta sa fie relevant si sa aduca plus valoare, disciplina se cerea. Azi acest grup are 220 de participanti activi sau semiactivi si numarul lor este in crestere!

In timp si prin experienta acumulata, am observat ca la sedinte cat si in grup, oamenii se plangeau ca in urma celor invatate cat si in urma reabilitarii cainilor lor (majoritatea reactivi), observa cat de gresit se abordeaza lucrurile in general de catre ceilalti stapani de caini si nu au cu cine sa isi socializeze blanosii. Cainii cu care inainte socializau erau all over the place (lucru ce contribuia de altfel si la reactivitatea propriului lor caine) iar stapanii erau incapabili sa le ofere ghidaj sau pur si simplu sa fie in control si sa nu ii lase sa faca efectiv tot ce vor. Drept urmare clientii nostri ajunsesera sa evite interactiunile nesanatoase cu alti caini si stapani, lucru ce i-a ajutat evident, insa in acelasi timp, in afara celor cateva evenimente organizate de noi, unde aveau o socializare corecta, cu calm, controlata si bazata pe coexistare, nu aveau aproape deloc contacte sociale in viata de zi cu zi a blanosului.

Asadar am hotarat, observand si in teren ca multi locuiesc in apropiere unii de ceilalti, sa cream grupuri regionale de pack walks! O idee ce a aparut dintr-o necesitate, dar care acum, in hindsight a fost a stroke of genius, avand in vedere ce nebunie s-a creat.

Ce inseamna aceste grupuri regionale? Practic am grupat oamenii nostri din diverse zone ale Bucurestiului, in grupuri adiacente grupului mare, din acele arealuri (ex. Yoolia’s Pack Popesti Leordeni, Yoolia’s Pack Dristor/Mihai Bravu, Yoolia’s Pack Universitate etc). Si iata cum, in no time, oamenii nostri aveau cu cine sa socializeze corect, cu cine sa se plimbe, cu cine sa stea la cafea si ce este cel mai fain este ca s-a inchegat astfel o comunitate care are aceleasi valori, aceleasi informatii, aceeasi abordare in ce priveste socializarea blanosilor etc.

Au inceput chiar sa apara si grupuri in afara Bucurestiului (ex. Yoolia’s Pack Brasov, Yoolia’s Pack Timisoara sau Yoolia’s Pack Diaspora)!

Ce e atat de unic in toata povestea asta? Well, faptul ca oamenii nostri, independent de noi, sunt capabili sa se organizeze in grup restrans sau mare (un pack walk regional poate avea oricati participanti, de la 2 caini pana la 22 cred ca a fost cel mai mare organizat de catre clientii nostri), sa isi plimbe cainii in structura, sa fie in control at all times, sa exploreze one noi, sa cunoasca oameni si caini noi, sa ii asimileze si ghideze si pe ei sa faca o plimbare onesta si sa socializeze cainii inclusiv la tarc, intr-un mod ok si safe.

Pe langa evidentele avantaje legate de socializarea cainilor si oamenii in sine au multiple beneficii, inchegand in decursul unui an si un pic, prietenii stranse (ce merg de la vizite impreuna cu blanosii, pana la breed reveal parties, iesiri de weekend impreuna sau chiar petrec sărbătorile împreună), o comunitate ce ofera suport in mai multe arii (de la medicina veterinara, pana la specialisti in diverse domenii si chiar suport emotional in momente grele, de boala sau pierdere a celor dragi blanosi) si care este atat de bine educata incat se poate descurca in cele mai variate situatii.

Ce este fascinant pentru mine este ca oamenii (nu neaparat cei din comunitatea noastra, care, oricat de noi ar fi, isi dau seama dupa primul eveniment, fie organizat de noi, fie regional, cat de multa plus valoare aduce) inca nu realieaza cat de multe beneficii are o plimbare structurata in haita!

Numai daca inveti sa faci o plimbare structurata corecta, tu singur impreuna cu cainele tau, deja ti-ai resetat 50% sau chiar mai mult din relatie, intr-un mod pozitiv! Apoi daca alaturi de voi se mai plimba si altii, in aceeasi maniera, deja cainele invata sa coexiste pe langa alti caini, sa ii accepte si chiar sa formeze o mentalitate de haita, avand un scop comun si inaintand in aceeasi directie. Mai departe…Scrie-n blog. 🙂

Lasand aceste castiguri evidente la o parte, avem in comunitate oameni care in urma unei singure evaluari si apoi a participarii la regional pack walks, in decursul a doar cateva luni au reusit sa isi reabiliteze complet cazul, fara a mai fi nevoie de interventia noastra directa in cadrul sedintelor, ci poate doar pe ici pe colo sa raspundem catorva intrebari punctuale in privat. Cu informatiile din grupul de Dog Psychology si practicarea lor de zi cu zi, in urma exercitiilor recomandate in cadrul evaluarii cat si prin organizarea sau participarea la o serie de regional pack walks avem cazuri de reactivitate reabilitate complet, avem cazuri de caini nesiguri ce au capatat incredere in ei, cazuri de caini reactivi la oameni plimbati de catre altcineva decat propriul stapan si cazuri de pui sau adolescenti care au devenit caini exemplu pentru altii. Toate astea doar printr-o consecventa a stapanilor in a se plimba alaturi de like-minded people & dogs.

Ce pe mine ma incarca enorm si ma face sa fiu incredibil de mandra de aceasta comunitate este cat de mult se ajuta unii pe altii, se corecteaza unii pe altii daca gresesc, se glumeste, se lauda si chiar se promoveaza unii pe altii si rezultatele lor in educarea cainilor proprii in social media!

Cand imi amintesc ca in trecut ma chinuiam sa arat oamenilor de ce este important un pack walk, le organizam in mod gratuit pentru comunitatea mea, numai ca sa prinda oamenii gustul si sa give back pentru increderea pe care mi-o acordau la inceputurile mele, si chiar si asa, abia abia se adunau cativa in primii 2-3 ani (am avut Pack Walk Oficial – cine stie cunoaste – organizat de mine, la care s-a prezentat un singur cuplu cu un singur caine & we walked anyway!), in majoritatea cazurilor 2-3 caini, intr-un caz fericit 5-7 si cele mai mari (doua la numar) au avut intre 10-15 caini.

Acum, oamenii din grup ne intreaba daca se considera pack walk daca sunt doar 2 caini :))) Ma si bufneste rasul, caci ei (mai ales cei mai noi, care ne urmaresc pe social media si vad ce se intampla intr-un eveniment oficial sau la un pack walk regional mai mare) au senzatia ca daca nu sunt cel putin 7-9 caini nu se poate numi pack walk! :))

Ce e cel mai fain in toata povestea asta? Cu toate ca noi efectiv avem reale dificultati in a gasi trasee in care sa ne putem desfasura cu un numar mare de oameni si caini in pack walks oficiale, clientii nostri au acest instrument gratuit, la dispozitia lor oricand (fara a fi necesara prezenta noastra) si cu o putere transformationala atat de mare incat e beyond our control!

Spun putere transformationala caci pe langa un caine reabilitat, ce am observat in multe cazuri, in randurile oamenilor ce au participat la sau au organizat mai multe astfel de evenimente, este ca ei in sine cresc si se dezvolta incredibil de mult!Devin mai siguri pe ei, mai puternici, mai hotarati, capata abilitati organizatorice, capata incredere atat in ei cat si in caine, asimileaza mai organic toate cele invatate de la noi si devin independenti!

Pe alocuri, pentru dresorul clasic, asta poate fi destul de scary, clientul nu mai depinde de tine, este propriul om si are cap sa gandeasca si decida ce este mai bine pentru cainele lui.

Mie mi-a placut, inca de la inceput, de cand am creat grupul, sa las oamenii sa decida ce informatii aplica din cele puse la dispozitia lor (asumat, desigur), sa ii invat sa gandeasca critic si sa ia decizii punctuale in situatii punctuale, practic sa nu mai aiba nevoie de mine a la long, ci daca aleg sa-mi ramana aproape, sa o faca din propria dorinta/placere si daca intr-adevar considera ca mai au de invatat sau de castigat din relatia cu mine ca profesionist.

E greu? Este putin, I won’t lie. Cand pui suflet si vezi cum un om a inflorit si relatia alaturi de cainele lui a crescut exponential iar apoi decide din motive subiective sa se retraga sau sa raceasca legatura, te afecteaza, vrei nu vrei.

Dar ii prefer asa. Vreau o haita asumata. Vreau o comunitate independenta, care atunci cand sunt intrebati pe strada ce este cu atatia caini educati care parca defileaza prin oras, raspund „e un eveniment Yoolia’s Pack” sau „facem parte din Yoolia’s Pack” chiar si cand noi nu suntem acolo cu ei. Nu vreau oameni care sa nu stie ce sa faca in clipa in care eu sau Mihai am iesit pe usa sau am incheiat sedinta. Vreau oameni care stiu ca oricand au la indemana atat informatia (si pe noi), cat si o intreaga haita ai carei membri sunt peste tot in jurul lor, la un mesaj distanta!

This is the true power of my pack!

**Regional Pack Walk – different breeds, sizes, people, ages, sexes, nationalities but all part of the same pack!**

Being a Dog Behaviorist

6 aprilie 2023 / Yoolia's Pack 2025 / Un comentariu

Am vrut sa scriu azi despre parcursul meu in domeniul asta. Povestea este scrisa partial si pe site-ul nostru (yoolia.ro), dar pe scurt si fara partile importante (the ups & downs).

Asadar am decis sa dezvalui putin din cine sunt, ce presupune activitatea asta, cum am inceput, de ce si cum am evoluat si cam atat. Proiectele de viitor imi place sa le tin pentru mine (adica in casa), caci in felul asta pare ca ajung la a se implini mai rapid.

Sa incepem asadar, cu cine eram cand am pornit in aventura asta. Well, practic eram doar o tanara de 20 de ani care avea un caine, un metis de labrador, adoptat de la Asociatia Milioane de Prieteni din Brasov, si care ajunsese la capatul rabdarii si puterilor in ceea ce-l privea.

Jinx avea 1,5 ani la vremea respectiva. Era abia castrat caci am crezut atunci ca asta il va ajuta sa se linisteasca. A ajutat, dar nu atat de mult cat credeam/speram eu. Era tipicul cainelui overexcited, lucru evident creat de mine prin faptul ca ii alimentam fara sa stiu acest supraentuziasm. Voia sa mearga la toti cainii, atat de mult incat de cateva ori m-a pus la pamant efectiv (foloseam atunci o zgarda normala si o lesa normala atasata de ea), cele 47 kg ale mele de la vremea respectiva nefiind un impediment pentru cele 25 kg ale lui.

Pentru ca la vremea respectiva nu aveam o situatie financiara ok, am decis sa caut in online solutii pentru a-l educa, in detrimentul consultarii unui dresor (in hindsight am procedat exceptional, pentru ca parcursul meu era cu totul altul daca o faceam si azi nu ne mai cunosteam iar voi nu mai citeati aceste randuri).

La momentul respectiv eram activa pe un forum numit Animalutze.com, care era administrat de o tipa foarte calibrata, detinatoare si de pisici si de caini, si care avea (si in continuare are suntem prietene pe Fb si am mai tinut sub o forma sau alta legatura de-a lungul anilor) o gandirea critica foarte sharp si o gura de marinar. Am apreciat mult cum gestiona diversele situatii si discutii ce divagau pe respectivul forum, cum modera si cum avea sens si logica totul (probabil de acolo, luand-o drept role model pe Alina, am invatat sa gestionez un grup, funny how that goes, isn’t it?).

Acolo am decis, la putin timp dupa castrarea lui Jinx, sa pun si eu o intrebare, legata de educarea acestuia sa nu mai traga in lesa. Cel mai prost loc posibil in care ai putea cauta informatii legit, anume pe un forum, unde toata lumea iti baga toate bazaconiile in cap, insa mie norocul mi-a suras intr-un mod extraordinar la momentul respectiv, caci am dat de acest minunat om, caruia ii sunt recunoscatoare pana in ziua de astazi, anume Paul.

Pe Paul l-am observat in raspunsuri si i-am vazut cainii in respectivul forum inainte de a posta eu minunata intrebare. Cainii lui erau cei mai educati caini pe care iam vazut pana la vremea respectiva. Off leash reliability 100%, respect pentru stapan 100% si o relatie la care poti doar spera de la al tau caine.

Asa ca in momentul in care Paul a raspuns intrebarii mele cu „trebuie sa vezi lucrurile din perspectiva psihologiei canine” mi s-au aprins beculetele si I payed very close attention! In acelasi timp, Paul a avut o incredibila rabdare sa imi explice pas cu pas (de-a fir a par) cum sa fac o plimbare structurata, de la pusul lesei pe caine in casa pana la intoarcerea inapoi in casa. Sincer cred ca a scris vreo 2 pagini full de forum. Mi-a explicat detaliat cum sa imi pastrez calmul si sa fiu asertiva, cum sa nu pun lesa pe Jinx pana nu e 100% calm, cum sa astept contact vizual, cum sa ies cu limitare la prag din casa si eu prima etc, you know the drills. Mi-a spus inclusiv ce instrumente sa folosesc pentru a avea mai mult control, efectiv „m-a tinut de manuta” in scris, prin tot procesul, de la distanta (Paul era tocmai in SUA).

De asemenea fiind un tip dintr-o bucata, care zicea lucrurilor pe nume si nu se ascundea pe dupa deget, I took to heart everything he said si am dat bataie la treaba. Am fost un elev foarte diligent, chiar voiam un caine macar aproximativ ca si comportament, cum erau ai lui atunci. Am aplicat cu sfintenie tot ce mi-a zis. Fiecare mic pas. Fiecare ritual. Fiecare treapta de la bloc coborata cu calm sau reluat procesul daca Jinx se entuziasma.

Acea prima iesire cu calm din casa a durat 45 min pentru 3 etaje, astfel incat sa pot iesi cu Jinx de la mine din casa pana jos in afara blocului cu calm, fara sa o ia inainte, si fara sa se entuziasmeze. A fost un proces greu si pentru mine si pentru el, insa am facut-o ca atare, fara sa imi pun intrebari sau sa contest. Aveam exemplul cainilor sai in minte constant (care apropo, erau un pitbull si un rottweiler).

Dupa acea iesire, Jinx nu a mai iesit niciodata entuziasmat din casa. Mereu stia sa astepte cu calm caci altfel nu ieseam afara. That was my first Evrika moment!

Bineinteles ca i-am multumit de mii de ori lui Paul si apoi ii tot dadeam feedback, el imi cerea video sa vada cum fac si da, imi zicea si el „relaxeaza lesa si bratul!” si incepusem sa fiu pe o linie ok cu Jinx, inclusiv ii pusesem backpack pe vremea respectiva (prin 2009) lucru despre care nu se prea stia prin Romania (sau cel putin eu nu vazusem).

La un moment dat, pentru ca eram insetata de a cunoaste si invata, Paul mi-a spus despre Cesar Millan si cum ar fi poate bine sa ii urmaresc emisiunile. Evident ca primul lucru pe care l-am facut a fost sa descarc despre ODC (parca asa ii spunea atunci) tot ce am gasit cu Cesar.

Atunci a facut click pentru mine faptul ca habar nu aveam ce inseamna cainele, cum vede, cum percepe si care ii este perspectiva asupra lumii. Mi s-a dat lumea peste cap si am inceput sa devorez cu ardoare tot ce prindeam pe subiect (care din pacate nu era o sursa inepuizabila de informatii), majoritatea lucrurilor veneau de afara, si a trebuit sa fac o selectie mentala destul de mare sa nu ma zapacesc in tehnici si instrumente.

I kept it simple. And it worked like magic. Cainele meu, Jinx, fara vreun ajutor exterior de tip dresaj profesionist, a ajuns din cainele care matura cu mine pe jos, sa fie un model de urmat pentru altii din forum, sa ma intrebe lumea pe strada cum de e asa cuminte, sa fie conectat cu mine si sa avem o relatie bazata pe incredere si respect si sa pot sa am incredere in el off leash in cele mai variate circumstante.

A pastrat acest respect si bune maniere in mersul in lesa, increderea in mine ca lider etc pentru tot restul vietii lui (la 13 ani s-a stins).

Asta a fost inceputul. Fast forward in time si ajungem in anul 2016. Eu nu mai eram la Brasov, ma regaseam in Bucuresti, fara caine, insa cu tot bagajul de cunostinte la pachet si punandu-le in aplicare ori de cate ori era cazul (cainii proprietarilor locuintelor in care stateam in chirie, cainii prietenilor, caini de pe strada etc).

Nu eram intr-un punct tocmai fericit in activitatea pe care o faceam la momentul respectiv si, fiind si incurajata de prieteni si iubitul de la vremea respectiva, am decis sa pun un anunt pe un site dedicat, legat de reabilitare canina si psihologie canina. Mai degraba a fost o testare a apelor, in urma unui rudimentar research, nu gasisem pe nimeni in Bucuresti care sa faca ceva de genul, asa cum intelegeam eu asta, nu dresaj clasic.

In acelasi timp, simteam ca este momentul sa cresc un caine de la A la Z cu aceste principii bine sedimentate acum. Dar nu aveam din nou o situatie financiara care sa imi permita sa cresc un caine cum trebuie si sa ii ofer ceea ce ii trebuie (atat ca nutritie, cat si ca servicii medicale, instrumente etc). Din nou Universul a decis sa trimita in calea mea exact ceea ce aveam nevoie: unul dintre clientii din cealalta activitate postase pe pagina sa de Facebook un anunt ca Light Into Europe cauta voluntari sa aiba grija pe o perioada nedeterminata de puii de labrador ce urmau sa fie caini ghizi.

I jumped on that horse in no time, partial pentru ca voiam sa cresc un catel corect, partial pentru ca mereu mi-am dorit sa fiu voluntar si sa ajut intr-o cauza nobila si partial pentru ca asociatia asigura toate cele necesare cresterii puiului ( de la mancare, la vaccinuri etc, la crate si instrumente etc). Asadar evident ca a fost exact, dar EXACT ceea ce aveam nevoie la vremea respectiva.

I-am contactat si intr-o seara geroasa de Decembrie l-am preluat pe Chilli de undeva de la Dristor. Din clipa in care l-am preluat am aplicat TOATE principiile psihologiei canine. I-am instruit inclusiv pe oamenii cu care eram in masina, in drum spre el, cum sa faca in caz ca plange etc, sa nu vorbeasca cu el, sa nu il bage in seama si sa ma lase pe mine sa ma ocup de tot.

Am fost extrem de vehementa in tot ce priveau interactiunile cu el, de la cine imi trecea pragul (am stat 1 h pe Whatsapp si apoi la usa cu o prietena de la vremea aceea, ca sa o temperez pentru ca era entuziasmata legat de el si eu nu voiam sa o las in casa pana nu intelege cum sa interactioneze corect) si pana la tot ce am lucrat cu el, cat si respectarea instructiunilor date de cei de la asociatie. Cainele ghid nefiind un pet ci un caine de lucru, cu o misiune si un job.

Am luat totul cu foarte mare seriozitate, atat pentru mine (caci voiam sa fac lucrurile cat mai corect posibil – sa nu lasati insa asta sa va pacaleasca in a crede ca nu am gresit cu nimic, not by a mile, mistakes were definitely made) cat si pentru viitorul job si viitorul beneficiar al lui Chilli, persoana pe care urma sa o ghideze in viata si careia urma sa ii fie ochi. Chilli a devenit in foarte scurt timp un caine absolut minunat si atunci cand a plecat la dresajul specific pentru a fi caine ghid, dresorul care a lucrat cu el in Austria pret de 2 luni, mi-a trimis un feedback pe care nici eu nu-l credeam, nu pentru ca nu stiam ce fac si ce am lucrat cu cainele, dar pentru ca efectiv parea ca vorbeste despre alta persoana. Overall in emailul acela si emailurile ulterioare de la asociatie Chilli era denumit cel mai pozitiv produs al generatiei sale (generatia C)!

Not to brag or anything (it’s not my style) but I couldn’t be prouder of him & our team!

Revenind insa la anuntul initial… Am dat un anunt in gol si cineva a decis sa imi solicite ajutorul. Era o tipa mai tanara putin ca mine, imi aduc aminte si acum ca si cand a fost ieri. Avea un Shih Tzu femela, cu care avea probleme cu urinatul in casa. A fost prima mea evaluare. Habar nu aveam cum sa o apuc si ce informatii (din cumulul avut) sa ii ofer. Inca nu aveam o structura, o idee de cat ar trebui sa dureze sedinta, cum ar trebui asezate informatiile astfel incat sa aiba o logica si sa poata fi retinute relativ usor. Nimeni nimic, Iulia s-a aruncat cu capul inainte. :))

Am luat 15 lei pentru acea evaluare, in contextul in care era tocmai in Militari, era gerul vietii in Noiembrie la sfarsit, si fata voia chestii simple iar eu ii impuiasem capul cu de toate. La acele intalniri initiale am gandit doar: daca imi asigur transportul (15 lei de taxi) sunt ok atata timp cat acumulez putina experienta.

Si asa a fost. Sunt extrem de recunoscatoare acelor cateva persoane (un tip cu un metis de talie mica spre medie, care avea probleme cu paza pe resurse; o doamna onorabila si venerabila, care avea o femela de husky care avea enorm de multa energie si anxietate de separare etc) care au avut incredere sa apeleze la neica nimeni de atunci, si au avut in acelasi timp incredere sa aplice ceea ce le-am invatat.

Toate 3 cazurile si-au gasit rezolvarea, toate au fost lucrate afara (not ideal si cu chiu cu vai, pe o luna Decembrie geroasa si cu un polei de era sa-mi rup gatul in Izvor de vreo 3 ori), femela de Shih Tzu din ce stiu e bine mersi si nu mai are probleme cu facutul in casa, marele paznic pe resurse cu care am lucrat cu bolul de mancare in tarcurile din Izvor a inteles (well, stapanul a inteles cum sa revendice mancarea) ca nu doar pentru ca i se ofera ceva este si al lui de drept si ca nu trebuie sa faca paza pe tot ce e pe jos, iar doamna cu husky, nu numai ca a facut exercitiile recomandate cu femela ei, ci i-a improvizat un carucior pe care sa il traga atunci cand merge la cumparaturi, pentru ca a inteles ca rasa pe care si-a ales-o e facuta pentru asta.

Overall, un start pozitiv pentru mine si chiar cateva workshops organizate la tarc, semi ad-hoc, cu cine se nimerea sa asculte pe acolo, pe langa oamenii ce erau deja clienti. Am tratat si aici, desi nu aveam know-how-ul si logistica de acum, totul cu cea mai mare seriozitate si cu toata dorinta de a educa oamenii in ce priveste psihologia canina si ce inseamna reabilitare si evident, sa ajut acei caini care erau in disperata nevoie de ghidaj. M-a incurajat increderea oamenilor si rezultatele, si m-a motivat sa merg mai departe in directia asta. Intre timp, sustineam evident si cealalta activitate, faceam research si invatam tot ce prindeam la mana, de la carti, videos, articole etc (le mancam pe paine, luam notite, aplicam si vedeam ce iese si ce nu), il cresteam pe Chilli, imi vedeam si de acumularea experientei si mai aveam si o viata personala.

Fiind activa in expunerea lui Chilli, inevitabil eram des prin parc si oamenii ma observau, se mirau si de el ca si de Jinx si ma tot intrebau cum de este asa? Asadar le spuneam ca cu asta ma ocup si cam atat. Nu aveam inca nici carti de vizita, nici cum sa trec mai departe de acest raspuns nu stiam, dar oamenii vedeau ca stiu cum sa abordez cainii. Asa ca din vorba in vorba, cineva s-a plans ca nu avea cine sa plimbe cainele dupa masa si mie mi s-a aprins din nou un beculet!

I would first become a dog walker, iar de acolo ma voi duce mai departe catre a promova partea de dog behavior!

And so I did. Am pornit de la un caine, apoi doi, apoi patru pana plimbam oricati intre 2 si 8 caini per tura. Ma cam stia tot Tineretului, Lumea Copiilor si Carol. Inca sunt alaturi de mine (si acum noi) unii dintre clientii din acea vreme. Ceea ce spune multe pentru mine!

Oamenii vazand ca ai lor caini sunt altii in zilele cand se plimbau cu mine in haita, au inceput sa puna intrebari si legate de comportament si am ajuns sa lucram sedinte efective si sa reabilitam impreuna cainele. Atunci am inteles importanta lucrului in mediul cainelui, acasa la el, cu regulile aferente, atunci am inceput sa structurez evaluarea si apoi parcursul sedintelor si nu s-au lasat asteptate rezultatele si recomandarile si tot amalgamul asta frumos care s-a creat.

Pe masura insa ce avansam in cunostinte, experienta, cazuri am inceput sa nu mai am timp pentru tot. La cealalta activitate eram si nu mai eram activa (nu suficient cat sa fie sustenabil), nu mai podideam si cu sedinte si cu plimbarile structurate in haita (lumea voia si si) si incepusem si sa iau cainii cu care lucram in gazda. Toate astea intr-o garsoniera de 30 mp, in care eram eu, 2 pisici si un caine si stateam si in chirie. Si da, s-a putut! Vecinii nici nu stiau ca am eu caine, daramite ca mai iau si in gazda, se mai minunau cand ieseam cu vreo 5 din casa si se nimereau si ei pe scara blocului.

Pentru ca totul era structurat, cainii erau impliniti si cu energia consumata iar leadership-ul era pus la punct. Insa acum incepeau sa vina si mesajele de la oameni pe Whatsapp („cum fac asta, dar celalata”; „ce fac in situatia asta, dar in celalata”, „cand mai putem programa sedinte/plimbari” etc) si pentru ca trebuia cumva eficientizat timpul am decis sa creez un grup de Whatsapp cu clientii, unde sa aiba si o continuitate in invatare, dar si sa stie programul de la saptamana la saptamana, sa fie conectati cumva mai usor si sa fie la curent cu ce se intampla.

Sa nu mai trimit 20-30 mesaje cu acelasi video, ci sa trimit un mesaj la 30 persoane in acelasi timp. Astfel s-a creat infamul grup de Whatsapp called Dog Psychology, care acum are in medie un numar de aproximativ 200-250 persoane at all times (cu toate ca se face „curatenie generala” de 2 ori pe an, si ne mai parasesc oamenii) si unde educam activ oamenii, din surse atent selectate astfel incat sa fie conectati cu tot ce misca in domeniu si sa aibe o invatare activa mereu.

Am renuntat in 2018 la activitatea initiala in favoarea dedicarii totale a timpului meu in directia asta. A venit tot atunci si Fuki in viata mea. Eram acum pregatita sa sustin tot ceea ce presupunea cresterea lui echilibrata. Chilli inca era la mine, cu toate ca initial discutia era sa stea doar pana la varsta de 1 an, am avut incredibilul noroc sa il am alaturi pana la frumoasa lui varsta de 3 ani. Si Fuki a fost norocos din punctul asta de vedere, caci a avut un model exemplar de urmat, cu o energie foarte buna (acel happy-go-lucky combinat cu energie medie spre mare, drive dar si abilitatea de a fi calm, fara frici si anxietati).

And then there were two….

A venit apoi pandemia, exact inainte de ea a plecat Chilli la treaba lui. Eu am ramas cu Fuki si Lisa (una dintre pisici, cealalta se stinsese in Ianuarie 2020). Nu a fost o perioada usoara, dar a fost o perioada in care mi-am dat seama ca sunt versatila in a ma adapta, am folosit-o in avantajul meu, pentru a ma cunoaste mai bine si pentru a lucra asa cum s-a putut cu Fuki si am iesit cu bine din ea si mai mult decat atat, am iesit cunoscandu-l pe Mihai, sotul meu acum.

A fost un timing extraordinar si a fost si este in continuare un match made in heaven!

Intre timp s-a alaturat si el la finalul lui 2020 activitatii mele si am ajuns de la Yoolia – Dog Behaviorist la a fi acum brandul si echipa Yoolia’s Pack.

Au venit la pachet multe in timp, am descoperit ca a fi Dog Behaviorist nu inseamna sa lucrez doar cu caini (ceea ce era ideal pentru mine la inceput si doream) ci inseamna sa fiu pe langa un bun profesionist in domeniul canin (si sa cunosc tot ce tine de caine, de la comportament la psihologie, la reactii si limbaj corporal) si un bun psiholog uman, un bun vanzator, un bun antreprenor, un bun organizator de evenimente, un bun people manager, un bun comunicator (stil working on that & the others by the way, don’t crucify me just yet), un bun psihoterapeut, un bun profesor, un bun prieten si umar pe care sa plangi, un bun consilier familial, un bun social media manager, un bun dresor (da, printre altele atingem totusi si dresajul, nu doar reabilitarea), un bun organizator (in general), un bun time manager, un bun mentor, un bun partener si as mai putea continua dar ma opresc aici (le are Mihai pe celelate calitati, pe langa astea, anume bun video & photo editor etc).

Nu e atat de simplu pe cat pare. E greu? Uneori. Uneori un simplu feedback cum primim in unele zile de la minunatii nostri clienti, cum li s-a schimbat viata alaturi de caine sau in general, sau cum s-au schimbat ei ca oameni si au devenit o versiune mai buna a lor, e suficient cat sa faca toate eforturile sa merite.

Am fost de-a lungul acestor ani si la un seminar foarte tare de afara (Scotia), sustinut de Larry Krohn si Duke Ferguson, unde am invatat multe pe parte de dresaj, ecollar work dar si am cunoscut o sumedenie de oameni, inclusiv oameni care au scris la randul lor carti si aveau o multitudine de cunostinte si experienta (unii chiar de mai bine de 30 de ani) si care au venit sa invete de la cei doi. Atunci am inteles ca in domeniul asta nu poti spune (sau ma rog, ar fi bine sa te abtii de la a o face) ca STII! Esti mereu in invatare, esti mereu in priza, esti mereu conectat cu tot ce se intampla, esti un student perpetuu.

Altfel te plafonezi.

Well, a venit timpul sa incheiem acest capitol istoric, sunt multe detalii de povestit in continuare, dar voi lasa putin mister totusi. Pana data viitoare… 😉

Book journey – What Would Dog Do?

16 martie 202316 martie 2023 / Yoolia's Pack 2025 / 4 comentarii

Well, here it goes.

Am conceput blogul asta pt a pune „pe hartie” cateva ganduri legate de psihologia canina si cum vede un dog behaviorist lumea.

E un inceput timid in calatoria mea catre a scrie o carte.

Scopul blogului e unul combinat (ca si limba acestuia care va fi ba engleza, ba romana, dupa cum simt in momentul respectiv), anume sa serveasca la a-mi degreva mintea de anumite idei, concepte, discutii, intamplari cat si a consemna punctul meu de vedere legat de anumite aspecte ale psihologiei canine si dresajului.

Apoi uneori va sevi si pentru eliberarea unor frustrari (venting) sau povestirea unor cazuri.

Va fi un haos frumos din care va invit sa faceti parte si la care sa cugetati cand aveti un moment de liniste.

Cred de asemenea ca va fi un eye – opener in ce priveste perspectiva specialistului (btw I hate that word, nu m-am considerat niciodata unul, desi asta e practic descrierea jobului meu – specialist/expert in psihologie canina si reabilitare comportament).

Nu ma consider unul nu pentru ca nu am know-how-ul necesar sau pentru ca nu stiu ce fac, dimpotriva. Insa din punctul meu de vedere, in momentul in care tu te crezi expert in ceva, nu mai esti deschis la a invata.

Iti blochezi practic deschiderea la a deveni mai bun.

Revenind la ideea blogului, nu voi promite marea cu sarea, pentru acei cativa dintre voi care stiu ca vor astepta cu sufletul la gura postarile. Ele vor veni pe masura timplui si a inspiratiei.

De asemenea, cu toate ca e scris de mine ca founder Yoolia’s Pack, nu il implica direct pe Mihai (sotul si partenerul meu pentru cei care nu il cunosc), ci sunt strict gandurile si ideile mele personale.

Cu siguranta unele povesti/intamplari il vor implica si pe el, insa il exonerez aici si acum, public, de orice afiliere cu ce se va posta aici (mind you ca unele lucruri nu vor fi foarte politically correct sau sensibile in ce priveste audienta).

E foarte probabil ca unele postari sa deranjeze, sa ofenseze sau sa socheze.

Imi asum aceste aspecte. Niciodata adevarul nu a fost usor de digerat & I can be brutally honest, fara filtre de rudenie, prietenie sau client to business priviledge (or even business to business).

Asta nu inseamna nici pe departe ca detin adevarul absolut sau ca sunt infailibila la a gresi, insa unele (multe) lucruri tin de common sense si nu de cine are sau nu dreptate.

Asadar va veni, mai devreme sau mai tarziu si hate. Vor veni si comentarii rautacioase, de la peers sau de la diversi de pe internet. O sa le iau si o sa le gestionez la momentul respectiv asa cum voi sti eu mai bine.

Un lucru pe care il pot garanta este ca aici va fi un safe space pentru a va arata adevarata fata si adevaratele sentimente, fara filtre, caci asta voi face si eu.

Ma veti cunoaste aici poate mai bine decat o veti face in realitate, dat fiind ca nu apucam de multe ori sa interactionam suficient de mult si de relaxat cat sa ne cunoastem ca oameni, asta ca sa nu mai zic de mastile pe care voit sau nevoit le purtam cu to(n)tii.

Aici imi dau voie sa fiu eu. Imi place sa cred ca si in viata de zi cu zi o fac la fel, dar poate din cauza societatii sau a profesionalismului nu pot arata mereu cine sunt exact.

Aici sunt libera sa fiu eu. Si nu, nu un keyboard warrior, cum sunt multi pe internet, cat mai degraba un keyboard saviour, care va salva acea minima farama de realitate (fie ea si cruda) de la a fi uitata/pierduta.

Ah, si va trebui sa aveti rabdare cu mine pana voi invata sa folosesc WordPress. Sunt complet atehnica.

Sunt creativa in multe privinte, am multe idei si concepte, am multe calitati (si chiar mai multe defecte) insa tot ce inseamna site/blog/design/http nu sunt unele dintre ele. So bare with me, I won’t give up on this idea so you don’t give up on me, and stick around, you might just learn a few things.

Poate ati vazut si numele blogului – What Would Dog Do. L-am ales pentru ca mereu mi-am pus intrebarea de-a lungul timpului ce ar face X sau Y, mentori sau persoane pe care le-am respectat si apreciat, in anumite situatii.

Majoritatea oamenilor nu se intreaba ce ar face cainele (un caine, nu neaparat al lor) in diferite situatii. Cum ar reactiona? La ce sau cine s-ar raporta? De ce? You got the idea.

Cainele este din punctul meu de vedere un profesor si cine sa te invete mai bine despre psihologia lor decat ei insisi? Am invatat mai multe de la caini decat de pe Internet sau din carti. Desigur, trebuie sa fii si suficient de deschis incat sa observi si apoi sa te duca mintea putin sa descifrezi corect comportamentul, insa asta este partea a doua.

To be continued…

What Would Dog Do

This blog is a dog psych & dog behaviorist journal

dog psychology