What a ride this whole shelter work was! Voi relata, to the best of my abilities, ceea ce a fost pentru mine aceasta experienta si cum ar putea fi imbunatatite lucrurile pe viitor.

Incep cu inceputul si anume spunand ca acum mult timp, mult inainte sa ma apuc de reabilitare canina, am luat decizia sa nu ma mai implic in rescue. A fost o decizie personala in urma catorva experiente ce m-au afectat dar pe langa acestea si in urma faptului ca dupa ce am ramas cu Lisa in casa, mi-am dat seama ca nu e chiar atat de simplu incat sa spui „Tin animalul asta pana ii gasesc o familie”. Din experienta mea, acea familie e foarte probabil sa nu mai apara niciodata (confirma aceasta statistica personala si faptul ca 15 ani mai tarziu am repetat aceeasi „greseala” si cu Ilonka, cealalta pisica, ce a ramas tot cu noi).

Am facut intre 2008 si 2010 foster mostly pentru pisici si la un moment dat si pentru un caine. Intamplator, in afara de Lisa mai sus mentionata, le-am gasit tuturor familii. Insa am constatat ca procesul este neverending. Nu dadeam bine un animalut caci aparea la nici o luna distanta un altul care avea nevoie de foster. Si deja eram obosita, mai mult emotional decat fizic.

Da, stiam de atunci despre ce se intampla in anumite asa zise adaposturi (vezi cazurile Uzunu si Aspa-Ivets), stiam cum opereaza hingherii (i-am vazut cu proprii ochi), stiam cate abuzuri se intampla asupra animalelor de toate felurile, stiam si cat de greu se gasesc familii responsabile pentru animalute (doua cazuri am avut eu personal care mi-au lasat un gust amar, doua pisici, care s-au dus la familii diferite, pe una a calcat-o masina, nu mai detaliez cum, iar pe cealalta au luat-o niste oameni care efectiv nu mi-au dat vibe ok, insa nu stiam la vremea respectiva sa refuz si nici cum sa testez un potential adoptator). Inca am emotii de regret, furie, neputinta si dezgust legate de acestea, daca ma gandesc mult la perioada respectiva. In acelasi timp am avut si experiente pozitive, primind sprijin atat pentru sterilizarea lor cat si adoptand pe Jinx de la Milioane de Prieteni din Brasov, care erau, si inca sunt, un adapost legitim si cu oameni carora chiar le pasa de animalele din grija lor.

Fast forward to 2025, am inceput cursul de acreditare ca dresori canini in cadrul RingStar Club si una dintre cerintele cursului era sa lucram ca practica cu caini de la Centrul de Adoptii Odai! Au fost cateva boxe/padocuri dedicate pentru grupa noastra, in cadrul respectivului adapost, restul fiind fie sub tutela Protectiei Animalelor Sector 1, fie de la Dogs Without Borders.

Multa lume ne-a intrebat cum de am ales cainii respectivi, cei despre care urmeaza sa scriu… Ei bine, nu prea am avut multe optiuni. 🙂 Din grupa noastra, noi am ajuns cam cel mai tarziu la Odai sa ne selectam o boxa sau doua (caci eram doi oameni – eu si Mihai). Asadar majoritatea cursantilor isi selectasera deja cainii si boxele unde voiau sa lucreze, iar noi am ramas sub o forma sau alta cu ce a mai fost, anume boxa 116 (Mihai) si boxa 117 (eu), care la prima vedere erau cei mai putin adoptabili.

Asadar ne-am inhamat (mai ales eu) inca odata la aceasta experienta cu cainii de adapost. Este de mentionat ca de-a lungul timpului eu am facut voluntariat in 2017 la Adapostul Speranta, apoi in 2020 am sustinut Workshop pentru Care For Dogs la Prejmer, din nou in 2023 tot acolo am facut voluntariat impreuna cu membri comunitatii noastre. Tot in 2023 am mers si la One Rescue sa vedem cum putem ajuta si de asemenea am facut o vizita la Iasi la Max Dog Animal Shelter. Peste tot este aceeasi poveste: multi caini (cu sutele) si putini adoptatori. De-a lungul anilor, intre 2022 si pana in ziua de azi, am donat la numeroase asociatii si ONG-uri care se implica real si care fac tot ce tine de ele sa ajute animalele (de la caini, pisici, cai, vaci, porci, animale salbatice samd). In total, impreuna cu sprijinul comunitatii noastre, am donat in anii astia in jur de 30.000 lei (aproximativ 6500$), ceea ce este bine, insa nici pe departe suficient avand in vedere ratele de adoptii versus abandonuri/reproduceri necontrolate. De timpul donat o sa vorbim putin mai incolo.

Cu toate ca fusesem de cateva ori prin diverse adaposturi, nu va pot spune decat ca a trebuit sa ne pregatim sufleteste chiar si noi pentru a intra la un adapost public cum este Odai (nu neaparat ca la cele private este mai bine, more or less the same, depinde foarte mult de mana de lucru disponibila si calitatea acesteia). Nu exista ceva ce te poate pregati pentru pasirea intr-un adapost, caci nu e niciodata a pretty sight to see. De la mirosul care te loveste de la intrare pana la harmalaia latraturilor la unison a catorva sute de caini, totul vine cu emotional damage. Singura pregatire viabila sunt experientele anterioare si rezilienta ta ca om (in speta cat de in controlul propriilor emotii te simti si esti). Sa nu mai zicem de mizerie si din nou, nu este cu judecata, caci efectiv ar trebui la peste 500 de caini cat sunt in majoritatea adaposturilor sa ai 50-70 de angajati, pe schimburi, non-stop acolo, ca sa fie curatentie catusi de cat, ceea ce realizati si voi ca nu este fezabil si nici nu se gasesc usor (nu multe persoane vor sa lucreze in astfel de medii insalubre, majoritatea fiind fara studii si fara calificari). In 90% din timp cainii stau in propriile fecale/urina si de aici si mirosul patrunzator de care vorbeam la inceputul paragrafului.

Noi glumeam la inceput ca dupa o vizita la adapost ne ardem hainele, nu ca le-am lua pe cele mai bune, ci pe cele mai rapciugoase pe care le avem, cizme de cauciuc etc si chiar si asa, merg direct la spalat dupa vizitele la adapost. Caci inevitabil ne stropesc cainii cu apa de pe jos, care chiar daca e folosita la curatat/racorit padocul, tot se umple de urina sau fecale din canalele de scurgere din boxe si ajungi si tu sa fii stropit si murdarit.

Si am inceput sa facem practica noastra consecvent, de 2 ori pe saptamana, pret de 2,5 luni am mers la Odai. A durat vreo 4 vizite pentru ca Mihai sa il poata scoate pe Junior din boxa, apoi 5 pana am reusit sa-l scot pe Frumuselul. Dupa vreo 6 am pus lesa si pe Uriasul si l-am scos din padoc si abia pe la vreo 12-14 (nu mai stiu exact) am inceput efectiv sa lucrez si cu Silver (iar cand zic lucrez ma refer strict sa ii pot face contact vizual si sa ma apropii cu mana cu treat de el).

Am tinut-o asa prima luna pana la primul targ de adoptii, din parcul Bazilescu. Acolo ne-am lovit pentru prima data de realitatea din teren! Am fost acolo special pentru a fi de fata cand se arata oameni interesati de cainii cu care noi am lucrat, sa le povestim despre ei, sa facem cat de cat o selectie a oamenilor si un matching potrivit intre caini si ei. Lucrurile nu au mers atat de smooth cum ma asteptam eu… Ca sa intelegeti mai bine situatia, la acel moment eram in comunicare mai mult cu grupa noastra de la curs decat cu oamenii de la adapost. Cunoscusem un ingrijitor (mai mult sa zicem un administrator de fapt) si pe Raluca (unul dintre veterinarii de la Odai) dar nu facusem schimb de contacte si eram cumva aerieni. Asa ca am mers ca doua floricele crezand ca toate vor fi roz bonbon si ca unse. Lasasem vorba la vetul de la adapost sa ii trimita pe Junior si pe Frumuselul, care erau catusi de cat mai pregatiti sa treaca prin procesul de pus lesa si hamul pe ei, bagat in cusca, urcat cusca in duba, drumul pana la Bazilescu, apoi descarcat custile si intr-un final sa ii scoatem noi, sa ii luam intr-o scurta plimbare si sa ii obisnuim cu locul cat si sa ii prezentam potentialilor adoptatori.

Ei bine…Nu a fost nici pe departe asa. Cum s-au intamplat de fapt lucrurile: ajungem noi, erau deja cativa caini acolo pe care nu ii stiam, era si unul dintre colegii de la curs cu un caine cu care lucrase el, dar care inca nu era pregatit pentru asa ceva si noi care ne asteptam cainii. Vine duba. Ne bucuram ca ne-au ajuns cainii. Se deschide usa dubei. Surpriza!!! 😦 Dau cu ochii de Uriasul! Imi pica fata… Junior si Frumuselul nowhere in sight. In schimb era alt caine, cu care lucrase un alt cursant (care nu putea ajunge la targ si lasase vorba sa nu il aduca inca).

Am adunat toate rezervele de calm pe care am putut sa le adun pentru a da un mesaj Ralucai sa o intreb ce Dumnezeu se intamplase ca baietii care erau gata de adoptat nu erau acolo si Uriasul care nici nu era cel mai adoptabil caine (din nou, prin prisma marimii si culorii – este stiut faptul ca cei cu blana neagra sunt mai rar adoptati) si nici nu facusem mare lucru cu el, deci nu era deloc pregatit pentru asta, era in cusca in fata mea. Mi s-a rupt putin inima de compasiune pentru el, caci saracul abia pusesem cateva caramizi la incredere in oameni (iesisem de 2-3 ori cu el din padoc si construisem putina relatie) si apare o experienta din asta… Imi venea efectiv sa plang de nervi. M-am abtinut insa cat de mult am putut si pana am lamurit situatia am stat langa el si doar am transmis, atat in cat am putut in circumstantele date, o energie calma si increzatoare, reassuring pe cat posibil. Am incercat sa-i transmit calm si ca sunt acolo langa el, chiar daca nu il pot ajuta cu nimic mai mult.

Am aflat ulterior (Raluca fiind la fel de baffed ca si mine) ca, cu exceptia catorva muncitori si ingrijitori din adapost (printre care si administratorul), sunt oamenii analfabeti (si nu o zic peiorativ) si nu stiu sa citeasca nici litere si unii dintre ei nici macar cifre (stiu, suna SF, va asigur insa ca nu este decat realitatea din Romania in anul 2025 la vremea respectiva). Asadar s-a creat o confuzie, ea lasand scris ce caini si de la ce boxe sa fie luati iar ei au luat ce au considerat, fara sa stie ce scria pe acele biletele. Deci da… O adevarata placere experienta!

Am facut insa din rahat bici cum se zice si am hotarat sa il ajutam pe cainele cu care venise Uriasul daca tot facuse drumul si era cat de cat mai ok (inclusiv mai curat) si sa il trimitem pe Urias inapoi la adapost sa se odihneasca dupa aventura asta. Nu mai spun ca s-a suparat si colegul de grupa ca i-a ajuns cainele desi lasase vorba sa nu il aduca… A shit show, literally! Fun fact: dupa ce ne-am linistit si am scos respectivul caine din cusca, eu am purces la a o curata caci si acesta facuse nevoile acolo. Si uite asa, imbracata frumos, am pus mana si am curatat rahatul din cusca. Colegul de curs care era cu noi acolo imi transmite a doua zi pe grupul de curs: „Felicitari sincere ca ai curatat tu!”. Eu ma uitam mirata…It’s not like I had a choice, nu e ca si cand lasam cainele sa intre inapoi in cusca peste propriul rahat si nici nu stateam sa curete organizatorii targului, daca tot decisesem noi sa ne ocupam de caine (also, time & experience ne-a imunizat la curatat fecale din custi, nu odata avand caini in gazda care s-au stricat la stomac si au umolut cusca de noroc – asta in cazul in care credeai ca pet sitting is fun!). 😉

Sincer, dupa toata experienta asta, m-am dus cu inima indoita la adapost in timpul vizitei imediat urmatoare. Am crezut ca va trebui recladita toata relatia cu Uriasul (luand in considerare si varsta lui, destul de inaintata – 9 ani atunci). Ce sa vezi?! Cainele meu era tot o bucurie cand m-a vazut! Zici ca efectiv a avut loc un shift in relatie. Facea tippy toe sa deschid odata usa padocului si sa intru ca nu mai avea rabdare. Am ramas uimita si mi-am dat seama ca pentru el, acele cateva minute in care am stat langa el cu calm, fara sa ii vorbesc, doar tinand putin mana pe capul lui in cusca, au contat mai mult decat orice treat si orice altceva. Relatia noastra nu suferise, dimportiva! Evoluase! Nu va puteti imagina valul de fericire ce a pus stapanire pe mine. A fost unul dintre primele momente in care s-a infiripat misiunea de a le gasi cainilor acestora familii cu orice pret! Sau macar sa nu renuntam la ei, indiferent de outcome.

Lucrurile ne-au fost mai clare de acolo inainte si am inceput sa fim mai proactivi in ce tine de comunicarea cu cei de la Centrul de Adoptii Odai, cei de la Protectia Animalelor Sector 1 si veterinarii de la Dalgi Vet. Am luat contacte, am fost in comunicare constanta si lucrurile au inceput sa se miste mai normal si fluid in tot procesul. Dintre cei de la curs, noi am fost cei mai prezenti in ce tine de aceasta parte a practicii, asta si pentru ca reabilitarea reala se face pe astfel de cazuri, unde cainii au fie 0 asocieri cu omul sau asocieri 100% negative. Acolo este partea challenging a muncii noastre dar si recompensele cele mai mari (nu cele financiare, nu cele de imagine). Atunci cand un caine care avea 0 incredere in om vine si te lasa (sau chiar este bucuros) sa ii pui lesa, nu mai este loc de alte cuvinte, si orice filosofie de dresaj ai avea, nu poti nega ceea ce este evident si anume relatia sanatos construita. Dresajul in sine (partea de obedienta) nu prea are nimic de-a face cu asta. In schimb psihologia canina, behavior modification therapy si chiar si partea de terapii holistice au mult de cantarit in acest proces.

Cu Ciupi a fost mult mai simplu, caci a fost cazata la Dalgi Vet, in zona Carol, unde am putut sa o vizitam mai frecvent si cu mai mare usurinta, folosindu-ne la maxim de puterea haitei in reabilitarea ei. Ciupi avea atunci pana intr-un an de zile, se recuperase cu greu fizic dupa niste prime incercari pe care viata i le-a aruncat si nu avea niciun dram de incredere in oameni. Asa ca am luat-o pas cu pas si primul lucru pe care l-am facut a fost sa o introducem in haita. Cainii au primit-o cu interes si cu calm, astfel incat a iesit la suprafata si din partea ei curiozitatea (cel mai mare aliat in reabilitare)!

Ciupi a avut si o adoptie esuata, pana sa o cunoastem noi, caci aparent muscase pe cineva din familie. Acum noi nu stim despre ce este vorba, caci nu a aratat niciun astfel de comportament cu noi, insa tindem sa credem, avand in vedere cum oamenii invadeaza spatiul cainilor si la ce gen de caine este ea, ca cineva a fortat afectiune acolo unde nu se dorea asta din partea ei, drept urmare si-a cerut spatiu. Si asta a facut-o sa ajunga inapoi in adapost (de unde au preluat-o cei de la Dalgi Vet, care colaboreaza cu Odai). Evolutia ei alaturi de noi insa a fost minunata, integrandu-se foarte frumos in haita si capatand incredere in noi foarte rapid.

A venit apoi Targul de Adoptii din parcul Kiselleff. Acolo am mers mai bine pregatiti, am stiut cine este in charge, in ce pozitie suntem noi si cat aport avem asadar am venit gata pentru succes! And Lord knows we had it. De data asta atat Ciupi cat si Frumuselul si Junior au plecat la casele lor! A fost ceva de vis, insa cea mai buna parte a fost procesul in care toate unitatile au colaborat eficient (atat adapostul, cat si cei de la protectia animalelor, cat si ingrijitorii si noi evident). De data asta cainii care trebuia au fost adusi, noi eram acolo sa ii preluam si punem pe instrumentele potrivite (care apropo nu sunt hamul si lesa fixa, cum veti vedea din pacate de cele mai multe ori) si am putut face un oarece match cu familiile.

Pe Ciupi nu am mai prins-o, ea a plecat la prima ora a diminetii si nu am apucat sa ne luam ramas bun. Insa la Frumuselul s-au aratat mai multe persoane/familii interesate, la un moment dat chiar doua in acelasi timp. Iar pentru ca eram acolo si ii cunosteam pe baieti, una dintre familii, care avea si pisici acasa, a fost indrumata spre Junior (care este foarte blajin si supus), iar cealalta a ramas setata pe Frumuselul. Aceasta din urma avea acasa inca o catelusa de talie mica, numita Belle (Frumusica), deci a fost ca un facut sa il ia acasa si pe Bell (asta ii este acum numele in loc de Frumuselul). Matches made in Heaven! Partea cea mai faina? Nu s-au mai intors niciunul in adapost.

Desi toate cele 3 adoptii au fost reusite, cea mai faina, din punctul meu de vedere a fost a lui Frumuselul! Pentru ca acolo oamenii lui au fost foarte implicati in tot ce inseamna bunastarea lui. Ne-au chemat la vreo 3 zile dupa adoptie sa ii ajutam sa ii faca baiatului o baie si sa ii trecem putin prin psihologia canina, astfel incat sa fie cat mai lina tranzitia. Apoi la vreo 2 saptamani distanta ne-am vazut in Carol sa ii ajut sa invete sa il plimbe, desi au o curte, caci au inteles importanta consumarii energiei lui si asa. Ba chiar au iesit inclusiv cu Belle si cu el in plimbare! Mai mult decat atat au venit si in comunitate si desi nu au timpul necesar sa se implice ca stapanul tipic (dealtfel nici nu au probleme cu baiatul), au venit cu el la Halloween Pack Walk si au grija sa faca si vizite la vet daca orice nu este in regula. Eu personal pe aceasta cale le multumesc pentru incredere si pentru ca au un suflet atat de cald!

Apropo, am decis ca si echipa, ca acelor caini cu care noi lucram de la Odai respectiv Dalgi, sa le oferim chiar si dupa adoptie, consultanta gratuita stapanilor in procesul de acomodare. Avem contactele tuturor celor care au adoptat acesti caini si a doua zi dupa adoptie toti au primit mesaje in care le reaminteam ca le stam la dispozitie pentru orice, fara costuri suplimentare! Din pacate (sau fericire) desi au luat la cunostinta (ne-au multumit toti), in afara de familia Frumuselului, restul nu ne-au contactat inca. Zic din pacate pentru ca sunt sigura ca le-ar fi de folos, insa consider ca daca nu au facut-o (si cainii nu au fost returnati) probabil nu sunt probleme si adoptiile raman viabile pe termen lung si foarte lung.

Insa munca noastra nu s-a terminat aici. Mai aveam inca doi catei la Odai care nu si-au gasit familii! Intre timp Mihai mi s-a alaturat in boxa, fiind mai eficient sa lucram in doi, astfel incat progresul sa fie mai mare cu baietii. Dat fiind ca din 3 au ramas doi, am inceput sa lucram mai consecvent si cu Silver. Am inceput asadar sa ii acordam mai multa atentie, sa lucram usor usor (si cand zic usor zic foarte, FOARTE usor) la obisnuirea cu prezenta lesei in mana noastra etc. Rabdarea si calmul au fost elementele cheie cu el, dar pe langa acestea, la un moment dat a trebuit sa punem si putin gaz pe foc si putina presiune pe el, pentru a reusi sa avansam in proces. Asta este partea cea mai putin inteleasa in reabilitare, mai ales la cazurile shut down, cu fobii, panicoase etc: nu merge intotdeauna (sau indraznesc sa zic aproape niciodata) DOAR cu partea pozitiva a procesului. Ca sa intelegeti ce vreau sa zic: in acest moment deja vizitasem padocul de cel putin 20-25 de ori. Incepusem sa ne apropiem de finalul cursului nostru asa ca rarisem vizitele la una pe saptamana din simplul fapt ca ne consumau foarte mult timp si resurse financiare (un drum de 2-3 h pentru 1 h de lucru acolo). In astea 20-25 de vizite, Silver cu toate ca a fost bagat in seama cu calm si fara a-i invada spatiul, nu ajunsese decat sa ia cate un crenvurst din mana (la primele interactiuni nu voia sa stie macar ca sunt in padoc sau ca exist, nada) si eventual sa ma lase sa il mangai foarte usor pe lateralul botului dupa ce lua bucatica de carne. Atat! In 20-25 de ore… Daca mergeam in ritmul asta, pana in ziua de azi nu l-as fi scos din padoc. Pentru ca el de buna voie si nesilit de nimeni nu ar fi venit niciodata la mine si nici nu ar fi stat vreodata sa ii pun lesa (si sa ne intelegem, vorbim despre lesa slip, pe care doar o pui foarte fin pe capul cainelui, aproape imperceptibil, nu ham care necesita body handling, cum se practica in adapost cand ii scot din padoc).

Asadar s-a pus putina presiune. Suficienta cat sa evolueze, numai cat a fost absolut necesar, nimic extra, nimic exagerat. Ce inseamna asta? Practic am inceput sa tin lesa in mana cand ii dadeam mancare. Apoi am mai miscat putin spre el, closing the gap. Apoi am pus lesa pe jos (moment in care a zbughit-o de zici ca il manca cineva). Apoi usor usor am facut putin body blocking, cu lesa in mana, astfel incat sa pot gasi un moment in care sa i-o strecor pe cap. In tot acest timp va dati seama ca el era total timorat si pe ici pe colo panicat, incercand sa scape. Nu este un proces frumos. Si nu este (cel putin din punct de vedere emotional) un proces usor sau placut. Trebuie pe cat posibil sa intri intr-o mentalitate de paramedic, in care stii ca desi fiinta din fata ta sufera (indiferent ca este fizic sau emotional), ceea ce faci tu il ajuta sa se recupereze/vindece/reabiliteze. Si atunci chiar daca pare ceva nasol, este de fapt spre binele cel mai inalt al cainelui respectiv. Lucru ce s-a validat 100% in cazul lui Silver. Evident dupa ce am reusit cu chiu cu vai, cu mai mult vai, sa ii strecor lesa pe cap, a inceput drama crocodile rolls-urilor… A durat in total vreo 15 min sa iesim din padoc si apoi sa parcurgem cei cativa pasi pana in afara adapostului, sa ajungem in parcare unde este liniste si ne puteam desfasura in mai mare siguranta. Au fost crunte! Insa necesare pentru tot progresul care a urmat apoi!

Dupa cateva iesiri, nici nu imi mai amintesc exact cate, Silver a inceput usor usor sa se bucure cand veneam la el! A inceput sa vina singur sa i se puna lesa, ceea ce nu visam vreodata (imaginati-va ca primele 2 vizite la Odai eu nici macar nu l-am vazut, nu stiam ca este in padoc, atat de retras a fost)! Efectiv in cateva vizite s-a transformat si a inceput sa ne astepte cu bucurie si entuziasm sa venim sa il scoatem din padoc. Asta inseamna evolutie si reabilitare! Nu doar pozitiv ci si echilibrat. Dozate atat experientele pozitive cu cele mai stresante astfel incat sa existe progres real (nu in 2 ani). Usor usor Silver era pregatit sa ajunga si el la un Targ de Adoptii.

Intre timp a mai aparut o catelusa pe radarul nostru via Tudor Tim, care a solicitat ajutorul si pentru ea in grupul de curs. Am ridicat mana cand am aflat ca este la Dalgi. Si asa am ajuns sa o cunoastem pe Sonia! O femela tare frumoasa si timida, care avea nevoie stringenta de socializare. Asa ca am adaugat-o si pe ea la palmares. Aici s-a implicat si Robert, la recomandarea noastra, si si-a adus un aport relevant la socializarea si expunerea Soniei, motiv pentru care ii multumim si il felicitam pentru proactivitate!

Lucrurile au continuat asa cu Sonia vreme de cateva luni bune. Desi se facea promovare nu se arata nimeni interesat de ea. Intre timp s-au intamplat multe, noi am terminat cursul si am devenit dresori cu patalama (cu toate ca este doar o hartie, evident ca experienta ne recomanda mai mult decat acel act si la o adica, nu suntem dresori, ci specialisti in comportament si psihologie canina, sau etologi mai degraba). Ce m-a intristat pe mine personal a fost atitudinea colegilor de curs vis-a-vis de cainii cu care au lucrat din adapost. Anume ca odata cu terminarea practicii, s-au incheiat si vizitele la cainii respectivi. Nu ii judec ci pur si simplu ma intristeaza. Nu pentru ca nu au mai mers in vizita si sa lucreze cu ei, caci asta inteleg mai bine decat oricine cat de consuming este pe toate planurile, de la financiar pana la emotional (noi ca idee am batut in jur de 1400 km – 35 de vizite plus minus a 40 km, 20 dus 20 intors, fara a lua in calcul timpul de cate o jumatate de zi pierduta cu tot cu drum, plus mancare – boabe, treats, crenvursti etc). Deci chiar inteleg de ce nu au continuat. Ce nu inteleg insa este lipsa de implicare si comunicare macar cu adapostul, de tinut legatura sau venit la targuri cu cainii respectivi, de oferit consultanta gratuita (nu e chiar atat de mult mai ales ca majoritatea aveau 1-2 caini cu care lucrau, nu 6 cat am avut noi) dupa adoptie… M-a lasat cu un gust amar. Insa it is what it is si fiecare are principiile lui de viata si business. Poate suntem noi mai softies si dam sau ne implicam mai mult decat ar trebui… Time will tell if that’s good or bad for our souls or our business.

Noi am continuat sa lucram cat de des am putut cu baietii, adaugand uneori si aportul lui Robert, care a lucrat cu Tasha (un alt caz delicat, metis de Amstaff care a avut o adoptie esuata). Uneori am ajuns si odata la 2 saptamani, caci am fost plecati din Bucuresti, iar cea mai lunga perioada a fost de aproximatuv 3 saptamani de pauza, din varii motive – masina in service, apoi deplasare etc. Efectiv nu as mai fi putut sa stau inca una fara sa ajung la ei. Ma simteam (excuse my french) ca un cacat pentru ca ei asteptau la inceputul fiecarei zile ca noi sa venim si sa-i scoatem si venea seara fara ca noi sa aparem. Ce-mi rupea cel mai mult sufletul era faptul ca ii vedeam cand veneam, pe langa entuziasmul din ce in ce mai crescut (se ridicau pe gratiile padocului cu labele din fata ambii, apoi Uriasul latra de veselie) la vederea noastra, de fiecare data cand ii scoteam, Uriasul abia astepta sa treaca de poarta adapostului sa-si faca nevoile. Efectiv nu se mai putea abtine. El incerca saracul cat putea sa nu defecheze in locul in care dormea si manca, dar nu avea de ales. Si nu ma puteam gandi decat la cat de mult incerca sa se abtina ca poate poate ajungeam si iesea afara la nevoi…

Nu am facut exceptie de la vizitele la Odai nici in perioada sarbatorilor. Am fost inainte de Craciun si imediat dupa Revelion. Baietii au trecut cu bine perioada respectiva si ce a fost fain este ca au prins inclusiv ceva zapada! Deci s-au putut bucura de 4 anotimpuri alaturi de noi si am avut placerea la randul nostru sa ii observam in diversele etape, ne-am cunoscut vara, am cules roadele toamna, ne-am incalzit sufletele unii altora iarna si am inflorit impreuna in aceasta primavara. It has come to a full circle & we’ve grown through it together, which is why our motto is Never Walk Alone! If you want to go fast, go alone, if you want to go far, go together (is how the saying goes).

Si a venit si momentul ultimei vizite la adapost inainte de Pet Expo, unde stiam ca va participa Silver, cu toate ca aveam ceva dubii ca va fi pregatit pentru toata nebunia de acolo (cu tot confidence building si toate eforturile depuse inspre pregatirea lui – sunt caini cu stapani, plimbati prin lume care totusi sunt stresati in contextul respectiv). Cu toate astea, nu am zis Nu (cu toate ca oamenii de la Protectia Animalelor care colaboreaza cu Odai ne-ar fi luat cuvantul in serios daca am fi facut-o), ci l-am mai acomodat inca odata cu cusca, am mers in lunea respectiva sa il scoatem si sa ii consumam putin energia (chiar daca nah, pana sambata era la loc normal, tot a fost mai bine decat nimic). Aveam un vibe bun despre Pet Expo, mai ales ca am fost si noi invitati sa participam si sa sustinem un Workshop si un Seminar, in cele doua zile dedicate.

Si iata-ne ajunsi la Pet Expo! Prima zi nu ne-am intersectat cu oamenii de la Odai decaqt fugitiv, caci deja strangeau cand am ajuns noi si spre surprinderea noastra au zis ca l-au adus inclusiv pe Uriasul! 😀 Am ramas masca, pentru ca de-a lungul timpului au zis ca desi e baiat fain, nu prea l-ar lua la targuri pentru ca sunt sanse minime sa fie adoptat si ar ocupa locul unui caine de talie mai potrivita pentru adoptie si cu sanse mai mari (varsta mai mica etc). Si cumva renuntasem la ideea ca va ajunge si el vreodata la vreun targ, ba chiar ne gandeam cu Mihai ca daca se va adopta Silver, sa facem cumva sa il invatam cu masina si sa il ducem noi la targuri, sa nu ocupe locul altora sau sa il ducem la parintii lui Mihai la tara, sa isi duca batranetile iubit, nu sa se stinga in adapost.

Asadar surpriza ne-a fost mare cand am aflat ca fusese si el! Ne-au zis oamenii ca ar fi fost reticent sa intre in pavilionul unde se tinea evenimentul asadar eram nerabdatori sa ajungem a doua zi, sa vedem cum se descurca ambii baieti. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, sa ne indeplinim cainii nostri si apoi sa ajungem la Pet Expo la 10:00 cand se deschidea oficial evenimentul. Mare ne-a fost surpriza ca standurile erau deja functionale si cainii nostri ne asteptau in custi!

Nu mai spun ca indata ce ne-au mirosit si si-au dat seama ca suntem noi, au inviat si au inceput sa dea cu labuta in cusca sa iasa sa mergem sa ne plimbam, ba chiar Uriasul incepuse sa latre sa ne cheme. Bineinteles ca am dat un tur rapid (caci nu apucasem cu o zi inainte, the downsides of being involved in the event is that you don’t get to enjoy it) si ne-am intors sa ii scoatem si pe ei. Am iesit intai afara la nevoi, apoi am dat din nou un tur al Pet Expo, dar de data asta cu ei, sa ii ghidam si ajutam sa asocieze totul cu cat de mult calm se poate in situatia data (si apropo, Uriasul nu a pus decat o singura frana minora la intrarea in locatie, apoi cu putin ghidaj din lesa a facut pasul si aia a fost; nu as fi reusit acelasi lucru pe un ham). Ei bine, nu va imaginati cat de mandri am fost de modul in care s-au comportat baietii nostri! Au fost efectiv incredibili, calmi printre toti cainii si oamenii agitati de acolo, conectati cu noi, motivati de mancare in high stress & high distractions, au stat la poze si mangaieri de catre random people de pe acolo… All in all absolutely amazing! Ne-au crescut inimile!

Intre timp, oamenii de la Protectia Animalelor Sector 1 au facut o campanie de promovare pe TV, alaturi de Digi24, unde au zis povestea Soniei si ce sa credeti, cineva a sunat sa concretizeze adoptia ei! Asadar ea nu s-a prezentat la Pet Expo si si-a gasit familia in acest mod. Ne-am bucurat incredibil de mult! Dar sa revenim la Pet Expo, unde pe la jumatatea zilei, ghiciti cine si-a gasit familia? Nu nu, nu cine credeati… Ci cainele la care ne asteptam cel mai putin cu totii, anume Uriasul! Mi-e nu mi-a venit sa cred cand am auzit… Cineva chiar il voia pe Uriasul! Am iesit din Seminar si m-am dus sa ma asigur ca nu visez. Ei bine, nu visam. Uriasul pleca la casa lui! O familie faina (mama, tatal si fiica de aproximativ 20 de ani) au trecut pe langa cusca lui, au vrut sa mearga mai departe dar fiica a zis NU… „Eu nu pot sa plec si sa-l las aici!” (am citat direct cuvintele ei). Asadar Uriasul s-a dus sa fie caine de curte in Afumati, unde are un spatiu de 1000 mp, sa-si intinda oasele si sa-si duca batranetile, iubit fiind de acestia (curtea este bine imprejmuita, ei isi doreau un caine care sa stea prin curte si de care sa se bucure acasa si bonus, mama este alergica la pisici, si s-a bucurat cand i-am spus ca Uriasul este posibil sa le alerge – i-am vazut aceasta tendinta la un moment dat cand a trecut o pisica la o oarecare distanta de el). Deci din nou, un match made in Heaven, caci noi mereu ne-am rugat sa-l adopte cineva cu curte, dat fiind ca nu stim sa fi stat la apartament vreo zi din viata lui si in acelasi timp el este un caine de peste 50 kg totusi… M-am dus cu oamenii la masina, asa cum am facut si cu Frumuselul cand a plecat, si m-am asigurat ca totul este ok cu ei si ca are o experienta cat mai ok posibil avand in vedere ca nu fusese in masini decat in spatele dubei de transport, in cusca (iar aceea nu a fost o experienta tocmai pozitiva).

Apoi a urmat Sonia, care miercuri imediat dupa Pet Expo a plecat acasa impreuna cu familia ei! Deja am vorbit cu ei si par a fi oameni foarte cumsecade, care au placut-o si vrut-o in sanul familiei lor de cum au pus ochii pe ea. Si deja ea s-a atasat foarte mult de capul familiei, deci sunt pe drumul cel bun.

Insa ramasese ultimul Silver care nu se lipea de nimeni desi este un caine de talie medie, arata bine, este deosebit ca si colorit, sensibil si care se lipeste repede de om, daca vede ca este in siguranta. M-am gandit la el toata duminica, dupa ce a plecat Uriasul, ca a ramas singur in padoc. A petrecut prima noapte singur din cei cativa ani buni petrecuti acolo. Cred ca a fost putin ciudat pentru el care isi lua destul de mult repere de la Uriasul. Si din pacate a trebuit sa le recomand celor de la Odai sa nu bage alt caine cu el in padoc, caci i-ar fi putut afecta negativ progresul (daca existau conflicte intense etc) si de asemenea (on a more egotistical note) daca mai aparea un caine extra, evident ca incepeam inevitabil sa legam o relatie si cu acela iar apoi ne tot agatam de vizitele la adapost, neputand sa abandonam acolo un caine in care am investit timp, emotii si cu care am inceput un proces de reabilitare. Ne-am fi regasit intr-un cerc vicios pozitiv pentru caini, insa total neproductiv si pierzator pe termen lung pentru noi (stiu ca suna aiurea cumva, dar oricat ne-am dori, nu putem sustine a la long din propriul buzunar cheltuielile adiacente drumului, mancarii si timpului implicat, chiar daca emotional ne aduce implinire – pe de-o parte, ca pe cealatalta ne dreneaza).

Dar lucrurile au luat o turnura grozava si Silver a primit propriul lui spot TV la Pet Story pe Digi24 si uite asa, marti a fost difuzat clipul si miercuri s-a anuntat o doamna interesata de el si dornica sa il adopte! Elated este putin spus pentru cum m-am simtit! Ca sa intelegeti noi aveam programat sa ajungem vineri (adica azi) la adapost sa il vizitam. Mergeam si doar pentru el, ca nu puteam sa il lasam singur acolo si vorbisem oricum cu cei de la Protectia Animalelor ca il vor lua la urmatorul targ de adoptii, deci necesita in continuare pregatire sau, ma rog, mentinerea acesteia. Insa nu am mai ajuns azi la adapost, pentru ca ieri ne-am vazut cu Silver la Primaria Sectorului 1, sa il ducem la noua lui casa!

Our mission here is done! Numai sase-s norocoase sau cum am facut ca 6 din 6 caini sa isi gaseasca familii adoptive in mai putin de 1 an (August – Martie), indiferent de culoare (doi dintre caini erau negri), sex (masculi si femele deopotriva, basca unul necastrat – Uriasul din pacate nu au riscat sa fie anesteziat avand in vedere varsta inaintata pentru un caine talie gigant), marime (cum ziceam GIGANT) si varsta (doi seniori, un adolescent, restul caini adulti – by the way, nu am avut niciun pui, ca acolo e easy breezy)?

Cateva lucruri:

• In primul rand ne-am implicat real! Nu doar de dragul cursului (even though it started out that way), nu doar de dragul clout-ului pe social media, nu doar ca sa ne cresca ego-ul de complexul salvatorului ca uite ce buni suntem noi la suflet (si eventual superiori) ca am ajutat etc. Nu! De dragul cainilor respectivi.
• Am colaborat cu TOATE partile implicate, de la RingStar Club pana la Protectia Animalelor Sector 1, Dalgi Vet si pana la ingrijitorii din adapost. Fara asta, nu cred ca am fi reusit.
• Am COMUNICAT cu toate partile implicate, nu le mai enumar. Inclusiv cu colegii de curs. Am fost mereu intr-un feedback loop. Am zis si parerea noastra, atat obiectiva cat si subiectiva, am vorbit si despre lucrurile mai putin placute/pozitive si am impartasit si reusitele.
• Am facut tot ce tinea de noi, de la munca efectiva cu cainii, pana la promo (chiar daca nu ne-a cerut nimeni asta) pentru cainii cu care am lucrat and everything in between (de la curatarea fecalelor din padocuri si curatarea spatiului, pana la a fi prezenti la targuri)
• Am lasat loc de Buna Ziua peste tot unde am mers si cu oricine am intrat in contact. Ne-am asigurat ca facem ce tine de noi sa intelegem toate partile implicate, sa intelegem cum functioneaza chiar si atunci cand nu avea sens si sa facem tot ce putem sa usuram munca celorlalti.
• Am ajutat atat cat si cum s-a putut
• Am respirat si ne-am pastrat calmul in toate situatiile (da, asta e o parte importanta a acestui proces)
• Am dat din ce am avut (o zgarda nottix, o zgarda normala sa se obisnuiasca sa o poarte, suplimente peste treats pentru articulatii si blana, perii si foarfece pentru grooming, servetele umede pentru curatare)
• Am venit mereu cu inima deschisa

Pentru ca nu vreau sa mai lungesc acest articol mai mult decat am facut-o deja, voi lasa punctele care cred eu ca ar putea fi imbunatatite in ce tine de rescue pentru alta data, caci ar fi cateva, incepand de la lesa slip versus ham pana la copierea modelelor de afara pentru adaposturile de stat, care ar putea aduce un aport incredibil atat la bunastarea animalelor cat si la cresterea numarului de adoptii.

Si acum, pentru un final apoteotic, ramane doar sa aflati…

WHAT WOULD DOG DO:

• Would definitely prefer slip leashes over harnesses – I understand pressure and release way better than I do pressure all the time all over my body
• Would say that a visit once in a while is better than no visit at all – every interaction matters & we thrive on intermittent rewards (that means something becomes more valuable as we have access to it only once in a while, not all the time)
• Shelter dogs are good dogs too – we might act out at first, because we are scared mostly, but we do want to be part of a pack (yours would be just amazing)
• Take into consideration the 3 – 3 – 3 rule – cainilor le ia 3 zile sa se dezmeticeasca legat de noul mediu (dupa adoptie), 3 saptamani sa inteleaga regulile casei, ierahia noii haite si ca sunt in siguranta si 3 luni sa se simta total comfortabil si siguri de sine (cat si sa inchege o relatie bazata pe incredere, respect si loialitate cu stapanul)
• Enjoy every moment together & live in the present – we are here now & this moment is all that matters to us! Yesterday is history, tommorow is a mystery, but tiday is a gift! That’s why it is called the PRESENT 🙂