Imi revine o sarcina tare dificila azi, anume sa scriu despre pierdere, despre grieving si despre cum mergem mai departe dupa ce un suflet drag pleaca spre alte planuri. Nu pot spune ca este un subiect catre care am privit cu entuziasm, mai ales ca de curand am pierdut un astfel de suflet. Insa cineva trebuie sa abordeze si aceasta tema asa ca voi fi eu aceea.

Cum ziceam nu este un subiect usor, nici nu stiu exact de unde sa incep, caci nimeni nu este vreodata complet pregatit si impacat cu ideea despartirii de o fiinta draga, indiferent ca vorbim despre un om sau despre un animal. In fact, most people avoid the subject altogether. Insa fara acceptarea acestei realitati – ca tot ceea ce iubim vom pierde intr-un final – nu cred ca putem sa ne numim cu adevarat maturi si completi ca fiinte umane.

Cred ca prin a va povesti despre pierderile mele veti intelege mai bine la ce ma refer si de ce am simtit nevoia sa dezbat pe marginea subiectului. Asadar voi incepe prin a onora vietile catorva animalute ale caror poze nu le pot posta in acest articol, caci pe acea vreme, nu existau telefoane mobile si/sau Google Drive. Acestea sunt in ordinea in care au venit (si plecat eventually) in viata mea: Coco, Bobita, Rex si Chibi.

Eram copil pe atunci, cu exceptia lui Chibi pe care am adoptat-o mai tarziu, imediat ce am iesit din adolescenta. Asadar nu erau doar animalutele mele ci ale familiei, insa cu toate astea eu le consideram ale mele. De aici, apropo, incep sa apara problemele. Din acest egoism cumva sau nici nu stiu cum sa ii spun, mai degraba necesitate de a detine ceva, de a face ceea ce iubesti AL TAU, sa il detii, sa ai control asupra lui. De aici apare de fapt suferinta. Din aceasta improprietarire asupra unor fiinte vii, care au propria lor viata. Acest atasament pe care il avem cu totii inca de cand suntem copii, ne aduce mare parte a suferintei in viata si relatii. De fapt nimic nu este al nostru. Inclusiv acele suflete pe care le adoptam, cumparam sau pur si simplu le hranim pe langa casele noastre. Da, stiu, fara noi, nu ar supravietui sau ar avea o viata grea. Insa asta nu ne face proprietari de drept absolut asupra vietilor lor. Cel mult camarazi de drum, dar ale caror drumuri ajung sa se si desparta.

Bineinteles ca, asa cum cu siguranta ati resimtit si voi asta din copilarie ca si mine, nu aveam cum sa stiu asta la acea varsta, si dealtfel am invatat-o destul de tarziu in viata. Asadar cand Coco, perusul pe care mama mi-l cumparase in jurul varstei de 8 ani, a zburat din neatentia noastra, pe geam, am simtit pentru prima data pierderea aceasta. La vremea respectiva nu auzisem de plase la geamuri, nu existau nici macar termopane. Iar eu am fost devastata! Nici nu mai stiu exact ce reactie am avut, caci creierul meu efectiv a blocat amintirea, insa cu siguranta am plans cu orele. Imi aduc aminte doar imaginea lui in departare, in timp ce eu ma aplecam dupa el pe geam cu mana intinsa si ii strigam numele.

Our brains have a funny way of coping with the heavy stuff, the hard feelings, the hurt. It just takes it & hides it away somewhere deep inside, where it can’t hurt you anymore. But that darkness & sorrow are still inside you, tucked away safely until it can come out again. When you least expect it…

La ceva timp dupa asta, a venit Bobita. O pisica metis de birmaneza, absolut superba, cu ochii albastri si blana & coloritul tipic. Era un ghemotoc de blana cand am primit-o, avea doar vreo 2 luni. Am primit-o de la niste prieteni de familie, daca nu ma insel de Paste, intr-un an. Sa fi avut vreo 9-10 ani eu. Am discutat pe marginea acestui subiect atat pe canalul nostru de Youtube, cat si aici pe blog: NU E O IDEE BUNA SA FACETI CADOU CUNOSCUTILOR ANIMALUTE! Please don’t do that!

Da, e o amintire placuta pentru mine, cea a Bobitei, insa pana la un punct. Nu imi aduc aminte ca mama sa ma fi responsabilizat in vreun fel legat de Bobita (nu imi amintesc de exemplu sa fi curatat eu vreodata litiera sau sa ii pun de mancare si apa), ce stiu insa este ca la un moment dat a hotarat sa o dea pe aceasta la o colega de munca la curte (in conditiile in care Bobita nu vazuse decat apartamentul). Acum gandindu-ma la capitolul asta, imi dau seama ca cel mai probabil a fost din cauza ca intra in calduri des (cum fac dealtfel pisicile femele) si pentru ca educatia in ce priveste animalele nu a fost a strong point in my family, in loc de varianta sterilizarii, s-a ales aceea a gasirii unei alte case (de parca asta ar rezolva vreodata problema). Va imaginati cat am suferit dupa acea pisica, mai ales in contextul in care eu mereu aduceam pisici de pe strada acasa, am fost dintotdeauna si voi fi mereu a cat person more than a dog person! Si da, admit asta chiar daca domeniul meu de activitate este cel de dog behaviorist!

Ce a facut mama bine (by the way, scopul acestor povesti nu este sa o pun pe ea intr-o lumina mai putin buna, in niciun caz; she did the best she could with the information she then had) a fost ca inainte de a o da acelei familii pe Bobita, a organizat un photoshoot ad-hoc acasa, in urma caruia sa am multe amintiri frumoase cu pisica mea. A incercat pe cat posibil sa imi usureze sentimentul de pierdere, insa dupa cum va imaginati, nu a fost foarte productiv. Am fost din nou daramata cateva zile. M-am simtit foarte singura in perioada aceea, mai ales cand veneam acasa de la scoala si gaseam casa goala. Ma tot asteptam sa apara Bobita de undeva… Inca mai am pozele respective in album. Din pacate, Bobita cel mai probabil s-a stins calcata de vreo masina, caci la nici o zi de cand a ajuns la respectiva familie a iesit din curte si nu s-a mai intors. Sufletelul ei probabil voia sa ajunga inapoi acasa, insa nu a mai reusit niciodata… 😦 Si da, inclusiv acum curg lacrimi cand ma gandesc cat de singura si abandonata s-a simtit. Nu avea nicio vina ea…

Dupa Bobita a fost Rex. Aveam deja vreo 12 ani la vremea aia. Daca imi amintesc bine, tot un cadou a fost cumva. De data asta insa cred ca l-a luat chiar mama. Rex era un metis de corgi, pe care l-am primit cand acesta avea in jur de 2-3 luni. Viata cu el mi-o amintesc in transe, intai cand era pui, totul bine si frumos si fun. Apoi cand era adolescent si incepusem sa ies eu singura cu el afara, iar el incepuse sa isi intre in drepturi ca lider de haita (caci evident ca nimeni nu ii oferea structura si reguli si nimeni nu se ocupa de indeplinirea sau educarea lui): la mine incepuse sa se dea (a sarit inclusiv pana la nivelul tricoului sa ma muste, imi aduc in schimb aminte culoarea tricoului pe care l-a gaurit intr-una din plimbari cand s-a dat la mine), avea anxietate de separare grava (a ros pana la jumatate usa capitonata a apartamentului in care stateam) si facea paza pe resurse si teritoriu maxim!

Ce faceam bine (pentru ca nu existau atunci ham si retractabila) era ca il plimbam pe zgarda fixa si lesa normala. 🙂 Asta era maximum effort din partea noastra. La un moment dat tot mama s-a saturat de comportamentele distructive si a hotarat sa il cedam la adapost. Asa ca am mers cu un prieten de familie la Milioane de Prieteni si i-a rugat sa il ia si pe el. Surprinzator, au acceptat. Eu eram plansa toata si ma simteam extrem de vinovata pentru asta. Mama a simtit si ea aceleasi lucruri si a doua zi am hotarat sa mergem sa il luam inapoi. Zis si facut! Ne-am prezentat la oameni, ce sa vezi? Cainele era castrat! A fost primul lucru pe care l-au facut in ziua in care l-au luat. Noi am fost surprinsi cu totii, insa nu ne-a deranjat cu nimic evident, doar ne-am bucurat ca il avem inapoi.

Funny fact: dupa castrare nu a mai manifestat (sau cel putin nu la un nivel de care sa-mi amintesc) acele comportamente ce au determinat-o pe mama sa il cedeze. Coincidence?! I don’t think so, dar pe marginea acestui subiect am mai discutat AICI, deci nu mai bat apa-n piua.

Chiar si asa, pe Rex l-am mai avut pret de inca 2 ani, apoi au aparut schimbari la noi in familie, mama s-a recasatorit, eu am intrat in clasa a 8-a si s-a decis ca Rex sa fie relocat la o alta familie, ca sa ma pot concentra pe examenul de capacitate. Imi aduc aminte si acum drumul catre noua familie. Broke my heart! Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce ma incurca Rex la studii… Insa am avut putin relief dat de faptul ca s-a acomodat foarte bine in noua lui familie si era cainele preferat al tatalui lor. Am povestit si despre Rex putin si despre cum s-a stins el intr-un alt articol tot de pe acest blog. Long story short, la ceva timp dupa ce a plecat de la noi (sa fi tot fost vreo 6 luni) a sarit pe geamul masinii lor din mers si s-a accidentat mortal. M-a alinat doar faptul ca stiam cat de mult ii placeau plimbarile cu masina si ca he lived his short life in the fast lane.

Abia tarziu, cand aveam vreo 19-20 de ani si eram deja pe cont propriu, am adoptat-o pe Chibi. Ea a venit in viata mea in prima mea incercare de a locui in Bucuresti. Eram pe langa IOR la vremea respectiva si am gasit niste pui de caine abandonati in parc. Pe Chibi, micuta si neagra, am luat-o acasa. Pe ceilalti i-au luat cred alti trecatori. Gandindu-ma in urma, la parcursul ei cu mine, cred ca am luat-o deja cu parvoviroza. Dupa ce am luat-o, am dus-o la primul vaccin. A fost insa o fire tare fragila inca de la inceput. Imi amintesc ca sarise la un moment dat jos de pe un fotoliu si cred ca si-a luxat piciorul, caci a schiopatat vreo 2 zile dupa. In orice caz, pentru ca nici eu nu stiam multe atunci, am scos-o afara direct, fara sa mai astept imunizarea completa. In continuare nu cred ca asta a dus neaparat la desfasurarea evenimentelor, caci nu a dat niciun semn de boala vreo luna buna. Apoi la un moment dat a inceput sa aiba crize cu forme epileptice. Eu trebuia sa ma intorc la Brasov caci inca eram la facultate acolo. Cand Chibi a ajuns si ea la mine la Brasov deja crizele erau atat de frecvente incat nu iesea bine dintr-una sa isi revina in simturi si sa para ca recunoaste ce este in jur si ce se intampla, incat intra in alta.

Chibi a fost primul caine cu care am experimentat decizia unei eutanasii… Sentimentul de vinovatie a fost coplesitor. Stiu ca am luat cea mai buna decizie pentru ea la vremea aceea (dat fiind ca tratamentele nu dadeau rezultate), insa a fost atat de brutal totul. Brutal de scurt, brutal de dureros, brutal de sfasietor momentul in care a trebuit sa o las acolo asa, inerta, sa se debaraseze cei de la cabinet de ea, Dumnezeu stie cum (nu aveam atunci pe nimeni alaturi sa ma ajute sa o ingrop undeva si nici nu stiam de incinerare). Brutal. Am avut cateva nopti dupa asta cand o visam si niste zile bune am jelit-o. She was such a fragile soul…

Asadar inteleg, chiar daca am avut-o pentru scurt timp pe Chibi, prin ce trece un stapan care este nevoit sa-si adoarma cainele. Nu este o decizie si nici o durere pe care sa o doresc vreunui om vreodata. Am plans tot drumul spre casa in ziua aia. Felt utterly worthless. Being alone made it so much worse.

Deci daca vreunul dintre cei care cititi acest articol acum si ati trecut sau sunteti acum in mourning dupa o astfel de decizie, si aveti nevoie sa vorbiti cu cineva, nu va fie teama/rusine sa imi scrieti. I am here for you & I have at least a clue as to what you are going through. Tineti minte doar atat: it’s not your fault! You did you best & your pet knows it, wherever they are!

Astea sunt povestile mai scurte, cele de inceput, dinainte de a cunoaste ceva despre psihologie canina, inainte de a ma educa in ce priveste animalele in general (a nu se confunda iubirea fata de animale, cu educarea in privinta lor si onorarea lor in integritatea speciei din care fac parte). I felt those losses, but the next ones were so much deeper. Evident si eu am crescut, m-am maturizat si am evoluat atat in gandire cat si in simtire intre timp, drept urmare am privit moartea cu alti ochi. Nu a devenit mai usoara, dar a capatat mai multa insemnatate.

Voi vorbi atat din perspectiva omului care a convietuit cu animalele proprii, cat si din perspectiva specialistului care a tinut la (si chiar a iubit) animalele altora. This is where it gets complex!

Continui insa cu primul animal de dupa ce m-am maturizat, care a trecut the Rainbow Bridge: Negra!

Negra a fost pisica ce mi-a fost aproape de la 19 ani pana la 32. A fost animalutul care a trecut cu mine prin relatii, mutari, orase schimbate si doua business-uri. She was always there! A fost un spirit animal al meu, in seara cand a inceput declinul ei nu eram acasa, insa am simtit spiritul ei cu mine in camera unde mi-am petrecut noaptea. Eram semi-adormita si pe marginea patului in care eram s-a infiintat o pisica neagra. Mi s-a parut ciudat la vremea respectiva, caci camera avea usa inchisa iar singurele pisici din casa erau in camera de dincolo de usa. Dimineata cand mi-am intrebat partenerul de atunci daca a intrat vreo pisica in camera, acesta a zis ca nu, ele fiind inchise in cealalta parte a casei. Din nou, senzatia a fost ciudata caci puteam sa jur ca am simtit inclusiv greutatea unei pisici apasand in saltea si cu ochii mijiti vazusem o pisica neagra ce se uita la mine din coltul patului.

Dupa cateva zile bune, dupa ce Negra s-a stins, mi-am dat seama ca fusese ea, chemandu-ma acasa, caci nu mai avea sa stea mult timp in planul acesta. Crying still, as I write this, cause such a connexion is as rare as they come.

Negrei i-au cedat rinichii in zilele ce au urmat, o afectiune relativ des intalnita, mai ales la pisicile sterilizate. Am facut vreo 3 zile vizite la Sanivet atunci, incercand atat medicii cat si eu sa o salvam, a fost pe perfuzii, insa era prea tarziu. A 4-a zi dimineata, in drum spre cabinet, a facut o criza puternica si s-a stins in bratele mele. Eram cu mana pe ea si cu lacrimi in ochi cand i-am spus soferului de Uber sa intoarca masina si sa mergem spre casa. In seara dinainte sa se stinga, era deja intre 2 lumi. A fost singura data cand lumina de la lampa din camera a facut un curcubeu pe perete, chiar acolo unde dormea Negra. Mi-am dat seama de atunci ca fata isi ia ramas bun. Era atat de in my face…

Negra s-a stins in Ianuarie 2020, si in ziua aia am ascultat 2 melodii pe repeat: Ed Sheeran – Perfect si The Pogues – Summer in Siam. Acestea m-au ajutat sa trec peste acele zile ce au urmat. I’m not crying, you’re crying! (vorbim dupa ce le asculti cu gandul la unul dintre animalutele pe care le-ai pierdut)

Colac peste pupaza, la vreo saptamana sau doua dupa ce s-a stins Negra, a plecat si Chilli catre Timisoara (deci definitiv de la mine), so you can imagine how brutal that January was for me.

Insa ce am invatat de la Negra (yes, she taught me things even after her passing) a fost sa vad sufletele animalelor care vin si pleaca din viata noastra. Am inteles dupa plecarea ei ca a fost alaturi de mine atat cat am avut nevoie. Sufletul ei, in intelepciunea-i nemarginita, a inteles ca in viata mea urmeaza schimbari majore si ca ea si-a dus misiunea de a-mi fi alaturi cand aveam mai mare nevoie, la bun sfarsit! A plecat atunci cu un scop iar timingul, chiar daca atunci pe loc nu l-am inteles si nu avea sens, a fost perfect. Si da, stiu ca suna ireal sa zic ca decesul unui animal de suflet cum a fost Negra, a fost exact cand trebuia. Insa asa a fost. Ea a fost langa mine exact atat cat am avut nevoie sa fie langa mine. Regardless if I knew it or not!

I-am fost de asemenea recunoscatoare Negrei ca s-a stins rapid, fara a se chinui atat pe ea, cat si pe mine (emotional). Financiar, la vremea respectiva, vizitele la medic in cele 3 zile au fost 1000 lei, bani pe care nu ii aveam si a trebuit sa ii imprumut efectiv. Stiu ca astea nu mai conteaza atunci cand vrei sa salvezi viata unei fiinte dragi si nu au contat nici pentru mine la vremea respectiva. Mi-as fi vandut propriul rinichi sa o salvez pe ea. Insa in hindsight, a ales sa ma scuteasca de acest efort si i-am fost extrem de recunoscatoare pentru asta. Negra a fost mereu inteleapta, demna, o adevarata doamna intre pisici. Lisa o respecta iar ea era mama ranitilor, se comporta ca o mama pentru toate animalele din casa, chiar daca fusese sterilizata pe la varsta de 1 an. Era de asemenea foarte protectiva! Daca se intampla sa se harjioneasca 2 caini sau sa se dea la mine vreunul, imediat sarea la ei sa ii puna la punct. Era foarte stricta din punctul asta de vedere: daca erai respectuos, te respecta, daca nu, te capacea. Toti cainii o respectau.

Negra a fost ingropata in parcul Tineretului, in seara zilei in care s-a stins. Location undisclosed. I still visit her, cel putin odata la 2 saptamani. Ma bucur ca o pot vizita si ii pot vorbi ori de cate ori simt sa o fac.

A urmat la un an distanta, in 2021, Jinx. Povestea lui pe larg am povestit-o AICI. Jinx a fost cainele caruia ii datorez ceea ce sunt azi! Datorita lui am invatat psihologie canina, datorita lui am fost determinata sa ii ajut si pe altii sa invete ceea ce eu descoperisem. Si datorita lui am cunoscut atatia oameni faini. Jinx a fost iubit de absolut toti oamenii care l-au cunoscut. Nu exista cineva in a carui viata sa fi tranzitat si sa nu il fi atins in vreun fel sau altul. Jinx a fost un unicorn dog for sure. His soul was as kind as they get.

Vestea mortii lui m-a lovit in crestetul capului si am fost total nepregatita. Am izbucnit in plans chiar daca eram in vizita la partenerii de la Tina’s Pet Paradise atunci. Datorita distantei si circumstantelor, cat si a aflarii vestii la o zi distanta fata de evenimentul in sine, nu a fost ingropat si nu stiu exact ce s-a intamplat cu corpul lui. Pe el l-am jelit mai putin chiar daca m-a afectat plecarea lui dintre noi la fel de mult ca oricare alta, insa distanta a atenuat emotiile. Ce stiu este ca il onorez in micul altar din apartamentul nostru, unde sunt pozele tuturor animalutelor noastre care s-au stins. Si il voi onora atata timp cat voi ajuta cainii pe care i-am cunoscut prin prisma activitatii si pe care ii voi cunoaste in continuare, sa convietuiasca in armonie.

Datorita lui sute daca nu chiar mii (deja) de caini din Romania au fost reabilitati si duc vieti mai bune, sunt mai calmi si mai impliniti de catre stapanii lor. Asadar multumesc prietene, ca ai inteles, ca m-ai invatat, ca m-ai iertat, ca ai trait in prezent si ca ai plecat la fel de rapid ca Negra, fara chinuri si fara batraneti dureroase! You were a good boy!

Apoi au venit in viata mea Mihai si la pachet cu el Muff! Muff a fost perechea pierduta a Negrei. Ei doi ar fi format un power – couple pe cinste!

Muff a venit in viata mea in 2020, cum am spus, atunci cand l-am cunsocut pe Mihai. Din pacate pentru mine, nu am avut prea mult timp cu Mufflea, caci acesta a plecat dupa Negra si Jinx, in 2022, cand noi eram pe Camino de Santiago. Insa in scurtul timp pe care l-am petrecut impreuna, Muff a fost un exemplu de energie calma si asertiva! La fel de protectiv ca Negra, daca cineva incepea sa faca probleme, el le termina cu o singura ridicare de labuta (his signature move). Stiind cati caini se perinda pe la mine prin casa, am avut la inceput putine dubii in ce-l priveste pe Muff la un loc cu acestia. Insa aveau sa mi se infirme in scurt timp, caci Muff i-a acceptat pe toti, sau mai bine zis ne-a acceptat pe toti la el in casa, fiind cea mai buna gazda. 🙂 Curios dar si increzator, nu s-a stresat prea tare de noua companie. Inclusiv cu Lisa a fost un gentleman (most of the time) si nu au avut conflicte deloc.

Muff a suferit in urma unei mici tumore ce a trebuit operata (ma rog, asta a fost decizia pe care am luat-o impreuna cu medicul sau la momentul respectiv, cand inca nu stiam nimic despre terapiile holistice). Operatia din punctul nostru de vedere, acum uitandu-ne in urma, i-a scurtat viata in loc sa ajute. Basca, la cateva luni distanta noi am pornit pe Camino, lasandu-i pe ei (el si Lisa) singuri for the longest time. Evident, nu au stat parasiti in casa, venea cate cineva la ei zilnic, ba chiar unele persoane au petrecut 1-2 nopti la noi impreuna cu ei, insa ambii au suferit mult dupa noi in perioada aceea, Muff fiind cel mai afectat.

Slabise mult, toti cei ce il vizitau ne ziceau ca e foarte slab si practic se stingea pe picioare. Eventually l-au luat parintii lui Mihai la ei acasa, insa a fost tarziu. Muff s-a stins de inima rea (noi asa am concluzionat) si de dorul nostru. S-au facut si niste vizite la vet insa nimic nu aparea ca ar fi in neregula. Vestea am primit-o pe Camino, aproape de finalul calatoriei, iar Mihai a fost cel mai afectat. Era si normal dealtfel, caci din cei 13 ani ai lui Muff, 11 ii petrecuse alaturi de Mihai. Eu am jelit alaturi de el, insa am incercat pe cat posibil sa tin spiritul sus, caci nu voiam ca trecerea lui Muff sa ii afecteze restul calatoriei lui Mihai intr-o masura mai mare decat era necesar. Asadar am ales impreuna sa il onoram pe Muff pe tot restul pelerinajului nostru. Ce stiu sigur este ca, la fel ca si Negra, Muff in intelepciunea-i infinita, a ales sa plece in liniste, relativ rapid, fara sa il impovareze pe Mihai mai mult decat trebuia. A plecat si el atunci cand a stiut ca Mihai este bine unde si cu cine este, atunci cand si-a dus la bun sfarsit misiunea de a-i fi alaturi.

Muff a fost ingropat in curtea parintilor lui Mihai iar noi il vizitam de cate ori mergem pe acolo. Personal, ii sunt recunoscatoare lui Muff pentru exemplul de calm si asertivitate pe care mi l-a oferit, pentru zambetele pe care ni le-a adus pe fete si pentru gratia cu care a acceptat toate animalele ce i-au trecut pragul de-a lungul timpului. Much love & appreciation Muffulet! You were one of a kind & we know you still watch over us from afar!

2023 a venit cu multe lovituri in inima. Una dintre cele mai zguduitoare a fost vestea decesului Keetei.

Keeta nu a fost cainele meu sau al nostru. Keeta a fost cainele unei cliente dragi, devenite prietena. Keeta insa a fost un caine care m-a impactat profund prin felul ei de a fi. And she was the only Alpha born dog I ever met!

Keeta va ramane mereu un punct de reper, din perspectiva energiei, pentru mine. Avea o eleganta si o darzenie aparte cainele asta. A fost cel mai frumos exemplar de Akita pe care eu l-am intalnit (exceptandu-l pe Fuki desigur). Insa pe langa asta, de la Keeta eu am invatat enorm de multe despre atitudine, calm, fermitate, rasa, putere si ierarhie. Din nou, oricine a cunoscut-o pe Keeta simtea instant ca e in prezenta unui suflet special. Impunea respect din priviri si avea acel command presence pe care putini indivizi il au in mod natural.

Un izvor de intelepciune asta era fata aceasta. Vestea plecarii ei dintre noi am primit-o direct in plex, in timp ce ne deplasam spre vestul tarii, intr-una din calatoriile noastre. A trebuit sa tragem pe dreapta si sa bocim vreo 20 min caci ne-a lovit ca si cand ar fi fost cainele nostru. Parea imposibil ca Keeta nu mai este printre noi, cand tocmai ce o vizitasem in sudul Frantei, unde locuia cu stapanii ei, cu un an in urma. Avea in jur de 9 ani cand s-a stins, deci destul de devreme. Am aflat ca s-a intamplat din cauza piometrului (era inca nesterilizata). It was devastating!

Si stiu ca pare ciudat ca am suferit atata dupa un caine al altcuiva, insa pentru noi, Keeta a fost practic parte din haita noastra. Always welcome to stay with us. Era genul ala de caine care iti intra in suflet din prima si nu mai iese. Iar cand a plecat, a plecat cu o parte din el… Inca ne gandim la ea cand si cand. Keeta, you were a queen! Slay up there in Heaven or wherever you are!

Nu stiu exact anul trecerii sale insa suspectez ca a urmat Sheldon la scurt timp, data fiind varsta lui inaintata. Cand l-am cunoscut, Sheldon avea in jur de 8 ani si la prima vedere am zis ca e unul dintre cei mai uratei caini pe care ii vazusem. Insa inca din prima zi, am realizat cat de frumos e Sheldon pe interior! La fel, unul din acei caini always welcome. Un senior pe care ma puteam baza cu orice caine, caci stia sa impuna limite cu calm si fara a fi prea mult. La fel era instant crush pentru oricine care il cunostea, caci avea o energie happy go lucky foarte faina. Dupa ce m-am mutat cu Mihai, la prima (si ultima cred) vizita a lui Sheldon, i-am spus „O sa vina un caine urat dar bun” si indata ce a pus ochii pe el, s-a si indragostit (vorba vine).

Sheldon s-a mutat in Germania impreuna cu familia de expati din care facea parte, la frumoasa varsta de 11 ani. Suspectez ca s-a stins intre timp, insa nu pot sti sigur caci nu am mai tinut legatura cu stapanii. We still miss & grief over him from time to time!

Nola crossed the Rainbow Bridge in 2024. Nola a fost alaturi de mine inca de pe vremea cand faceam plimbari mostly. Imi aduc si acum aminte cum imi aducea cate o jucarie de fiecare data cand deschideam usa si mesajele dragute lasate de stapanii ei pe tablia din holul apartamentului lor pentru mine. Nola a fost Labradorul tipic, cu energie multa, friendly cu toata lumea si a venit oriunde s-a putut alaturi de stapanii ei, inclusiv la Bootcamp! A fost si la mine in gazda cand eram singura dar si dupa ce m-am mutat in Popesti. A fost ever present, iar cu stapanii ei am ramas intr-o relatie de amicitie faina, fiind unii dintre acei oameni cu care poti discuta despre orice si printre putinii care inca mai au common sense. A fost o placere si o onoare sa le fim aproape si la nunta lor, impreuna cu Fuki si cu Nola, chiar inainte de plecarea pe Camino. Nola a fost o prezenta ce iti aducea zambetul pe buze mereu, caine bun de pus la suflet.

S-a stins cum am spus in 2024, din cauza unei insuficiente renale. Stapanii ei au fost pusi in fata aceleiasi decizii imposibile pe care a trebuit sa o iau si eu cu Chibi, anume eutanasia. Vestea a fost devastatoare si pentru noi. Am jelit si atunci dar si acum, cand pe rama digitala din living mai apare cate o poza cu fatuca Nolei. Imi aduc aminte mereu cu drag si dor de ea, in toate momentele si circumstantele in care am cunoscut-o. Rest in power happy girl! Thank you for blessing us with your sparkling presence!

Hodor was the first boxer I worked with, back when boxers were more instinctual. A fost parte integrala din haita de dinainte de 2020, si membru fidel al pack walks pe care le faceam eu. Back in the day I used to go door to door, gather 3-6 dogs and go with them on a pack walk in the park. At the end they got off leash time in the dog park and back home. Fully fulfilled any breed. Hodor was a regular!

Am aflat ca trecerea lui in nefiinta a avut loc anul asta. It hit me. After all these years, caci nu ne-am mai vazut de prin 2021 (nu ne-am nimerit la aceleasi ore prin parc), it still hit me! Imi aduc aminte materiale filmate cu Hodor, in care explicam body language si interactiuni la tarc, pentru grupul de Dog Psychology pe care abia il formasem. Stapanii lui Hodor au fost mereu cumsecade si mi-a placut de ei ca familie. L-au acomodat foarte fain pe Hodor cu copilul si au dus viata frumoasa impreuna pana acum cand s-a stins.

You will be missed energetic boy! You were one of the good ones!

Si ajungem la partea cea mai grea si motivul pentru care am simtit nevoia sa scriu acest articol atat de lung. Cred ca am lungit-o si pentru ca nu voiam neaparat sa ajung la acest final…

Da… Tigra. Cainele care a fost cu noi cel mai mult timp, comparativ cu altii. Tigra a fost literally parte din haita noastra pana luni acum. Oamenii ne intrebau daca e cainele nostru si sincer, chiar asa o simteam, ca pe cainele nostru. Tigra a fost pentru noi parte din familie, impreuna cu stapana ei, Angy (care inca face parte din ea).

Nu pot descrie toate aventurile pe care le-am trait alaturi de Tigra, insa ganditi-va doar ca atunci cand am cunoscut-o pe fata avea aprox 2 ani, iar saptamana asta s-a stins la varsta de 10 ani. A fost unul dintre primii clienti pe parte de reabilitare si unul dintre cainii care m-a muscat de papuc cand m-am dus la prima sedinta. Era reactiva la caini, teritoriala si avea boala pe pisici.

De acolo a ajuns sa fie un caine ce ne-a ajutat de nenumarate ori in cazuri de reabilitare, la Puppy Classes a fost seniorul nostru for the longest time si practic a luat parte la aproape toate evenimentele noastre, mai putin Bootcamp.

Teritorialitatea nu a mai existat, iar cu pisicile…Sa spunem doar ca Angy si-a luat pisica dupa prima sedere a Tigrei la noi. 🙂 Ce sa va mai zic, ca sunt efectiv ani si ani de amintiri, experiente si trairi alaturi de cainele asta. Vestea ca Tigra nu mai este printre noi inca o diger. Inca lacrimez de fiecare data cand ma gandesc la ea, inclusiv acum cand scriu aceste randuri. Tigra practic a crescut-o pe Vanya, alaturi de noi si de Fuki. Ea ne-a aratat punctele unde trebuie atinsa Vanya pentru a se pune pe lateral, ea ne-a aratat cum isi revendica spatiul clar si ferm si tot ea ne-a dat batai de joc la inima cand ne-am trezit la Iasi ca iesise pe acoperisul pensiunii sa ne caute, pana ne-am dus sa ducem bagaje la masina. :))) Ah, the memories… In fiecare zi de dupa aflarea vestii, am jelit cand eu cand Mihai si in fiecare zi mie imi mai vine in minte cate o patanie cu ea sau imi zboara gandul catre ea.

Spiritul ei este imbibat in toate fibrele casei noastre, de la peretii care i-au auzit sforaitul epic pana la covorul pe care statea in fata canapelei sau patul pe care isi sprijinea capul sa se uite in ochii nostri. Nu am cum sa nu zambesc cand ma gandesc ce fata de liliac avea cand dadea capul pe spate sau cum ne-a ajutat inclusiv la Scoala Altfel! A trait o viata extraordinara atat alaturi de Angy cat si alaturi de noi, si noi impreuna cu ea. Viata fara Tigra e trist. Si acum mai in gluma mai in serios, ne tinem ambii cat putem de tare, caci suntem nevoiti in circumstantele date, insa suntem nonetheless in plin proces de jelire a fetei. Eu inca o astept sa vina in Ianuarie, cum imi daduse Angy de inteles, in gazda. Si ii invidiez pe cainii nostri, caci ei nu stiu ca atunci cand s-au jucat cu Tigra inainte sa plece acasa la ea, a fost ultima data…

Durerea e inca mare, e inca proaspata si e resimtita in toate fibrele corpului. A fost si subit totul… Cu o seara inaintea plecarii ei dintre noi, Angy il ruga pe Mihai sa ii faca o terapie Reiki de la distanta Tigrei ca nu se simtea bine (daduse afara de cateva ori). All good, Mihai simtise niste lucruri, insa nu a stiut cum sa le interpreteze exact, iar nici pe Angy nu a vrut sa o alarmeze, pana a doua zi cand urma sa ajunga la medic cu fata. Insa a doua zi nu a mai fost sa fie pentru Tigra. Dimineata pe la 2:30 fata s-a stins, in caldura propriului camin.

Dupa vreo 2 zile, dupa ce am putut si eu sa procesez informatia si emotiile, am realizat ca si Tigra, ca si Negra si Muff, a plecat pe repede inainte, nedorind sa fie o povara si indeplinind mai multe misiuni pe acest Pamant, nu doar pentru Angy, cat si pentru noi. Tigra, fata, ai fost extraordinara! Iti multumesc pentru toate lectiile, tot ajutorul tau, pentru toate vietile ce vor fi schimbate in bine datorita tie, chiar si dupa plecarea ta. Ai fost o raza de lumina in vietile noastre si le-ai schimbat pe toate in bine! Toti cei care te-au cunoscut te-au apreciat la adevarata ta valoare si pe noi ne-ai onorat cu prezenta ta. A fost o placere sa calatorim cu tine peste tot prin Romania, ne-am bazat pe tine in toate circumstantele posibile si ai fost un exemplu pentru toti!

Abia am reusit sa scriu toate randurile astea printre lacrimi. Cred ca plang de fapt pentru toate momentele pe care nu le voi mai trai cu sufletele voastre, ale tuturor. Dar din nou asta e cumva si putin egoist, dat fiind ca stiu for a fact ca voi toti sunteti acolo unde sufletele voastre sunt in pace, armonie, iubire si lumina. And who’s to say we won’t meet each other again in another form & another time?

Nu pot decat sa fiu recunoscatoare pentru toate sufletele astea, cu care am avut norocul sa-mi intersectez viata si drumurile. Sunt onorata. Va multumesc din suflet tuturor!

Si acum, asa cum am promis in ultimul articol, las mai jos ce ar face cainele. 🙂

WHAT WOULD DOG DO:

• Live in the moment – grieve for a while, then honor what was, don’t dwell in the past
• Don’t replace – a soul is irreplaceable, don’t rush to get another one to soothe the pain
• Don’t overbare – don’t shower all other pets with affection over the loss of one of them; feel your feels but don’t burden them with it
• Take time to process – give yourself at least 6 months (ideally a year) to process everything that was & what you need moving forward; don’t rush into another relationship before properly ending & honoring what was
• Live your life in joy & love – don’t live in the past, look forward with curiosity for the future!