A venit momentul sa va povestesc si despre Chilli – my first unicorn dog.

Chilli a venit in viata mea pe neasteptate, inopinat si a schimbat-o radical, as it usually goes with these things. Din povestea lui Jinx, stiti putin din parcursul lucrurilor, insa azi va voi detalia istoria.

Practic, in aceeasi perioada in care l-am cunoscut pe Chilli, conchetam cu ideea de a ma aventura in activitatea asta, de dog behaviorist. Studiasem ani de zile, aplicasem cu Jinx si cainii apropiatilor cat si cainii altora sau ai strazii, dar oficial eram wellness coach atunci, nu dog behaviorist.

In activitatea mea de wellness coach, aveam desigur clientii mei, dintre care si un olandez, expat, impreuna cu sotia lui. La fel ca si in actuala activitate, in aceea de atunci, tineam legatura destul de strans cu clientii mei si eram inclusiv conectati pe retelele sociale. Acest client a postat intr-o buna zi, pe wall-ul lui, ca se cauta voluntari pentru a creste pui de Labrador, pentru asociatia Light Into Europe.

Postarea mi-a starnit interesul, mai ales ca toate costurile cresterii puilor, cat si cele medicale erau asigurate de fundatie. Dupa cum am mai povestit, la momentul respectiv situatia mea financiara nu era una dintre cele mai stralucite, insa imi doream un caine, mai ales prin prisma faptului ca voiam sa incep sa activez ca dog behaviorist, iar asta era putin ciudat in lipsa unui patruped ce putea servi drept exemplu de asa da, pentru potentialii clienti.

Asadar am luat legatura cu oamenii de la fundatie si am fost surprinsa de cat de rapid s-au miscat lucrurile. Practic ei aveau nevoie de voluntari pe o perioada determinata, pe perioada sarbatorilor de iarna. Am zis ca antrenamentul nu mi-ar strica, dat fiind ca nu il mai aveam pe Jinx de niste ani. Aveam si timpul necesar in perioada respectiva sa fiu acasa si sa am grija de pui.

Acestia aveau numai 2 luni, erau freshly weaned. Initial voiau sa-mi dea o femela, insa apoi, pentru ca le-am spus ca nu e o problema orice pui mi-ar da, au zis sa-l iau pe Chilli, denumit asa pentru ca era unul dintre cei mai activi pui din cuib. Practic high energy, front of the pack (urma sa aflu mai tarziu ca un front of the pack intr-un cuib de labradori, din parinti crescuti pentru acest job, este de fapt un caine happy-go-lucky daca e crescut corect).

Zis si facut, am rugat atunci un prieten sa vina cu mine sa il iau din zona Dristor. Era o seara friguroasa de Decembrie, in 2016, cand l-am primit in brate pe Chilli, la pachet cu mancare, boluri si o cusca. A se nota ca pana la momentul respectiv nu folosisem cusca vreodata (Jinx era deja adult si fara anxietate de separare, cand am aflat eu de cusca). A mai venit si cu un set clar de instructiuni, legate de comenzile pe care trebuia sa le folosesc cu el, cat si cata mancare sa ii dau, impartita in cate mese etc.

Comenzile ce trebuiau lucrate cu el erau in engleza (fundatia tinea ca blanosii ce urmau sa fie caini ghizi, sa fie instruiti ca in tara mama – UK) si de aici inainte asa au ramas pentru toti cainii nostri. Chilli a fost catalizatorul in acest aspect.

Sarbatorile respective au trecut rapid si eu ma intelegeam cu Chilli perfect! Ne potriveam de minune si creasem deja o legatura faina bazata pe incredere si respect. A fost destul de greu sa ma despart de el dupa cele 2 saptamani in care aveau ei nevoie de ajutor.

Trecusera vreo alte 2 saptamani si am primit un mesaj de la ei cum ca ar mai avea nevoie de ajutor pentru Chilli. My heart jumped with joy! Cu toate astea, trebuia sa iau serios in considerare adaptarea stilului meu de viata la convietuirea cu el. Cele 2 saptamani de sarbatori au fost una, iar o perioada mai lunga (cum solicitau ei) era alta. Trebuia sa iau in calcul timpul real pe care il aveam la dispozitie pentru a ma ocupa de el (inca nu avea schema de vaccinuri gata si nu putea fi scos afara), sa vad cum fac cand plec din Bucuresti caci nu aveam masina, dar cea mai importanta si grea decizie, cat si constientizare, era faptul ca acest caine ce imi era incredintat si de educarea caruia eram responsabila sa ma ocup, NU ERA AL MEU DE DREPT SI TREBUIA SA MA DESPART DE EL CAND AJUNGEA LA VARSTA DE 1 AN!

Asta era de fapt ce trebuia sa decid: pot sa imi asum o astfel de responsabilitate sau nu? Pot sa fiu prezenta mereu si constienta la faptul ca nu va fi al meu, oricat de mult m-as fi atasat de el si oricat de mult as fi investit in el?

Raspunsul probabil v-ati dat si voi seama ca a fost DA!

Si m-am dedicat intru totul, cu cea mai mare rabdare si cel mai mare calm, fara retineri sau exceptii de la reguli, cu multa structura si no holding back. L-am tratat ca pe cainele meu, fara a omite sau pierde din vedere misiunea lui in viata aceea de a fi caine ghid pentru nevazatori!

Acum, pentru perspectiva, va voi vorbi putin despre ce inseamna acest lucru, inainte de a ne intoarce la povestea lui Chilli.

Cainii ghizi sunt caini de serviciu, care sunt pentru beneficiarii lor (fie nevazatori fie persoane cu deficiente de auz), ochii respectiv urechile pe care nu ii/le au! Acesti caini nu sunt niste caini oarecare, ci ei sunt crescuti special pentru a servi acestui scop si antrenati de mici, in diverse moduri, pentru ca la varsta adulta sa poata fi de un real ajutor oamenilor lor. Acrestia au acces peste tot, in toate spatiile publice, de la avion pana la restaurante (indiferent daca sunt sau nu pet friendly), prin LEGE!

Nu orice labrador/retriever poate fi caine de serviciu. Nu orice caine (indiferent de rasa) poate fi caine de serviciu. Ca exemplu clar, parintii lui Chilli aveau la randul lor training de caini ghizi, au fost special selectati prin virtutea temperamentului lor sa fie montati, iar cuiburile lor sa aibe acele trasaturi genetice care sa ii faca apti pentru acest job. Sunt toate lucrurile perfecte asa? Nu neaparat. Chiar si cu atata selectie, tot se intampla ca nu toti puii din cuib sa fie potriviti pentru acest rol, cum a fost cazul cu unul dintre fratii lui Chilli, care desi imi scapa acum motivul exact, nu s-a calificat pentru a fi caine ghid. Nu avea temperamentul potrivit.

Pe langa selectia pe parte temperamentala, evident ca parintii acestor caini au pedigree la randul lor, astfel incat sa se asigure sanatatea progeniturilor. Dupa ce se fac teste peste teste si examene sa se asigure ca bolile genetice specifice rasei nu au risc sa se regaseasca la pui (sau ma rog, riscul este cel mai diminuat posibil), acestia merg la voluntari, odata ce intarcarea a avut loc.

Voluntarii la randul lor au responsabilitatea sa ii invete pe pui comenzile de baza si anumite lucruri specifice, in functie de ce se cere de la fundatie. Desigur au responsabilitatea pastrarii in siguranta a puiului si sa-i asigure o „copilarie” faina, cu multe experiente si expuneri (de exemplu se incurajeaza sa iei puiandrul peste tot, de la magazine, la terase, la concerte, la mare sau la munte etc) pentru ca acesta sa fie cat mai bine socializat si desensibilizat. Tot voluntarii merg la toate controalele veterinare si se ocupa de bunastarea generala a cainelui.

Tipic, puiul sta in grija voluntarului pana la varsta de 1 an, apoi acesta revine la fundatie pentru a incepe trainingul specific pentru noul job. Overall, la finalul acestui proces (incluzand pairing-ul cu un beneficiar potrivit, care este si acela o intreaga poveste ), cainele in jurul varstei de 2 ani este in campul muncii, iar un astfel de caine valoreaza in jur de 15.000 $.

That’s all in a nutshell. Sunt multe detalii de luat in calcul si discutat, dar ca idee, nu, doar pentru ca ai un labrador/retriever friendly, nu inseamna ca poate fi caine de terapie sau de serviciu (care este si mai intens ca si job).

Revenind insa la povestea lui Chilli…

Ziceam ca, faptul ca Chilli a venit in viata mea, a avut un impact major. Practic am format impreuna o echipa de necontestat! Chilli a devenit, odata cu terminarea schemei de vaccinuri, mana mea dreapta si acel exemplu pe care mi-l dorisem pentru alti caini.

Cu Chilli am putut pune in practica pentru prima data cresterea corecta de la 0 a unui pui. Cu Chilli am invatat despre cusca si cat de benefica este in cresterea puiului. Cu Chilli si prin rolul lui de caine ghid am invatat despre importanta unei comenzi pentru nevoi. Chilli m-a crescut cu adevarat ca si dog behaviorist.

Cu el am pus in aplicare tot ce am ratat cu Jinx, ce nu am putut recupera pentru ca am aflat tarziu de psihologia canina, cand acela avea deja 1,5 ani. Cu Chilli a trebuit sa fiu inventiva cand aveam 2 luni de stat in casa, pana termina schema de vaccinare, si trebuia sa ii consum energia in contextul in care avea una crescuta.

Chilli a crescut sa fie un puiandru, un adolescent iar mai apoi un adult foarte echilibrat, in care puteam sa am incredere cu orice caine si orice om. De asta mentionasem la inceput ca a fost primul (si nu este exclus sa fie chiar ultimul) meu unicorn dog.

La ce se refera acest termen? Ei bine, unicorn dog este acel caine rarisim, cu care nu te intalnesti pe toate drumurile. Este un caine care natural este happy-go-lucky (nici prea dominant, dar nici timid), care are un je ne sais qoui, care parca iti vorbeste cu ochii, care e intelept inainte de vreme, care e bun la toate, de la cresterea sanatoasa a puilor, pana la a se intelege bine cu caini cu care nici un caine nu se intelege si pana la a se strecura pe sub orice piele a oricarui om, chiar daca acesta nu e mare fan caini.

Nu am intalnit astfel de caini decat foarte rar. Asa cum nu am intalnit caini Alpha decat extrem de rar (stiu sigur de unul singur, care nu mai este printre noi acum). Chilli a fost si este (doar ca nu in Bucuresti) unul dintre cei mai buni!

Desigur, in ce priveste fundatia, aveam intalniri periodice cu acestia, vizitele la vet cat si castrarea erau setate si trebuiau respectate, iar ei s-au asigurat intr-adevar de tot ce avea Chilli nevoie.

Eu la randul meu, m-am asigurat ca Chilli ajunge sa fie cel mai bun caine ghid ever! Norocul a fost si al lui ca a ajuns pe mainile mele, pentru ca la intalnirile cu alti voluntari se putea observa cu usurinta diferenta intre cainele care era Chilli si cum erau ceilalti caini in instruire, care inca nu stiau/respectau comenzile, erau surescitati sau se timorau inca atunci cand auzeau anumite sunete (precum artificiile de exemplu).

Pe masura ce trecea timpul insa si relatia noastra devenea din ce in ce mai inchegata, se apropia si momentul despartirii. Nu am trait niciodata alaturi de Chilli cu frica acestui moment si asta m-a ajutat sa ma bucur de fiecare clipa alaturi de el, sa traiesc in prezent si sa fiu dedicata intru totul.

Nu voi ascunde insa faptul ca low key speram sa nu plece de langa mine la varsta lui de 1 an si eventual niciodata. Obviously an unrealistic hope.

Pana la varsta lui Chilli de 1 an s-au intamplat multe in viata mea. Am intrat in paine serios in activitatea de dog behaviorist, am pornit intai ca dog walker, cand clientii erau mai putini pe partea de reabilitare, apoi am inceput sa primesc si caini in gazda, pe masura ce imi fidelizam clientii de la dog walking.

Lucrurile se asezau pentru mine. Insa pentru ca deja Chilli trecuse de varsta de 1 an si fundatia nu zicea nimic legat de training, am inceput sa ma gandesc ce fac daca dintr-odata imi zic „Hai cu el maine la noi” si eu raman fara niciun ajutor canin. No right hand to help me & support me. Asadar m-am gandit serios ca Chilli ar trebui sa aiba un succesor.

Si asa, Universul le-a asezat ca in perioada respectiva sa cunosc o crescatoare de Akita Inu care tocmai ce avea un cuib nou. Am tinut legatura cu ea prin prisma activitatii, iar cand Chilli avea in jur de 1,5 ani l-am adus in haita noastra si pe Fuki!

Fuki a venit natural, exact la momentul potrivit, atunci cand Chilli nu era nici pui, dar nici pe ultima suta de metri alaturi de mine, astfel incat sa nu apuce sa il invete tot ce stia pe acesta. M-am bazat foarte mult pe el sa serveasca drept exemplu pozitiv pentru Fuki in multe contexte, de la cel mai mic (comenzi de exemplu) pana la cele mai majore (inot, calm pe langa caini, sunete puternice etc).

Si a fost un exemplu extraordinar! Din pacate la vremea respectiva nu eram atat de constienta de faptul ca am un caine-unicorn si ma asteptam de la Fuki sa performeze exact la fel de bine ca Chilli, pentru ca aveam senzatia ca tot ce este acesta, vine din modul in care a fost crescut. Am pus multa presiune pe Fuki, pana sa inteleg impactul si importanta rasei si geneticii, pana sa inteleg diferentele intre indivizi etc.

Spun de multe ori ca nu primesti de obicei cainele pe care il vrei, ci pe cel de care ai nevoie. Chilli a fost cainele pe care mi l-am dorit dintotdeauna, insa nu stiam pe atunci ca a fost si cainele de care am avut nevoie. Atat pentru a-mi demonstra ca pot sa activez sanatos in acest domeniu, cat si pentru a-mi oferi o doza de incredere in mine, dar si pentru a-mi arata ca pot fi selfless. Pentru ca a fost nevoie sa fiu.

Cand Chilli a implinit 2 ani si putin a fost trimis in Austria sa lucreze alaturi de un trainer de acolo pe dresajul specific jobului sau. A fost o despartire dureroasa, nu voi minti. Trecand atat de mult timp si vazand ca tot nu incepe dresajul respectiv, tot speram ca au uitat de el si ca pana isi vor aminti, va fi prea tarziu sa mai inceapa. Ma imbatam evident cu apa rece, iar cand a venit ziua cu pricina, acea apa rece mi-a servit pentru dusul binemeritat.

Ultima lui zi cu mine a fost una presarata cu mult aer liber, plimbare off leash, inot pe saturate (iubea aportul din apa) si mancarea umeda preferata cat si un os de vita pe cinste. Multa joaca, acces in pat si stat cu el in brate incercand sa-mi opresc lacrimile sa curga. Cu toate ca mi s-a rupt inima, am facut tot posibilul sa nu transmit decat energie pozitiva catre el si calm, incredere, iubire si bucurie.

Fundatia m-a tinut la curent cu deplasarea lui cat si cu feedback-ul de la trainerul sau de acolo. Acesta mi-a scris personal, sa ma felicite pentru munca depusa cu Chilli si sa imi spuna ca se vede ca s-a lucrat echilibrat cu el si ca a avut parte de structura sanatoasa (evident nu in cuvintele astea).

A fost o incununare a muncii mele ce a continuat foarte frumos, in aceeasi maniera, cu Fuki. Oamenii m-au mai intrebat de-a lungul timpului (cu cei de la fundatie in frunte, care ma asteapta oricand cu bratele deschise ca si voluntar) daca as mai dori sa fac asta candva. Sincer, cu toata bunavointa, consider ca experienta cu Chilli a fost one of a kind si nu cred ca as mai putea sa o repet. Atat din considerente emotionale, cat si din considerente pragmatice. Cel mult mi-ar placea si cred ca as putea cu usurinta sa fac foster, in viitor, daca spatiul mi-o va permite. Consider ca e pe undeva mai usor pentru mine sa ma detasez emotional in contextul respectiv, insa este o discutie ampla si pentru o alta data.

Dar nu s-au oprit aici lucrurile! Chilli a mai revenit apoi pentru o perioada la mine, dupa training-ul de afara, total neasteptat dar foarte apreciat. Trecusera cateva luni bune si nu mai speram la asa o surpriza, insa pana la pairing-ul final, a mai stat cu mine cateva luni bune, plecand de tot abia la inceputul lui 2020. Practic, in loc de 1 an cu el am avut parte in total de aproximativ 3 ani si nu puteam cere nimic mai mult. I was very blessed & lucky to have him for so long!

Si uite asa a plecat pentru a doua oara. Nu voi zice decat ca nu a fost nici mai greu nici mai usor decat prima data. Despartirea nu e niciodata usoara, insa imi tot reiteram ca „this is what you signed up for” si usor usor am trecut peste. Mi-a fost infinit mai usor pentru ca l-am avut pe Fuki. Fara a revarsa asupra lui afectiune cat pentru doi, insa simplul fapt ca a fost acolo si a crescut alaturi de Chilli mi-a adus alinare la momentul respectiv.

Am aflat ulterior ca beneficiara lui va fi Simona si locuieste la Timisoara. A fost a treia incercare pentru el, primele doua nefiind un match. Una dintre ele era la Brasov si ma incanta ideea sa fie acolo, caci drumurile ma duceau mai des in zona si erau sanse mai mari sa il revad. Insa Universul le-a asezat cum stie el mai bine si ca un facut, cativa ani mai tarziu, drumurile mele (impreuna cu Mihai si Fuki) m-au dus la Timisoara.

Pentru ca intre timp ma imprietenisem cu Simona pe Facebook din simpla dorinta de a-l mai intrezari cand si cand pe Chilli, am mai interactionat putin cu ea prin comentarii la postarile ei si mi-a placut de ea ca om. Ajungand in Timisoara, natural i-am scris si uite asa, am ajuns sa ne cunoastem pe viu, sa ni-l incredinteze pe Chilli pentru o plimbare si Mihai a avut astfel ocazia sa il cunoasca si el!

Dupa aceasta intrevedere faina si wholesome as zice pentru mine, am ramas prieteni cu Simona si am descoperit cat de profunda este relatia ce s-a cladit intre Chilli si ea. Practic erau de nedespartit. Si acolo am inteles exact outcome-ul si importanta pe care un caine ghid o are in viata omului caruia ii serveste drept ochi. It’s a thing of beauty si pot spune ca sunt norocoasa si privilegiata ca am avut ocazia sa vad cu proprii ochi cum arata rezultatul muncii mele si sa il mai vad inca odata pe Chilli pe viu.

M-am incarcat enorm in acea interactiune, atat cu Chilli pe care si eu si Fuki l-am mai avut alaturi pentru inca o zi, cat si cu Simona. Mi-am dat seama cat de potriviti sunt unul pentru celalalt si ca locul lui Chilli nu a fost niciodata langa mine de fapt, a fost mereu menit pentru ea. Sunt o echipa si sunt acolo unde trebuie sa fie amandoi.

Dar Universul nu ne-a lasat cu o singura intrevedere. Ci a fost incredibil de darnic cu noi si a adus-o pe Simona si implicit pe Chilli alaturi de noi inca odata, chiar anul trecut. Simonei trebuie sa ii multumim pentru increderea acordata si pentru ca a decis sa apeleze asa cum i-am solicitat, la noi atunci cand a avut nevoie si uite asa ne-am trezit cu oaspeti de vaza la noi acasa! Ea insotita de Chilli, pentru ca avea de primit un premiu pentru implicarea ei sociala, la gala Cere, a petrecut astfel 2 nopti la noi acasa.

A fost o onoare si un privilegiu sa ii avem pe ambii alaturi pentru cateva zile si a fost interesant pentru mine sa il am atat pe Chilli cat si pe Fuki din nou acasa, dar in cu totul alte circumstante.

A fost din nou o incununare a muncii mele dar si a muncii Simonei sa o vad pe scena, atat pe ea cat si pe Chilli, reprezentand si sustinand o cauza frumoasa!

Povestea asta nici nu se putea incheia mai bine si mai frumos, iar partea cea mai faina este ca de fapt si de drept, este doar INCEPUTUL… 🙂