Astazi va voi vorbi despre primul meu caine (acela crescut de mine for the first time) – Jinx. This is his story and inherently mine.

Pe Jinx l-am adoptat in 2008 vara, de la Asociatia Milioane de Prieteni, din Brasov. A fost primul caine luat de mic si crescut de mine personal, fara ajutorul parintilor. La momentul respectiv eu aveam 20 ani si evident ca nu luasem in calcul motivele pentru care voiam un caine, ce implica acesta din punct de vedere financiar si multe altele care acum tin (in my book) de common sense. Atunci eram doar o fata ce voia un caine drept cadou aniversar pentru 2 ani de relatie cu iubitul de atunci. Da, stiu… Parca nu suna a Iulia (sau mai bine zis a Yoolia). 🙂

Zis si facut, am urcat in RatBv, am ajuns la adapost, am batut la usa, am fost bine primiti de oamenii de acolo. Voiam un pui, cat mai mic posibil (cred ca le spusesem ceva de 2 luni or something). Nu aveau la acel moment decat un cuib de catei salvati, care imi amintesc si acum ca erau majoritatea negri si erau atat de mici incat trebuia sa ii hraneasca cineva cu biberonul. Nu au vrut nici ei sa imi ofere unul si nici eu nu imi doream o responsabilitate chiar atat de mare din prima. De mentionat ca deja o aveam acasa pe Negra, pisica din poza de mai sus.

Au zis insa ca in cabinetul veterinar aveau un puiandru, abia adus de pe strazi, care era de vreo 4-4,5 luni. Am zis lessee si am urmat omul cu pricina. Nu statuse mai mult de cateva ore in cusca de acolo, caci voiau sa ii faca vaccinul si un control.

We came, we saw, we adopted! Era un puiandru mascul, metis de labrador, bland si care parea a fi exact ce aveam nevoie. Medicul care era prezent i-a facut un control de rutina, i-a facut vaccinul si ne-a spus sa venim cu el tot la ei cand vom vrea sa il castram, caci fac operatia gratuit pentru cainii adoptati de acolo.

Imi amintesc si acum cum, fara sa stiu ceva la momentul respectiv legat de psihologia canina si cu ce se mananca ea, l-am luat, i-am pus zgarda si lesa la gat, si am plecat cu el pe jos tot drumul de la adapost, pana la statia de autobuz. Era o bucata sanatoasa de drum, undeva la 2 km aproximativ. Apoi l-am urcat in autobuz (nu mai stiu exact daca in brate sau ghidat de lesa) si imi amintesc ca era suficient de mic cat sa il urc pe bucata de langa geam unde puteai sa iti pui geanta sau sa iti odihnesti cotul. Acolo a si stat tot drumul pana acasa, pret de aproape o ora. Asta a fost prima lui asociere cu autobuzul, iar din acel moment am putut oricand sa merg cu el cu mijlocul de transport in comun, fara nicio problema! Ce inseamna cainele obosit si asocierea corecta. 😉

Odata ajunsi acasa a inceput bineinteles aventura, cu bune, cu rele, cu greseli colosale din partea mea (sau ma rog, a noastra a oamenilor, caci eram 2 care convietuiam), cu regrete pe ici pe colo dar si cu amintiri incredibile.

S-au intamplat multe in viata mea, din momentul in care l-am luat si pana in momentul in care ne-am despartit. De la socializari aiurea (in hindsight), soldate chiar si cu o entorsa on my behalf, din cauza ca Jinx se alerga cu un alt caine in timp ce eu si stapanul ne plimbam pe campul din apropiere (hence structura 0) si la un moment dat a intrat prin spatele meu in asa fel si cu asa o viteza (si cele 20-25 kg ale lui) incat mi-a sucit laba piciorului, de am crezut ca ceva s-a rupt. Am chemat ambulanta, a fost cu distractie.

Anywho, Jinx devenise in timp foarte surescitat cand era vorba de caini, nu aveam o relatie decat prin prisma faptului ca si eu eram catusi de cat instinctuala si si el era un caine la baza loial si orientat spre om. Altfel, cutitul mi-a ajuns la os atunci cand in iarna anului 2009 (prin Ian-Feb), a reusit sa ma tarasca pe jos in timp ce tragea catre un caine (aveam ce-i drept vreo 47 kg atunci, but still). That filled the cup!

Asa ca am inceput sa caut solutii pentru a-l educa, caci nu aveam cum sa mai mergem inainte la modul respectiv. Mentionez ca pe la 1,5 ani il si castrasem, amintindu-mi cele spuse de veterinarul de la adapost. Am zis ca merita incercat, dat fiind ca nu aveam de gand sa il montez si am crezut ca asta ar putea rezolva problemele noastre. Zis si facut, prezentat cu patrupedul la usa adapostului si explicat de ce suntem acolo. Oamenii, for a second there, au facut ochii mari crezand ca veniseram sa il lasam acolo, apoi cand au auzit de ce venisem li s-au luminat fetele de bucurie, spunandu-ne ca rareori vin oamenii sa isi castreze/sterilizeze cainii, chiar daca le spun ca este gratuit la ei si ca nu stiau daca il mai aveam sau nu. S-au bucurat tare sa vada ca era un caine bine ingrijit (pe cat imi permiteam la vremea respectiva) si ca am luat decizia respectiva.

Tot cautand variante pe care sa mi le pot permite (adica gratuite, for I was basically broke then) pentru educarea lui, am ajuns la un forum numit Animalutze.com . Am fost in observare for the longest time, punand pe ici pe colo intrebari si citind si ce intrebari aveau altii si ce raspunsuri primeau. Am legat chiar si prietenii cu unii dintre membri forumului and I gaind some faith in humanity through them. Tot acolo am observat un anume Paul, care locuia in Statele Unite si avea un Rottie si un Pitbull, care erau cei mai echilibrati, calmi si educati caini pe care eu i-am vazut vreodata pana la acel moment al vietii mele.

Paul mai intervenea cand si cand cu cate un sfat catre un membru sau altul al forumului. Nu era nici prea prea, nici foarte foarte. He was like Goldilocks: just the right amount! Sfaturile sale erau insa mereu on point! Nu devia de la subiect, nu intra in polemici, nu se considera nici miezul din nuca, nici nu era usor influentabil. Era mereu rational, scurt si la obiect. Il admiram foarte mult prin prisma abordarii.

La un moment dat, dupa cum ziceam, cand mi s-a umplut paharul, am pus si eu un topic nou si o intrebare pe forum, in speranta ca Paul imi va raspunde, legat de cum sa il calmez pe Jinx si sa am o plimbare ok cu el. Daca eram mai ok financiar, as fi mers pe varianta dresaj si cu siguranta astazi nu mai stateam de vorba aici, pe blog. Insa Universul a asezat lucrurile in asa maniera incat sa fie necesar sa dedic timp pentru autoeducare si sa fiu azi aici unde sunt, scriind pentru mine si pentru voi.

Asadar, punct ochit, punct lovit, Paul a raspuns. Si raspunsul… Dumnezeule mare, a fost cred unul dintre cele mai lungi mesaje pe care le-am citit vreodata. Cred ca am dat cateva scrolluri bune ca sa ajung la capatul lui, iar asta in contextul in care eram la calculator, cu ecran mare! Omul mi-a detaliat de-a fir a par tot ce am de facut pentru a avea o plimbare structurata sanatoasa si calma. De la calmul cand pun lesa, pana la limitarea la prag, pana la calm pe scari (stateam atunci la etajul 3, fara lift), pana la contactul vizual inainte de a iesi din scara si la toate celelalte pe care trebuia sa le mai fac in cadrul plimbarii. I was in awe!

Stiam cum erau cainii lui caci pusese cateva videos legat de ei si observasem cum raspundeau la comenzi, cum puteau fi off leash in orice context si se uitau la el dupa aprobare, erau sociabili si calmi, atat cu caini cat si cu oameni. Evident ca daca era cineva de la care sa fi luat ceva de bun, era el.

Zis si facut, a doua zi, dupa ce citisem de cel putin 5 ori cele scrise de Paul, am pus in aplicare intocmai, pe cat de bine am putut. A durat 45 min pt ca Jinx sa fie CALM cand: am pus lesa, am deschis usa, am coborat cele 3 etaje si am iesit din scara. 45 min in care daca se agita la oricare dintre etape, reluam de la capat tot procesul! Cel mai greu (in sensul de a nu ma frustra) a fost sa ma intorc cu el de jos, din fata usii de la iesirea din scara, pentru ca se agitase, si sa reiau tot procesul, yet again. Dar mi-a iesit! Si de atunci, Jinx niciodata nu a mai fost agitat la iesirea din casa!

Paul a devenit un fel de guru pentru mine si de fiecare data cand aveam cate o intrebare/situatie, mergeam catre el pentru sfatuire. I-am trimis inclusiv videos cu backpack si cum faceam plimbarea structurata. Mi-am primit si eu de la el destule „relaxeaza bratul” si „nu mai tine tensiune in lesa”. :)) I wasn’t born a dog behaviorist. 😉 A se nota ca Paul nu era profesionist. El doar invatase la randul lui si aplica ce tinea de psihologia canina. Iar pentru ca eu eram efectiv fascinata de tot ce invatam si il tot bazaiam cu intrebari, la un moment dat omul mi-a zis sa il caut pe Cesar Millan si sa aplic tot ce pot din ce gasesc.

Pana la acel moment nu mai auzisem de Cesar. Din acel moment, cand am cautat tot ce am putut gasi cu Cesar si am luat TOATA seria Dog Whisperer la puricat si vizionat si ras-vizionat, nu am mai putut vedea lumea cu aceeasi ochi ignoranti de dinainte.

Tot din acel moment am inceput sa aplic TOT ce vedeam la Cesar cu Jinx. Cainele s-a transformat efectiv! Si dintr-un caine supraentuziasmat care matura cu mine pe jos, am ajuns sa am un caine cu care oriunde mergeam eram apreciata si oamenii ma intrebau cum de este atat de educat. Aveam o relatie frumoasa, bazata pe incredere, respect si loialitate. Puteam merge oriunde cu el, inclusiv off leash, era in continuare foarte friendly cu absolut toti cainii, dar nu mai era surescitat si eu obtinusem un caine echilibrat prin propriile forte si propria documentare si trial & error.

Jinx era my partner in crime. Si in timp ajunsesem sa ajut si eu la randul meu oameni cu care ma mai intalneam prin prisma lui, ce aveau caini, si le explicam ce si cum au de facut, le aratam, iar ei erau uimiti cum cainii lor ascultau de mine. Astfel, in timp, am realizat ca psihologia canina e un „limbaj universal” care functioneaza la toti cainii, indeferent de talie, sex, rasa.

Dupa cum spuneam mai sus, in timp, in viata mea s-au schimbat lucruri: am schimbat intai casa in care stateam si zona, apoi partenerul, apoi a venit o mutare in alt oras. Jinx a plecat cu mine din Brasov, unde stateam cand l-am luat, si a ajuns la Bucuresti. Pentru ca era un caine echilibrat si adaptarea i-a fost usoara. Si din nou aici a fost apreciat de toti cu care am intrat in contact, caci era un caine aproape perfect.

Unul dintre avantajele venirii in Bucuresti a fost ca am avut ocazia sa ma vad cu oameni de pe forum, care urmau aceeasi filosofie si cu care m-am intalnit de cateva ori sa facem plimbare structurata impreuna si sa intram la tarc pentru o socializare sanatoasa. Eu nu aveam pe nimeni in Brasov cu care sa il socializez asa cum voiam pe Jinx, faptul ca acum exista aceasta posibilitate, cel putin pentru membri comunitatii noastre, este un privilegiu si un avantaj incredibil! Visam atunci sa am asa ceva pentru Jinx. Acum, cu toate ca exista, unii oameni nu apreciaza acest lucru la adevarata lui valoare, nici pe departe.

Fast forward through yet another failed relationship si o mutare necesara, de data asta in chirie (ceea ce eu nu mai avusesem pana la momentul respectiv), am ajuns intr-un punct critic in relatia cu Jinx. Punctul la care a trebuit sa ne despartim. 😦

Stiu ca probabil o parte din cei ce vor citi aceste randuri ma vor judeca si imi asum asta. Imi doresc de asemenea sa fiu reala in acest blog, tell things how they are or were and show you my true self & the whole truth & nothing but the truth. Consider ca am facut ce am putut mai bine in circustantele respective si de asemenea, in hindsight, din nou, daca lucrurile nu se intamplau exact asa, cel mai probabil astazi nu eram aici, facand asta si scriind aceste randuri.

So here comes the hard part!

Era prin 2013, cand m-am despartit de omul pentru care ma mutasem in Bucuresti. Pana la acel moment, am locuit cu el niste ani, impreuna cu Jinx si Negra & Lisa (da, aparuse si o a doua pisica intre timp, neprogramata, ramasa in urma catorva incercari de rescue si foster de-ale mele; nu am reusit sa ii gasesc familie pret de 1 an asa ca a ramas cu mine), el avand propriul apartament (so no rent).

Eu castigam ceva din activitatea pe care o faceam la vremea respectiva, dar nu suficient cat sa sustin o chirire in Bucuresti, sa intretin o masina (aveam un Golf 3 atunci) cu cheltuielile aferente, 3 animalute si pe mine insami. Asadar la momentul despartirii, a trebuit sa iau o decizie daca raman in Bucuresti, in ciuda celor de mai sus & I make it work somehow, sau merg inapoi la Brasov si stau cu parintii, sora si bunica, in acelasi apartament (la 26 de ani, not my best option).

Dupa ceva dezbateri cu parintii, care mi-au oferit un mic suport de inceput, am decis sa raman in Bucuresti & strive to make things work. Which they did in some way, shape & form, for a while, gasind o varianta sa locuiesc cu o colega de apartament si sa impartim o chirie. Nu a fost fun sa gasesc modalitati de a ascunde animalutele de ochii proprietarilor, care nu voiau neaparat blanosi in apartament. But again, made it work somehow. For a while at least.

Apoi, am inceput o noua relatie. Care in timp a venit cu o propunere sa ne mutam impreuna intr-o chirie diferita (tot cu colegi de apartament, de data asta 4 camere, dar si 4 oameni, dintre care 2 nu formau un cuplu), alta zona, alta poveste. Cumva, trebuia sa aleg intre a fi cu persoana respectiva (de care eram foarte indragostita), a face sa functioneze lucrurile si cu animalele si sa am si o activitate suficient de dedicata incat sa imi castig existenta si sa imi mai ramana ceva la finalul zilei. Dupa multe dezbateri rationale, mai mult decat emotionale, am ajuns la o concluzie sfasietoare pentru mine, dar cumva necesara la acel moment pentru a putea sa move on: masina trebuia vanduta caci manca bani efectiv iar Jinx trebuia sa ajunga la o alta familie, caci implica mult timp, pe care eu nu il aveam daca voiam sa fac ceva in antrepriza respectiva.

Am rumegat-o pe toate partile, si oricum as fi dat-o, cel putin pentru momentul respectiv, asta era situatia si astea erau solutiile cele mai potrivite. Asa ca am mers cu Jinx si cu masina la Ciumernic (satul unde mi-am petrecut primii 3 ani de viata si tara la care ma intorc de fiecare data cu drag). Am hotarat ca Jinx sa stea, cel putin temporar, cu unchiul si matusa mea de acolo, la curte, unde puteam sa il vizitez ori de cate ori mi-as fi dorit, si de unde il puteam lua oricand circumstantele mele ar fi permis-o.

Ei l-au primit initial indoiti si eu evident ca eram cu inima franta ca trebuie sa las un caine invatat cu plimbari zilnice, cu structura, cu mancare cat de cat ok (atunci oricum doar visam sa ii dau Orijen sau lucrurile sanatoase si suplimentele pe care acum Universul ne ajuta sa le oferim animalelor noastre), cu caldura in interior etc, la tara, la curte, unde cine stie ce va primi de mancare (ii lasasem catva, dar ii va fi tinut doar vreo saptamana). Le-am spus sa imi dea telefon indiferent cu ce s-ar confrunta in ce-l priveste ca voi face tot posibilul sa ajut fie de la distanta, fie sa vin fizic.

Apoi, am trecut pe la Brasov, am lasat masina spre vanzare si m-am intors cu maxi taxi la Bucuresti, iar in decurs de o saptamana eram mutata cu noul iubit. Mi-am facut insa nenumarate mustrari de constiinta, am avut ceva nopti efectiv nedormite, sunam periodic sa vad cum este Jinx si chiar pana aproape de stingerea lui din viata, am avut remuscari (cu toate ca imi impuneam mereu ca atunci cand il vad, sa fie o intrevedere happy, nu cu mila si nici cu vinovatie, ori supraentuziasm, ca sa nu ramana cu starile astea sau sa dezvolte anxietate de separare dupa aceea) legat de renuntarea la el, in contextul in care era efectiv cel mai bun caine ever.

Am fost in survival mode, pisicile puteau ramane, el nu, la momentul respectiv & for the longest time. Ce am facut mereu insa a fost sa il vizitez, si sa il scot in plimbare structurata si de explorare, de cate ori aveam ocazia.

Ma asiguram ca daca ajungeam prin Brasov, dadeam o fuga si pana la el, sa il perii, sa il scot in plimbare, sa il deparazitez, sa petrec timp cu el, sa ii aduc mancare mai calitativa etc.

Nu se intampla atat de des cat mi-as fi dorit, insa nu ratam nicio ocazie de genul. El s-a adaptat foarte bine la viata la curte, in orice anotimp, iar unchiul si matusa s-au atasat mult de el, si el de ei. Nu a fost niciodata pus pe lant sau tratat prost, dimpotriva, unchiul, cand mai putea il mai scotea prin sat pe lesa, asa cum stia el, iar matusa ii mai strecura cate o cana de lapte extra cand avea. Insa au trecut asa niste ani, eu am fost on & off cu relatia respectiva, m-am mai mutat inca odata in alta zona, cu aceeasi persoana, apoi o mutare separata, tot in chirie, unde eram eu singura si pisicile. Practic mereu era ceva ce ma impiedica sa il iau inapoi pe Jinx. Ar fi fost cumva crud, sub o forma sau alta, sa ii dau iarasi viata peste cap, odata ce se adaptase acolo si chiar si matusa imi spusese ca nu stie daca ar mai putea sa il dea inapoi.

Asadar Jinx a ramas cu ei, era cainele meu, dar locuia cu ei. In timp eu m-am mutat din nou, de data asta la Tineretului, trecusera niste ani de dupa ce Jinx nu mai era cu mine, si am inceput activitatea asta, concomitent cu voluntariatul la Light Into Europe si venirea lui Chilli in 2016 in viata mea si ca urmare a faptului ca in tot acest timp, din 2009 si pana la momentul respectiv, eu continuasem educarea si aplicarea conceptelor de psihologie canine invatate. Nici atunci inca nu eram stabila din punct de vedere financiar, motivul pentru care il luasem pe Chilli fiind ca, datorita timpului dedicat cresterii si educarii lui, asociatia se ocupa de toate costurile cu el (mancare, vet etc).

Dupa ce mi-am pus pe picioare brandul si activitatea in directia asta si l-am crescut pe Chilli sa fie unul dintre cei mai buni caini ghizi din generatia lui, am putut in 2018 sa imi asum real un caine al meu – Fuki, cu toate costurile aferente, si chiar daca trebuia sa intretin atat pisicile, cat si pe mine si pe el si o chirie si tot.

Pentru catva timp m-am gandit, inainte de a-l lua pe acesta din urma, sa il iau pe Jinx inapoi. Dar deja era senior (avea 10 ani, din care 5 petrecuti la tara), cu tabieturile lui de caine de curte (erau foarte mandri unchiul si matusa ca ii avertizeaza seara cand aude lucruri si ca alerteaza cand este cineva la poarta). Isi daduse singur anumite joburi, destul de productive pentru situatia data.

Asadar alegerea rationala si sanatoasa pentru toate partile implicate, a fost Fuki. Desigur ca first chance I got, am mers cu Fuki la el!

Au urmat mai multe vizite impreuna cu Fuki, periodic, in care ieseam cu ambii in explorare, in diverse locuri, prin sat, pe dealuri sau chiar in day trips. Pana si Mihai a avut placerea sa il cunoasca si sa il vada in cateva randuri, in vizitele la Ciumernic. S-a indragostit pe loc, de la prima vedere! Nu aveai cum sa nu iubesti un caine ca Jinx.

La un moment dat, prin 2021, primavara, am primit un telefon de la mama. Era plansa si nu stia cum sa imi spuna ca Jinx s-a stins din viata. Eram in vizita impreuna cu Mihai, la prietena noastra Tina, cand am inchis telefonul si am izbucnit in plans. Si acum ma taie plansul cand ma gandesc la momentul ala si inevitabil curg cateva lacrimi. Jinx fusese lovit de o masina, pe langa casa matusii, caci mai iesea pe drumul pietruit si in jurul casei sa exploreze. Din pacate nu mai auzea si nici nu mai vedea bine, iar de miscat, pot spune ca la ultima vizita inainte de momentul asta, nu am putut sa mergem prea departe in plimbare. Se vedea ca oboseste rapid. S-a stins pe loc. Pe de-o parte ma bucura ca nu a suferit. A fost mai bine decat o batranete suferinda. Pe de alta parte regret ca nu am fost langa el, ca nu am putut face nimic si nici nu mi-am putut lua ramas bun fizic de la el. Unchiul si matusa au sunat-o pe mama caci le era rusine si nu au indraznit sa ma sune pe mine, de teama ca ma voi supara pe ei si nu voi mai veni in vizita.

Nu as avea cum sa fac asta, odata pentru ca imi sunt foarte dragi, iar in al doilea rand pentru ca spiritul lui Jinx este acolo. Il simt si il „vad” in curtea lor de fiecare data cand ii vizitez. E un vibe pe care l-a lasat in urma lui si pe care il regasesc mereu.

Jinx a fost cainele fara de care nu as fi descoperit psihologia canina. Ii datorez tot ceea ce sunt azi, in ce priveste cariera. A fost langa mine, la bine si la rau, aproape sau la distanta, in perioade foarte incerte din viata mea. A fost primul meu caine happy-go-lucky (for those of you who don’t know this, they are a rare find) si primul caine crescut de mine la care a trebuit sa renunt.

Postarea asta este ultimul meu omagiu (pe langa tatuajul pe care il vedeti mai sus) pentru el. Another way for him to be remembered and for his soul to know he was loved & cherished!

Run free, run wild, be your happy-go-lucky self & rest in power old faithful friend…