It’s been a while. Mostly cause I’ve been too tired, busy or not in the right mindframe for writing.

It’s a muscle I need to work on – writing. Nu am inca obisnuinta de a o face constant si consecvent. Subiecte sunt, pe marginea carora as vrea sa vorbesc (sau mai bine zis scriu). Insa impulsul si creativitatea imi vin in mod special cand am un subiect care „ma doare” si am nevoie sa il pun pe „hartie” ca o forma de venting. Descopar ca scrisul e metoda mea cea mai usoara, eficienta si puternica de a ma elibera de emotiile negative sau de rebeliune impotriva lucrurilor pe care le observ si nu mi se par tocmai ok.

Insa atunci cand iti procesezi emotiile si altfel, sau cand energia nu iti mai permite sa te dedici si intelectual intr-o directie, ori atunci cand a trecut momentul efectiv, descopar ca imi este greu sa scriu.

Lipseste drive-ul, motivatia sau pur si simplu, din nou, energia. Tipic, cand scriu intru intr-un flow, uit de trecerea timpului si uit de mine, ajung intr-un fel de tunnel vision si ma transpun pe foaie. Ca sa intru insa in acea stare, trebuie sa existe o… nevoie de a scrie. Daca nevoia lipseste sau nu e foarte intensa, am observat ca nu am tragere de inima sa scriu.

Totusi, pentru ca spuneam la inceputului acestui blog ca vreau ca el sa constituie o calatorie spre scrierea unei carti, am decis sa scriu indiferent de motivatia specifica zilei alese pentru aceasta activitate. Cum se zice in popor – pofta vine mancand.

Nu am pretentia ca tot ce scriu aici sa fie book worthy, deci o sa iau presiunea asta de pe mine (which is a lot for a perfectionist). Si am sa scriu despre ce se intampla in viata mea/a noastra/activitate etc doar pentru ca mi-am propus sa o fac.

Azi am ales sa scriu despre cazuri grele si oameni nerecunoscatori si poate e mai bine ca scriu despre lucrurile astea la rece, cand emotia nu este atat de puternica, decat sa o fac atunci cand se intampla. Azi scriu despre asta cu un pahar de vin alaturi, putin obosita dar calma. Not my typical self, cand vine vorba de oameni si caile lor intortocheate.

De ce am ales sa scriu pe marginea subiectului? Pentru ca se intampla. Patesti. Si e nasol cand ajungi in situatia respectiva. E paradoxal de fapt. Ai zice ca oamenii cu cei mai grei/delicati/ciudati caini pe care alegem sa-i ajutam ar fi si cei mai recunoscatori, nu pentru ca vai cine suntem noi si ce sfinti salvatori am fi, ci pentru ca in majoritatea acestor cazuri, nimeni nu da doi bani pe acei caini si majoritatea dresorilor ii refuza din diverse motive (fie distanta, fie agresivitate, fie e mic, fie e batran etc).

Si ai crede ca dedicand un timp pentru macar a asculta povestea omului si a cainelui, pentru a lucra atat cat se poate si cat stii, pentru a ajuta sub ce forma poti si pentru macar incercarea de a face ceva pentru amaratul ala blanos neinteles de nimeni, oamenii ar aprecia, atat cat sa fie de bun simt, nu cat sa-ti ridice vreo statuie. Pur si simplu sa existe niste actiuni sau niste semne ca intr-adevar ceva ceva s-a simtit si de partea cealalta si ca s-a primit mesajul tau de „I’m here for you”.

Nope! Just a slap over the face or in a good scenario, a bad review.

Shocking, right?!

Well… Not quite. Cum ziceam, patesti. Nu s-a intamplat des (sincer nici nu stiu daca as putea duce genul asta de chestie prea des, fara sa-mi pierd complet increderea in umanitate), dar s-a intamplat cum ziceam la cele mai neasteptate cazuri.

Unul dintre ele – Husky, nu mai tin minte exact varsta, all over the place, stapanii ne chemasera pentru ca ei ajunsese sa-i fie frica de el, caci s-a dat la ea cand a vrut sa treaca pe langa el prin curte in timp ce el manca ceva. Oamenii locuiau tocmai in Bacu, undeva aproape de Giurgiu. Pe vremea aia evaluarea noastra costa infim pentru informatiile livrate si pentru timpul dedicat (care includea si drumul pana si de la client), practic la jumatate fata de acum. Ca idee, nu cred ca se acoperea bine costul carburantului consumat si timpul nostru.

Toate bune si frumoase, evident ca fiind la curte cainele nu era scos decat rar afara in plimbare (din nou, Husky tanar, necastrat, neconsumat deloc aproape), nu avea nicio regula sau limita si era entitled mai ceva decat regele Charles. Dupa ce am trecut oamenii prin toata partea de teorie a evaluarii, pentru a-si intelege mai bine cainele, am trecut la partea practica a evaluarii si am inceput normal cu exercitiul fizic si mental de care cainele avea nevoie.

Bineinteles ca fiind un husky nu avea cum sa fie scos pe altceva decat pe un ham, ca doar pentru asta sunt facuti: sa traga! 😉 A trebuit, normal, sa schimbam instrumentul pe ceva cu care sa putem avea o comunicare cu cainele si sa facem o plimbare structurata, pe ulita pe care locuiau. In momentul in care cainele si-a dat seama ca nu mai are controlul si ca i se da o directie clara si guidance, he went berserk!

Drama queens as they are, a inceput sa faca tantrum, dand tot ce avea el mai bun din el pentru a nu se supune (sau mai bine zis, pentru a nu renunta la puterea lui acumulata cu atata truda). De la crocodile rolls, pana la muscat lesa, redirectionat pe Mihai (el facea handlingul la momentul respectiv, eu fiind alaturi de stapani si explicandu-le ce se intampla si de ce reactioneaza cainele asa cum o facea), sarit ca ars, pus frane… The works!

Unul dintre puloverele bune ale lui Mihai si-a gasit calea catre a fi bluza de casa in acea evaluare. Un fleac. L-a ciuruit! Nu ca asta ar fi fost problema cea mai mare. Pur si simplu asta s-a intamplat. Stapanii au fost putin mirati la inceput de reactiile lui, insa au inteles (cel putin asa ne-au comunicat atunci) de ce facea asa si am continuat si cu ei, dupa ce el se calmase si intelesese ca nu are de ce sa se lupte cu presiunea din lesa.

Cainele a fost preluat de mine, dupa ce l-a „imblanzit” Mihai, apoi de stapan si dupa de stapana. Cu toata lumea a mers decent in lesa, luand directie si fara a se mai lupta. Am intrat inapoi in curte apoi si asta a fost evaluarea. Le-am lasat bineinteles teme, i-am introdus in grupul nostru de clienti si am facut practic tot ce facem la orice evaluare.

Fast forward 2 ani! :)) Stiu, nu va asteptati la asta. Am derulat timpul inainte pentru ca dupa ce a doua zi stapanul ne trimisese 2 videos legate de mersul in lesa si sa ne intrebe daca se descurca cat de cat ok (la care am dat feedback constructiv si am mentionat ca in continuare sa nu ezite sa intrebe daca au ceva si evident sa ne spuna daca vor sa ii ajutam in continuare), vine din neant un review ciudat despre un caz de care nu ne mai aminteam, de la un nume ce nu ne parea familiar.

Nici ceea ce descria tipa acolo nu suna familiar, pentru ca zicea ca am fi luat cainele din curte si am fi plecat cine stie unde cu el, abuzandu-l, apoi l-am adus vezi Doamne vatamat si traumatizat acasa. Cand am citit ne-am uitat perplecsi unul la altul, atat eu cat si Mihai, because that’s so not our MO. Like who tf is this and wtf is she talking about?

Gandindu-ne long and hard, mi s-a aprins beculetul ca ar putea fi aceasta tipa, cu acest Husky. Cu ajutorul partenerului de business care ne si recomandase lor, am reusit sa identificam intr-adevar ca era vorba de una si aceeasi persoana.

Am dat link mai sus (click pe cuvantul review) cu cele spuse de ea in review. Pe aceeasi pagina, mai jos, aveti si raspunsul nostru. Am ramas putin stupefiati ambii ca dupa atata timp si o lipsa completa de comunicare din partea lor, dupa cele mentionate mai sus, ea s-a trezit sa scrie un review aiurea, fara nicio baza efectiva si fara sa ne fi comunicat fie atunci pe loc, fie ulterior, zilele ce urmasera evaluarii, pe orice cale, ca ceva nu i-a placut sau nu a fost ok. El chiar ne multumise a doua zi pentru ajutor!

Nu am inteles nici pana in ziua de azi cu ce i-am gresit respectivei persoane si de ce, dupa ce ne-am straduit sa facem cum a fost mai bine si sa venim cu solutii si pentru ei si pentru caine, „rasplata” ne-a venit sub aceasta forma din partea ei. I-am scris ulterior si pe Whatsapp incercand sa ma lamuresc ce a apucat-o. Nici pana acum nu a citit mesajul (desi s-a livrat).

Guess we’ll never find out! #perplexed

O alta situatie s-a intamplat mai recent, a fost la un caz si mai greu, unul ce putea avea consecinte urate pentru Mihai (si de la care a si avut unele). Despre acest caz, intamplator, am si scris intr-o postare aici pe blog, inainte de a merge la evaluare (cazul 1 din postarea respectiva). I had a hunch it was going to be a shit show, for whatever reason. Le-am zis inca din conversatii ca nu cred ca e ce trebuie cainele respectiv in mixul lor familial si pentru stilul lor de viata. No one listened, cause why listen to the voice of reason when you have emotions to guide you through life?

Oh, well… Asadar Mihai a fost la cazul asta (nu stiu cum se face ca tot el da saracul de astea ciudate, nu ca eu nu as fi avut my share of the circus, dar in ultima vreme parca le nimereste mai mult el) si nu doar atat ci a fost si insotit de trainee-ul nostru Robert. Toate bune si frumoase, oamenii isi doreau ca blanosul sa poata fi plimbat si de alte persoane in lesa, atunci cand ei sunt plecati de acasa si sa fie safe around house guests (daca fac un gratar de exemplu).

Intra in evaluare, teoria teorie, dar practica ne omoara. Atat de mult ne omoara incat stapanul i-a spus lui Mihai la evaluare ca mai fusese un dresor la ei si lucrasera, dar respectivul nu a atins lesa si nici cainele, din cauze evidente (caine de talie mare cu tendinte agresive). Totusi, oamenii ne chemasera caci voiau cele mai sus mentionate. Asadar cineva trebuia sa preia lesa de la stapan si sa plimbe cumva cainele.

De data asta nu s-a pus niciun instrument de control pe caine (slip leash sau prong), era doar pe lesa si zgarda normala. Din clipa in care lesa a ajuns de la stapan la Mihai, cainele a inceput sa atace (fara a fi provocat in niciun fel). Si da, chiar a atacat, genul de atac clasat in Red Zone (dog goes for the upper body/neck, hence they go for the kill). Mihai s-a protejat ferindu-se cum a putut, din pacate insa, pentru ca plouase cu cateva ore mai devreme, a alunecat in „tango-ul cu moartea” si a cazut pe umar, lovindu-se destul de grav. Din fericire a reusit sa evite un alt atac si sa se ridice in timp util.

Pana la urma cainele s-a linistit, vazand ca Mihai nu renunta si i-a fost returnat stapanului. Partial sedinta fiind filmata de catre Robert (footage in this business is scarce and always welcome and appreciated). Dupa ce s-a incheiat evaluarea, Mihai le-a dat cateva teme de facut oamenilor (inclusiv sa acomodeze cainele cu botnita), i-a introdus pe grupul de clienti si a facut un grup separat cu ei si cu noi doi, pentru a avea acces usor la comunicarea cu noi si pentru a adresa orice intrebari, da updates etc. Tipic nici eu, nici Mihai nu facem asta decat cu oamenii si cazurile la care lucram abonament de sedinte. De data asta insa, pentru ca stia ca vor avea drum lung in fata, dar cu inima deschisa si dorinta de a ajuta, a facut o exceptie.

Ulterior, la cateva zile dupa respectiva evaluare, am decis sa facem un reel cu si despre acel caz. Eu personal nu am fost pro neaparat, odata pentru ca era destul de raw footage-ul, iar in al doilea rand pentru ca sunt perfectionista si nu consideram ca era one of our finest moments (nu pentru ca nu s-a procedat corect, ci pentru ca Mihai ended up bitten a couple of times). Dar am decis impreuna ca e important ca oamenii sa vada ca exista si astfel de cazuri, ca nu le refuzam, ca nu ne dam batuti si ca exista o luminita la capatul tunelului.

Toate bune si frumoase, insa nu aveam un outcome la finalul videoului. Robert nu filmase decat cateva cadre, cele in care cainele ataca. Nu filmase si partea de dupa, cand cainele era sub control, fusese predat stapanului si se plimbasera atat Mihai cat si cainele si stapanul, unii langa altii, frumos, in structura, fara ca blanosul sa mai atace (lucru pe care inainte il facea daca erau oameni pe langa stapan cand acesta isi plimba patrupedul). Am zis ca nu avem cum sa postam un video in care doar e atacat Mihai. Haide sa intrebam stapanul daca ulterior evaluarii, a facut vreun video sau poate face un video de cateva secunde, in care se plimba frumos cu cainele sau, dat fiind ca asta fusese oricum outcome-ul evaluarii. Zis si facut, primit si video, dam drumul la reel si efectul a fost cel scontat: oamenii au fost surprinsi, socati, fascinati si au inteles ca nu e chiar asa usor (for some think what we do is kids’ play) ce facem.

Lasat reel-ul acolo, uitat de el, the world moved on. Mihai era singurul care isi mai amintea cand si cand de caz, cand il strafulgera cate o durere in umarul ranit. Sa nu mai mentionam ca echivalentul banilor primiti la evaluare s-a dus pe consultatia la ortoped si tratamentul luat de Mihai dupa (partea de costuri emotionale si de business, caci a trebuit sa se recupereze 2 zile dupa, nu o mai pun la calcul).

Peste o luna si un strop, timp in care nu a venit niciun update, nicio intrebare, nici un semn de la oamenii respectivi, vedem un mesaj pe grupul lor. Cand am vazut notificarea deja ne entuziasmasem si mirasem in acelasi timp ca in sfarsit vine ceva din partea lor. Dar de unde? De fapt venea o solicitare sa dam jos video, ca nu e fair ca de fapt s-ar fi interpretat ca noi l-am invatat pe caine sa mearga frumos in lesa (ceea ce nici pe departe nu era scopul postarii) si ca i se vede lui fata si ca nu vrea asta (ca idee i se vedea pret de 2 secunde fata din profil), ca il poate recunoaste lumea.

Din nou…. # perplexed . In sensul ca nu tu vesti despre caine si ce s-a lucrat cu el, nu tu hai sa ne vedem sa lucram ca stim ce avem la usa, ci ne-am trezit ca azi of all days am vazut postarea (again, va puteti imagina cate s-au postat pe cont pret de o luna si cat scroll trebuia sa dai ca sa ajungi la postarea respectiva) si ne facem de ras (din nou, nu asta fiind scopul, not once did we say that the dog was bad or that the owners were so in the reel text). Nu astea au fost cuvintele lor specifice, but that was the subtext.

Asadar, dupa lungi discutii in care am incercat sa reason with them about it si sa intelegem ce le-a venit si de unde atitudinea, am inteles ca de fapt nu voiau nici sa vada dresorul cu care ei aparent continuasera munca in rastimpul asta (in care ea era prezenta si pe grupul nostru de educare, deci jucam pe 7 terenuri), ca poate vedea cainele si sa il recunoasca si nu e fair pentru el. Dar pentru noi era fair sa fi lucrat un caz greu, sa avem o data in viata putin footage de la el, sa ramanem cu tot felul de injuries & costs in urma lui & noting to show for it. Nici macar un avertisment pentru cei care vor o cariera in domeniu sau un awareness ca exista astfel de caini si ca nu tot ce zboara se mananca…

Neputand sa raspunda la niste intrebari simple si destul de clare/directe, au inceput sa o dea cotita cu GDPR si alte amenintari. Asadar am decis (cu toate ca puteam contracara orice ar fi zis, dat fiind ca aveam si martori oculari) sa scoatem reel doar ca sa nu le mai auzim gura, am scos-o si pe ea din grup, caci nu ni se pare nici noua fair ca atunci cand tragi de noi sa venim sa ajutam (2 luni au insistat sa ne vedem, cu toate ca aparent il apreciau mai mult pe cel cu care lucrau deja, nu am inteles de ce au mai vrut sa lucreze si cu noi daca tot erau asa multumiti de persoana respectiva), sa ne tratezi apoi la modul asta (avand in vedere ca nici nu ai comunicat deloc cu noi ulterior). Am dat si block ei pe Insta, ca sa nu mai aiba acces nici la contentul nostru.

Dupa toata povestea, el a decis sa scrie si un review prost, pe care, dupa ce i-am raspuns pe indelete, a ales sa il stearga, caci si-a dat seama ca erau baliverne cele scrise si ca dreptatea din pacate nu statea alaturi de el (pacat de timpul investit caci mi-a luat o ora sa ii raspund clar si diplomat si faptic la fiecare fraza din acel review).

Deci dupa tot efortul, dupa toata dedicarea, recompensa noastra era asta. Mihai care are ceva mai mult faith in humanity decat mine uneori, a simtit ca a pierdut mult din acea incredere. Si uite asa se acreste omul si ti se acreste sufletul incet incet, cum zice americanul „slowly but surely”. Si se mai mira apoi oamenii de ce ajungem sa fim directi, de ce nu mai suntem atat de blanzi etc. Aveti mai sus de ce-ul.

Ce ne tine insa pe linia de plutire si pe mine sincer ma incarca tare mult cu energie pozitiva, sunt acele cazuri, mai mult sau mai putin usoare, unde nu facem altceva decat sa dam o informatie clara si structurata, sau sa aratam un leash handling, ori sa linistim omul ca nu are un caine reactiv, ca apoi sa ne ridice in slavi efectiv. Stam uneori prin casa cand mai vine cate un feedback de genul, ne uitam unul la altul si ne miram intrebandu-ne „dar ce-am facut, sefu’?” in gluma, caci efectiv nu ni se pare ca am facut mare lucru acolo.

Apoi mai sunt multe astfel de povesti, atat de bine cat si altele heartbreaking, dar va povesteste mamaia si cu alta ocazie, ca de-acum v-oi fi plictisit deja cu semi-rant-ul meu… 🙂

At the end of the day, we sometimes meet people and feel sorry for their dogs.