Am vrut sa scriu azi despre parcursul meu in domeniul asta. Povestea este scrisa partial si pe site-ul nostru (yoolia.ro), dar pe scurt si fara partile importante (the ups & downs).

Asadar am decis sa dezvalui putin din cine sunt, ce presupune activitatea asta, cum am inceput, de ce si cum am evoluat si cam atat. Proiectele de viitor imi place sa le tin pentru mine (adica in casa), caci in felul asta pare ca ajung la a se implini mai rapid.

Sa incepem asadar, cu cine eram cand am pornit in aventura asta. Well, practic eram doar o tanara de 20 de ani care avea un caine, un metis de labrador, adoptat de la Asociatia Milioane de Prieteni din Brasov, si care ajunsese la capatul rabdarii si puterilor in ceea ce-l privea.

Jinx avea 1,5 ani la vremea respectiva. Era abia castrat caci am crezut atunci ca asta il va ajuta sa se linisteasca. A ajutat, dar nu atat de mult cat credeam/speram eu. Era tipicul cainelui overexcited, lucru evident creat de mine prin faptul ca ii alimentam fara sa stiu acest supraentuziasm. Voia sa mearga la toti cainii, atat de mult incat de cateva ori m-a pus la pamant efectiv (foloseam atunci o zgarda normala si o lesa normala atasata de ea), cele 47 kg ale mele de la vremea respectiva nefiind un impediment pentru cele 25 kg ale lui.

Pentru ca la vremea respectiva nu aveam o situatie financiara ok, am decis sa caut in online solutii pentru a-l educa, in detrimentul consultarii unui dresor (in hindsight am procedat exceptional, pentru ca parcursul meu era cu totul altul daca o faceam si azi nu ne mai cunosteam iar voi nu mai citeati aceste randuri).

La momentul respectiv eram activa pe un forum numit Animalutze.com, care era administrat de o tipa foarte calibrata, detinatoare si de pisici si de caini, si care avea (si in continuare are suntem prietene pe Fb si am mai tinut sub o forma sau alta legatura de-a lungul anilor) o gandirea critica foarte sharp si o gura de marinar. Am apreciat mult cum gestiona diversele situatii si discutii ce divagau pe respectivul forum, cum modera si cum avea sens si logica totul (probabil de acolo, luand-o drept role model pe Alina, am invatat sa gestionez un grup, funny how that goes, isn’t it?).

Acolo am decis, la putin timp dupa castrarea lui Jinx, sa pun si eu o intrebare, legata de educarea acestuia sa nu mai traga in lesa. Cel mai prost loc posibil in care ai putea cauta informatii legit, anume pe un forum, unde toata lumea iti baga toate bazaconiile in cap, insa mie norocul mi-a suras intr-un mod extraordinar la momentul respectiv, caci am dat de acest minunat om, caruia ii sunt recunoscatoare pana in ziua de astazi, anume Paul.

Pe Paul l-am observat in raspunsuri si i-am vazut cainii in respectivul forum inainte de a posta eu minunata intrebare. Cainii lui erau cei mai educati caini pe care iam vazut pana la vremea respectiva. Off leash reliability 100%, respect pentru stapan 100% si o relatie la care poti doar spera de la al tau caine.

Asa ca in momentul in care Paul a raspuns intrebarii mele cu „trebuie sa vezi lucrurile din perspectiva psihologiei canine” mi s-au aprins beculetele si I payed very close attention! In acelasi timp, Paul a avut o incredibila rabdare sa imi explice pas cu pas (de-a fir a par) cum sa fac o plimbare structurata, de la pusul lesei pe caine in casa pana la intoarcerea inapoi in casa. Sincer cred ca a scris vreo 2 pagini full de forum. Mi-a explicat detaliat cum sa imi pastrez calmul si sa fiu asertiva, cum sa nu pun lesa pe Jinx pana nu e 100% calm, cum sa astept contact vizual, cum sa ies cu limitare la prag din casa si eu prima etc, you know the drills. Mi-a spus inclusiv ce instrumente sa folosesc pentru a avea mai mult control, efectiv „m-a tinut de manuta” in scris, prin tot procesul, de la distanta (Paul era tocmai in SUA).

De asemenea fiind un tip dintr-o bucata, care zicea lucrurilor pe nume si nu se ascundea pe dupa deget, I took to heart everything he said si am dat bataie la treaba. Am fost un elev foarte diligent, chiar voiam un caine macar aproximativ ca si comportament, cum erau ai lui atunci. Am aplicat cu sfintenie tot ce mi-a zis. Fiecare mic pas. Fiecare ritual. Fiecare treapta de la bloc coborata cu calm sau reluat procesul daca Jinx se entuziasma.

Acea prima iesire cu calm din casa a durat 45 min pentru 3 etaje, astfel incat sa pot iesi cu Jinx de la mine din casa pana jos in afara blocului cu calm, fara sa o ia inainte, si fara sa se entuziasmeze. A fost un proces greu si pentru mine si pentru el, insa am facut-o ca atare, fara sa imi pun intrebari sau sa contest. Aveam exemplul cainilor sai in minte constant (care apropo, erau un pitbull si un rottweiler).

Dupa acea iesire, Jinx nu a mai iesit niciodata entuziasmat din casa. Mereu stia sa astepte cu calm caci altfel nu ieseam afara. That was my first Evrika moment!

Bineinteles ca i-am multumit de mii de ori lui Paul si apoi ii tot dadeam feedback, el imi cerea video sa vada cum fac si da, imi zicea si el „relaxeaza lesa si bratul!” si incepusem sa fiu pe o linie ok cu Jinx, inclusiv ii pusesem backpack pe vremea respectiva (prin 2009) lucru despre care nu se prea stia prin Romania (sau cel putin eu nu vazusem).

La un moment dat, pentru ca eram insetata de a cunoaste si invata, Paul mi-a spus despre Cesar Millan si cum ar fi poate bine sa ii urmaresc emisiunile. Evident ca primul lucru pe care l-am facut a fost sa descarc despre ODC (parca asa ii spunea atunci) tot ce am gasit cu Cesar.

Atunci a facut click pentru mine faptul ca habar nu aveam ce inseamna cainele, cum vede, cum percepe si care ii este perspectiva asupra lumii. Mi s-a dat lumea peste cap si am inceput sa devorez cu ardoare tot ce prindeam pe subiect (care din pacate nu era o sursa inepuizabila de informatii), majoritatea lucrurilor veneau de afara, si a trebuit sa fac o selectie mentala destul de mare sa nu ma zapacesc in tehnici si instrumente.

I kept it simple. And it worked like magic. Cainele meu, Jinx, fara vreun ajutor exterior de tip dresaj profesionist, a ajuns din cainele care matura cu mine pe jos, sa fie un model de urmat pentru altii din forum, sa ma intrebe lumea pe strada cum de e asa cuminte, sa fie conectat cu mine si sa avem o relatie bazata pe incredere si respect si sa pot sa am incredere in el off leash in cele mai variate circumstante.

A pastrat acest respect si bune maniere in mersul in lesa, increderea in mine ca lider etc pentru tot restul vietii lui (la 13 ani s-a stins).

Asta a fost inceputul. Fast forward in time si ajungem in anul 2016. Eu nu mai eram la Brasov, ma regaseam in Bucuresti, fara caine, insa cu tot bagajul de cunostinte la pachet si punandu-le in aplicare ori de cate ori era cazul (cainii proprietarilor locuintelor in care stateam in chirie, cainii prietenilor, caini de pe strada etc).

Nu eram intr-un punct tocmai fericit in activitatea pe care o faceam la momentul respectiv si, fiind si incurajata de prieteni si iubitul de la vremea respectiva, am decis sa pun un anunt pe un site dedicat, legat de reabilitare canina si psihologie canina. Mai degraba a fost o testare a apelor, in urma unui rudimentar research, nu gasisem pe nimeni in Bucuresti care sa faca ceva de genul, asa cum intelegeam eu asta, nu dresaj clasic.

In acelasi timp, simteam ca este momentul sa cresc un caine de la A la Z cu aceste principii bine sedimentate acum. Dar nu aveam din nou o situatie financiara care sa imi permita sa cresc un caine cum trebuie si sa ii ofer ceea ce ii trebuie (atat ca nutritie, cat si ca servicii medicale, instrumente etc). Din nou Universul a decis sa trimita in calea mea exact ceea ce aveam nevoie: unul dintre clientii din cealalta activitate postase pe pagina sa de Facebook un anunt ca Light Into Europe cauta voluntari sa aiba grija pe o perioada nedeterminata de puii de labrador ce urmau sa fie caini ghizi.

I jumped on that horse in no time, partial pentru ca voiam sa cresc un catel corect, partial pentru ca mereu mi-am dorit sa fiu voluntar si sa ajut intr-o cauza nobila si partial pentru ca asociatia asigura toate cele necesare cresterii puiului ( de la mancare, la vaccinuri etc, la crate si instrumente etc). Asadar evident ca a fost exact, dar EXACT ceea ce aveam nevoie la vremea respectiva.

I-am contactat si intr-o seara geroasa de Decembrie l-am preluat pe Chilli de undeva de la Dristor. Din clipa in care l-am preluat am aplicat TOATE principiile psihologiei canine. I-am instruit inclusiv pe oamenii cu care eram in masina, in drum spre el, cum sa faca in caz ca plange etc, sa nu vorbeasca cu el, sa nu il bage in seama si sa ma lase pe mine sa ma ocup de tot.

Am fost extrem de vehementa in tot ce priveau interactiunile cu el, de la cine imi trecea pragul (am stat 1 h pe Whatsapp si apoi la usa cu o prietena de la vremea aceea, ca sa o temperez pentru ca era entuziasmata legat de el si eu nu voiam sa o las in casa pana nu intelege cum sa interactioneze corect) si pana la tot ce am lucrat cu el, cat si respectarea instructiunilor date de cei de la asociatie. Cainele ghid nefiind un pet ci un caine de lucru, cu o misiune si un job.

Am luat totul cu foarte mare seriozitate, atat pentru mine (caci voiam sa fac lucrurile cat mai corect posibil – sa nu lasati insa asta sa va pacaleasca in a crede ca nu am gresit cu nimic, not by a mile, mistakes were definitely made) cat si pentru viitorul job si viitorul beneficiar al lui Chilli, persoana pe care urma sa o ghideze in viata si careia urma sa ii fie ochi. Chilli a devenit in foarte scurt timp un caine absolut minunat si atunci cand a plecat la dresajul specific pentru a fi caine ghid, dresorul care a lucrat cu el in Austria pret de 2 luni, mi-a trimis un feedback pe care nici eu nu-l credeam, nu pentru ca nu stiam ce fac si ce am lucrat cu cainele, dar pentru ca efectiv parea ca vorbeste despre alta persoana. Overall in emailul acela si emailurile ulterioare de la asociatie Chilli era denumit cel mai pozitiv produs al generatiei sale (generatia C)!

Not to brag or anything (it’s not my style) but I couldn’t be prouder of him & our team!

Revenind insa la anuntul initial… Am dat un anunt in gol si cineva a decis sa imi solicite ajutorul. Era o tipa mai tanara putin ca mine, imi aduc aminte si acum ca si cand a fost ieri. Avea un Shih Tzu femela, cu care avea probleme cu urinatul in casa. A fost prima mea evaluare. Habar nu aveam cum sa o apuc si ce informatii (din cumulul avut) sa ii ofer. Inca nu aveam o structura, o idee de cat ar trebui sa dureze sedinta, cum ar trebui asezate informatiile astfel incat sa aiba o logica si sa poata fi retinute relativ usor. Nimeni nimic, Iulia s-a aruncat cu capul inainte. :))

Am luat 15 lei pentru acea evaluare, in contextul in care era tocmai in Militari, era gerul vietii in Noiembrie la sfarsit, si fata voia chestii simple iar eu ii impuiasem capul cu de toate. La acele intalniri initiale am gandit doar: daca imi asigur transportul (15 lei de taxi) sunt ok atata timp cat acumulez putina experienta.

Si asa a fost. Sunt extrem de recunoscatoare acelor cateva persoane (un tip cu un metis de talie mica spre medie, care avea probleme cu paza pe resurse; o doamna onorabila si venerabila, care avea o femela de husky care avea enorm de multa energie si anxietate de separare etc) care au avut incredere sa apeleze la neica nimeni de atunci, si au avut in acelasi timp incredere sa aplice ceea ce le-am invatat.

Toate 3 cazurile si-au gasit rezolvarea, toate au fost lucrate afara (not ideal si cu chiu cu vai, pe o luna Decembrie geroasa si cu un polei de era sa-mi rup gatul in Izvor de vreo 3 ori), femela de Shih Tzu din ce stiu e bine mersi si nu mai are probleme cu facutul in casa, marele paznic pe resurse cu care am lucrat cu bolul de mancare in tarcurile din Izvor a inteles (well, stapanul a inteles cum sa revendice mancarea) ca nu doar pentru ca i se ofera ceva este si al lui de drept si ca nu trebuie sa faca paza pe tot ce e pe jos, iar doamna cu husky, nu numai ca a facut exercitiile recomandate cu femela ei, ci i-a improvizat un carucior pe care sa il traga atunci cand merge la cumparaturi, pentru ca a inteles ca rasa pe care si-a ales-o e facuta pentru asta.

Overall, un start pozitiv pentru mine si chiar cateva workshops organizate la tarc, semi ad-hoc, cu cine se nimerea sa asculte pe acolo, pe langa oamenii ce erau deja clienti. Am tratat si aici, desi nu aveam know-how-ul si logistica de acum, totul cu cea mai mare seriozitate si cu toata dorinta de a educa oamenii in ce priveste psihologia canina si ce inseamna reabilitare si evident, sa ajut acei caini care erau in disperata nevoie de ghidaj. M-a incurajat increderea oamenilor si rezultatele, si m-a motivat sa merg mai departe in directia asta. Intre timp, sustineam evident si cealalta activitate, faceam research si invatam tot ce prindeam la mana, de la carti, videos, articole etc (le mancam pe paine, luam notite, aplicam si vedeam ce iese si ce nu), il cresteam pe Chilli, imi vedeam si de acumularea experientei si mai aveam si o viata personala.

Fiind activa in expunerea lui Chilli, inevitabil eram des prin parc si oamenii ma observau, se mirau si de el ca si de Jinx si ma tot intrebau cum de este asa? Asadar le spuneam ca cu asta ma ocup si cam atat. Nu aveam inca nici carti de vizita, nici cum sa trec mai departe de acest raspuns nu stiam, dar oamenii vedeau ca stiu cum sa abordez cainii. Asa ca din vorba in vorba, cineva s-a plans ca nu avea cine sa plimbe cainele dupa masa si mie mi s-a aprins din nou un beculet!

I would first become a dog walker, iar de acolo ma voi duce mai departe catre a promova partea de dog behavior!

And so I did. Am pornit de la un caine, apoi doi, apoi patru pana plimbam oricati intre 2 si 8 caini per tura. Ma cam stia tot Tineretului, Lumea Copiilor si Carol. Inca sunt alaturi de mine (si acum noi) unii dintre clientii din acea vreme. Ceea ce spune multe pentru mine!

Oamenii vazand ca ai lor caini sunt altii in zilele cand se plimbau cu mine in haita, au inceput sa puna intrebari si legate de comportament si am ajuns sa lucram sedinte efective si sa reabilitam impreuna cainele. Atunci am inteles importanta lucrului in mediul cainelui, acasa la el, cu regulile aferente, atunci am inceput sa structurez evaluarea si apoi parcursul sedintelor si nu s-au lasat asteptate rezultatele si recomandarile si tot amalgamul asta frumos care s-a creat.

Pe masura insa ce avansam in cunostinte, experienta, cazuri am inceput sa nu mai am timp pentru tot. La cealalta activitate eram si nu mai eram activa (nu suficient cat sa fie sustenabil), nu mai podideam si cu sedinte si cu plimbarile structurate in haita (lumea voia si si) si incepusem si sa iau cainii cu care lucram in gazda. Toate astea intr-o garsoniera de 30 mp, in care eram eu, 2 pisici si un caine si stateam si in chirie. Si da, s-a putut! Vecinii nici nu stiau ca am eu caine, daramite ca mai iau si in gazda, se mai minunau cand ieseam cu vreo 5 din casa si se nimereau si ei pe scara blocului.

Pentru ca totul era structurat, cainii erau impliniti si cu energia consumata iar leadership-ul era pus la punct. Insa acum incepeau sa vina si mesajele de la oameni pe Whatsapp („cum fac asta, dar celalata”; „ce fac in situatia asta, dar in celalata”, „cand mai putem programa sedinte/plimbari” etc) si pentru ca trebuia cumva eficientizat timpul am decis sa creez un grup de Whatsapp cu clientii, unde sa aiba si o continuitate in invatare, dar si sa stie programul de la saptamana la saptamana, sa fie conectati cumva mai usor si sa fie la curent cu ce se intampla.

Sa nu mai trimit 20-30 mesaje cu acelasi video, ci sa trimit un mesaj la 30 persoane in acelasi timp. Astfel s-a creat infamul grup de Whatsapp called Dog Psychology, care acum are in medie un numar de aproximativ 200-250 persoane at all times (cu toate ca se face „curatenie generala” de 2 ori pe an, si ne mai parasesc oamenii) si unde educam activ oamenii, din surse atent selectate astfel incat sa fie conectati cu tot ce misca in domeniu si sa aibe o invatare activa mereu.

Am renuntat in 2018 la activitatea initiala in favoarea dedicarii totale a timpului meu in directia asta. A venit tot atunci si Fuki in viata mea. Eram acum pregatita sa sustin tot ceea ce presupunea cresterea lui echilibrata. Chilli inca era la mine, cu toate ca initial discutia era sa stea doar pana la varsta de 1 an, am avut incredibilul noroc sa il am alaturi pana la frumoasa lui varsta de 3 ani. Si Fuki a fost norocos din punctul asta de vedere, caci a avut un model exemplar de urmat, cu o energie foarte buna (acel happy-go-lucky combinat cu energie medie spre mare, drive dar si abilitatea de a fi calm, fara frici si anxietati).

And then there were two….

A venit apoi pandemia, exact inainte de ea a plecat Chilli la treaba lui. Eu am ramas cu Fuki si Lisa (una dintre pisici, cealalta se stinsese in Ianuarie 2020). Nu a fost o perioada usoara, dar a fost o perioada in care mi-am dat seama ca sunt versatila in a ma adapta, am folosit-o in avantajul meu, pentru a ma cunoaste mai bine si pentru a lucra asa cum s-a putut cu Fuki si am iesit cu bine din ea si mai mult decat atat, am iesit cunoscandu-l pe Mihai, sotul meu acum.

A fost un timing extraordinar si a fost si este in continuare un match made in heaven!

Intre timp s-a alaturat si el la finalul lui 2020 activitatii mele si am ajuns de la Yoolia – Dog Behaviorist la a fi acum brandul si echipa Yoolia’s Pack.

Au venit la pachet multe in timp, am descoperit ca a fi Dog Behaviorist nu inseamna sa lucrez doar cu caini (ceea ce era ideal pentru mine la inceput si doream) ci inseamna sa fiu pe langa un bun profesionist in domeniul canin (si sa cunosc tot ce tine de caine, de la comportament la psihologie, la reactii si limbaj corporal) si un bun psiholog uman, un bun vanzator, un bun antreprenor, un bun organizator de evenimente, un bun people manager, un bun comunicator (stil working on that & the others by the way, don’t crucify me just yet), un bun psihoterapeut, un bun profesor, un bun prieten si umar pe care sa plangi, un bun consilier familial, un bun social media manager, un bun dresor (da, printre altele atingem totusi si dresajul, nu doar reabilitarea), un bun organizator (in general), un bun time manager, un bun mentor, un bun partener si as mai putea continua dar ma opresc aici (le are Mihai pe celelate calitati, pe langa astea, anume bun video & photo editor etc).

Nu e atat de simplu pe cat pare. E greu? Uneori. Uneori un simplu feedback cum primim in unele zile de la minunatii nostri clienti, cum li s-a schimbat viata alaturi de caine sau in general, sau cum s-au schimbat ei ca oameni si au devenit o versiune mai buna a lor, e suficient cat sa faca toate eforturile sa merite.

Am fost de-a lungul acestor ani si la un seminar foarte tare de afara (Scotia), sustinut de Larry Krohn si Duke Ferguson, unde am invatat multe pe parte de dresaj, ecollar work dar si am cunoscut o sumedenie de oameni, inclusiv oameni care au scris la randul lor carti si aveau o multitudine de cunostinte si experienta (unii chiar de mai bine de 30 de ani) si care au venit sa invete de la cei doi. Atunci am inteles ca in domeniul asta nu poti spune (sau ma rog, ar fi bine sa te abtii de la a o face) ca STII! Esti mereu in invatare, esti mereu in priza, esti mereu conectat cu tot ce se intampla, esti un student perpetuu.

Altfel te plafonezi.

Well, a venit timpul sa incheiem acest capitol istoric, sunt multe detalii de povestit in continuare, dar voi lasa putin mister totusi. Pana data viitoare… 😉